Tihon CIURILIN - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)

Tihon CIURILIN (1885 – 1946)
S-a născut în localitatea Lebediani din gubernia Tambov în
familia unui negustor. Însă tatăl său natural a fost A. Tiţner.
La vârsta de patru ani învaţă a citi. Îşi începe studiile
gimnaziale pe care, din cauza bolii, nu le poate încheia. În 1904,
certându-se cu tatăl vitreg, pleacă la Saratov, apoi – la Moscova. Un
singur an doar (1907) studiază la Institutul de Comerţ.
Încă la Saratov, devine... „anarhist-comunist”, povestind că ar fi
activat în ilegalitate şi, de teama să nu fie arestat, fugi peste hotare. În
1909 se întoarce în Rusia, este anchetat şi internat în ospiciu,
diagnosticul fiind: mania urmăririi. Aici avea să petreacă doi ani (1910-
1912), declarând greva foamei.
Primele publicaţii – în suplimentul revistei „Holda” (1908). După
ieşirea din ospiciu se apropie de cercul avangardiştilor, în special de M.
Larionov, N. Goncearova şi V. Hlebnikov.
În 1915 publică volumul „Primăvara de după moarte”, apoi „A
doua carte de versuri” (1918) şi nuvela „Sfârşitul lui Kikapu”. Este
coautorul mai multor almanahuri şi volume colective ale futuriştilor,
printre care – „Maeştrii moscoviţi” (1916), „Salonul de primăvară al
poeţilor” (1918). Îi declară drept maeştri personali pe Hlebnikov şi
Maiakovski. În 1918, la Harkov, Hlebnikov îl admite în „Societatea
Preşedinţilor Globului Pământesc”. În vara anului 1920, împreună cu
soţia sa B. Korvin-Kamanskaia şi cu L. Arens, organizează în Crimeea
uniunea tinerilor budetleni (futurişti) „Junii mărginaşi creierocultivatori”.
Decepţia şi sărăcia fac ca, în 1927, Tihon Ciurilin să ajungă din
nou în ospiciu pe durata a 4 ani. O nouă perioadă poetică fecundă
începe după ieşirea sa din spital. În 1932 îi este interzisă pentru
publicare cartea „Jar-Viaţă”. În 1940 îi apare ultimul volum, deja de o
stilistică îndepărtată de futurism. Însă nu ajunge în librării, tirajul fiind
nimicit. Creaţia sa este definitiv stigmatizată ca „otrăvită de miasmele
putrefacţiei decadente”. În fine, peste ceva timp editează cartea
„Versurile lui Ciurilin”, însă rămâne a fi considerat un potenţial duşman
al puterii sovietice.
Ultimii ani de viaţă îi trăieşte în negre privaţiuni. După moartea
soţiei (octombrie 1945) poetul nu vrea să creadă în acest final şi, timp
de 17 zile, nu lasă pe nimeni să se apropie de cadavru. Dar, odată
conştientizând fatalitatea, îşi taie venele, fiind din nou internat în
ospiciu, unde şi moare de inaniţie.

NOAPTE
Nu mai e ulei în candelă – stinge-te, flacără...
Un bidiviu negru iată-iată ne va lua...
Tot mai posomorâtă-i flacăra – şi duhul de sfară...
Cu-năbuşitoarea respiraţie dintr-o dată o stâng.
Ah, negrul bidiviu ne duce-n necunoscut, departe...
Cu copita-n inimă bate, tot bate!
(1912)

DIMINEAŢĂ BEATĂ
Lumină slabă – vuiet de clopote.
Sunet trist – şi din nou o uriaşă clopotire.
– Duminică.
O veghe eşuată,
Un chef ratat –
Al sângelui râu şi gălăgios vuiet.
Eu – precum groaznicul rege Saul,
– Nălucă...
Înaltul turn – ca o turtă dulce...
Şi eu ca Titanicul înecat
Cad spre afund, cad.
Demult e timpul... – nimic complicat.
Kikapu!* Rococo...
(1913)

* Kikapu – aici şi în alte poeme, e o noţiune zaum’ (transraţională), prin care poetul vrea să spună;

SINGUR
În ferestruică, în ferestruică
Arată-ţi mutrişoara, puică.
Ba nu, mai întâi bluziţa-ţi îmbracă...
Or, nu, prin ferestruică aruncă o marcă...
Nu, o fotografie –
În care eşti tu, în bluziţă, ie,
Lângă ferestruică, pe o jordie.
Micuţa ta fotografie! Ce bine!
Nu ai o marcă?
Kaput! Capătu’!
Vai, cad pe vine!
Nu mai e mutrişoara. Pustiu e-n ferestruică.
Doar un papagal pe jordie.
Ţup, ţup, sig, sig.
Ah, această cămaşă-i mai grea
Decât verigile mele de cândva!
(1913)

ULTIMUL DRUM
Bunicul meu onest în toate.
Puşkin
Stepă, zăpadă, lumină
De zi.
Într-o găoace de gheaţă prins
Într-o trăsură tresaltă
Bolnavul poet,
Ultimul său drum sfârşind.
Palid, palid,
Dement ereditar.
Trăsura se clatină...
Fluieră, căutându-şi propriul cânt –
Fffiuu...
Stepă, lumină, zăpadă albind.
În cer se coace un nor rău
– Furtuna.
– Doamne, vizitiul e beat!
Fluieră şi el, căutându-şi propriul cânt:
Fffiuu, ffiu.
– Tatăl meu e un bogat rebotezat.
Eu, feciorul lui, sunt un straşnic anarhist!
– Poetul cântă – beat să fie?
Furtuna bate, urlă, izbeşte.
Cu cai, pe furtună, dementule, pleci la tatăl tău,
Spre propriu-ţi sfârşit, spre hău.
(1913)

COPIE DE PORTRET
Lumină luminoasă
Aprins se revarsă pe palidul
Meu portret.
Uite-acum deja sunt poet
– Victorios!
Culorile ard cu mândrie.
Măştile aburesc morticios.
Oriunde-n jur, în aburu-ntunecat.
Eu, ca un rege la petrecere –
Galben, albastru, roşu – ca soarele!
Cioc-cioc în geam, vineri deja e timpul – altfel
Te topeşti în vapori.
Poc – lada s-a închis.
– Regele s-a stins.
(1913)

SFÂRŞITUL CLERICULUI
Pana mea, scrie, scrie,
Scârţâie, scârţâie în surdă linişte.
Tu, vânt al toamnei, usucă sarea
Lacrimilor mele – respiră prin inişte.
Pana mea scârţâie, scârţâie.
Tu, inimă, puterea-mi întăreşte, dură.
Întăreşte, întăreşte – scârţâie, scârţâie,
Pana mea – orice lucru îmi procură.
Va bate şi ceasul meu, va bate,
Şi pleca-voi sus, micuţ orbeţ,
Şi-un galben da-voi, şi-l va lua
Neguţătorul ce nu scade din preţ.
Şi eu lua-voi cel obiect, lua-voi
La piept, la inimă-l voi duce discret.
Şi lent voi apăsa trăgaciul, lent,
Şi voi obţine tihnă şi scutire de regret.
(1913)

VALS LÂNGĂ FOC
Lângă bătrânul râu
E pe cale-a se stinge focul de noapte,
În jur cântă, cântă, cântă mojicii.
Şi se înjgheabă, se înalţă un straniu cor:
– Veni un muzicant rătăcitor cu mandolina.
Se apropie şi un beţivan fără leac, gol-puşcă.
Pe urmă un mic-burghezuţ pricăjit.
Din cafeneaua de vizavi trecu un snob chipeş ca o violă.
Viola prinse a cânta. Zângăni dulce mandolina.
Pe urmele lor se revărsă corul într-un trist vals, hei-holla...
Prinse a se roti mic-burghezuţul cu beţivanul gol-puşcă.
– Ritmul se-nvârteji, se-nvârteji, se-nvârteji.
Se-nvolbură
Turmentata flacără în bătrânul râu.
Flăcăruia chibritului
Se-nvolbură între degete tremurătoare.
A vals, a vals se-nvolbură focul.
În râu, lângă mână – aici e şi larmă, în felinare depărtate.
– Departe.
(1913)

O PĂRERE
Pocitanie, o, pocitanie!
Spuse – şoptise, îmi strigase poporul mie.
Aseară am iubit.
– Roşind, recunoscu Ra-zeu.
Tu ne-ai ucis!
– Bocirăm – pe cine iubit-am eu.
Idiotule!
Puse diagnosticul hotentotul.
Aşadar eu –
– Eu!
Sunt fericirea poporului.
Şi nenorocirea lui.
Eu – geniul seminţiei lichidate,
Luciditate, luciditate!
Hei, tu, priveşte –
În faţa Pocitaniei
Clipeşte, sclipeşte. Acel licăr etern.
Strigătul meu, acu,
Scurma.
– Kikapu!
Pe poteca, pe poteca mea v-aş îndruma,
N-aveţi frică, n-aveţi frică – admiraţi-mă.
– Moartea mea e aici, la spate.
(1914)

SFÂRŞITUL LUI KIKAPU
L-au ras pe Kikapu – pentru ultima oară.
L-au îmbăiat pe Kikapu – pentru ultima oară.
Cu apă sângerie ciubărul
Şi pletele, pe el.
Încotro?
Că doar i-aţi fi soră?
Rămâneţi cu el barem până la zori.
Dar pe unde-o fi Ra?
Rămâneţi cu el până la zori.
Amândoi,
Cât mai e încă-n sicriu.
Însă deja ei nu mai sunt şi trecătorii le-au şters
Urmele de pe prag, din preajma uşii.
Da, da, da, da, – ei nu mai sunt, poetule, –
Elena, Ra şi Meri.
Se schimbă Kikapu – pentru ultima oară.
Cade Kikapu – pentru ultima oară.
Luaţi odată ciubărul însângerat
– Că doar ambele uşi sunt deschise vraişte.
(1914)

ÎN PROVINCIE
Într-o roşie casă străină,
Pustie ca şi cum,
Stau întins în pat transpirat şi vlăguit;
Eu şi cu ea, în doi.
Vizitiul adusese fata care, iat-o,
E alături de mine.
Mă îmbărbătai tu şi glumeai, iar eu nu-s în formă bună.
Băurăm vin.
– Vin porto, porto-wine.
– Totul e friguros.
Se rostogolesc râurile: Don, Vistula, Rin.
Vin porto se varsă, dulceag şi greoi.
Vin porto
Lipicios.
– Ce coşmar, ce coşmar păcătos.
De-aş mânca un peştişor sărat,
De-aş bea o halbă de cvas...
Tu eşti beată, beată, şi lacrimile tale
Mă băgară în adâncă tristeţe-nvăluitoare.
O – moartea îmi şopti la ureche,
Îmi făcu din ochi
Şi suflă în lumânare.
(1914)

FEBRĂ
Focuri roşii.
Plutesc, desprinzându-se de reclame
Luminătoare – precum jarul iadului.
Alinare.
Mi-adusei aminte ce mi s-a ghicit-prevestit,
De cum mi-amintii – tristeţea mă cuprinse:
Aş – pică zece de pică ce ţine pică!
Febra-i mare,
Febra din mine,
– Cuprins de flăcări sunt.
Seara îşi aminti de un vis – ...căzuse un dinte sănătos.
Mi-o spuse cu buze tremurând.
Plângea...
În preajmă o cerşetoare ocăia:
Oac, oac...
Durerea capul îmi încleştă, capul parcă mi s-ar desface
– Dă-mi două cărţi.
Plâng, gemând.
A-aaa, a-aaa, aa.
Leagănă, leagănă, leagănă – alină-mi durerea din inimă.
Pocnet – solniţă... sarea s-a împrăştiat.
Aşteaptă... aşteaptă – mor eu singur, nu mă nevolnici.
(1914)

ŞOARECELE ROŞU
Gata-gata să nască femeia era.
Tânăra.
Ah, fiică de negustor, nu o ţărancă-săteancă
– Scumpă, ce mai. Şi-odată,
Când ligheanul de aur al soarelui ardea-n asfinţit-văpaie,
Scumpa de ea văzu în odaie – mamă, mamă! –
Un şoarece roşu.
Se sperie în periculoasă tângă, muierea,
Lovindu-se peste minunata sprânceană.
După care urmă tăcerea.
Se născu un copil
Negru la păr.
Puiuţ de cioară?
U-u-u – urletul vânturilor de munte.
Nneeggrruu, nneeggrruu luciitooor miieeluuşeeel.
– Aşa vasăzică!
Acest roşu, roşu, roşu, roşu şoarece –
În casa roşie ce tăcere.
Mori deci!
(1914)

ANUL NOU
Opaiţul bradului arde
În odaia mea.
Darul mă-ntreabă politicos:
Ţi-i bine de unul singur?
Ladă, ladă, mai stai tu binişor, mai taci
În noapte, ce-aş mai avea de vorbit
Chiar şi cu tine?
Da, da, – bătăi
De ceas, două, cântătoare.
S-au deschis ambii ochi –
Şi lada,
Din nou samovarul mut,
Iar de la opaiţ – ce mai luminos popor a-nceput...

CEL FĂRĂ CĂPĂTÂI
Saloanele mele – bulevardele nopţii.
Musafirii mei – întâmplătoare perechi rătăcitoare.
Îmi place să năzuiesc la negrele farmece
Nocturne.
Iubesc relele stele ale ochilor
– Strălucesc.
Măturicile, ca trenele vidmelor, foşnesc,
Umblu ca un primar mahăr al unei vechi capitale.
Pe cer – Fecioara, pe cer chipuri
Din stele.
Ţipă – vocile chiţcăie, ţârâie – începu plecarea.
Mai repede, în pas alergător – spre azilul
Dintr-un sfânt lăcaş!*

 * În original: best – din persanul „best”: în Iran, obicei ce atestă dreptul cuiva de a găsi azil, ocrotire
într-un lăcaş sfânt sau alt loc inviolabil – cavou, ambasade şi alte instituţii ce beneficiază de extrateritorialitate.

MOARTE ÎN LIFT
Se ridică, se ridică liftul
Spre etajul patru.
Sunt fericit!
Ţie, spre tine! – fericită furie.
Deja
E al treilea etaj.
Dar, brusc, – stop!
– S-a oprit.
Liftul.
Fruntea
Se îmbroboni.
De rece sudoare... eu – fericit...
De unul singur în lift
Eu.
Cling, cling – cling...
– Mă vor îngropa
În ziua albă-nea.
Iar acum
Singur
Oricum. –
S-a oprit... Uşa – închisă. –
Mă sufoc...
Des-chi-deţi uu-şa!...
Mor... Nu mai pot...
Nani, nani.
Cling, cling-cling...
În lift, de unul singur, mort.
(1914)

A DOUA PRIMĂVARĂ
Adio, Ra!
– Soarelui.
Adio, Ra!
– Rahilei.
Se întunecă micuţa ferestruică
– Găurică în mormânt.
Se-ntunecă.
Iar soarele... o, soarele!... iar viaţa se-nvioră
– În puf de primăvară.
Primăvara – acolo, sus.
Primăvara...
Presimt: muţeşte, muţeşte gingia (ta).
Adio, Speranţă –
Speranţei
(Ca şi mai înainte)
Pocitanie murind, înduioşător prostănac,
Căruia deja i-au putrezit hainele
În genunchi şi în coate.
(1914)

LĂCRIMOASA PLÂNGERE
Vai, ne-a sosit ceasul roşu, cel de pe urmă!
– Tare ne mai deranjează
Nemţii!
Cinci ucişi
Sătui!
Noaptea de se scoală – se aliniază.
Prind a hoinări, ce iad!
Hoinăresc, fredonează cânt uitat,
Cu-njurături de bătălie ne zdruncină
Pe toţi laolaltă.
Pre voi, pre noi!
În grădină-s musafiri pe noaptea toată,
Au batjocorit livada, iată.
Grădiniţă.
Soldăţelul vostru nu are cum vă ajuta.
Santinela veselă, oricând.
Of!
Milostivirea voastră ne-a şi dus
Nemţi să scoatem din pământul-iască
Iar deocamdată fie soldăţelul
Să ne-nveselească.
(1914)

MOARTEA DEMONULUI
Semaforul e vopsit cu cărbune cărămiziu.
Paznic bătrân în gura fără dinţi aspru gunoi rumegă
Şi el e prescură.
Ploiţă, ploiţă şi departe corul armonios al vânturilor din tării.
Acuş, acuş vine şi trenul şi în cor se va include exemplar.
Sărmanul meu demon, prinţ moştenitor, palid demon ne-nvingător.
Umblă încet (semeţ, semeţ...) priveşte blând – cerul, pădurea.
Dighi, dighi, din, don, dighi – zvon sub care-naintăm.
Sărman demon, prinţ moştenitor, idiot ce demonilor rău aduce.
Iată-l soseşte.
Se pripeşte –
Trenul goneşte. –
Rododo. Rododo. Scrâşni, zângăni, brusc se opri!
– Demonul se prăbuşi.
Luându-şi zborul, strănută, fornăi, mormăi – dispăru.
Nor de abur – piei, arătare! – şi iată demonul ucis
În noroi în neagră clisă!
(1914)

BEAT
Foştilor prieteni
În faptul nopţii, plâng în întuneric.
Mâinile mi-s în sânge...
Pletele, hainele – în beteală de brad.
Sunt bolnav, sunt bolnav – şi plâng.
Ce multă dragoste!
Ce crud, ce frig; scânteietoarea beteală de brad –
În jurul gâtului, peste trup...
Geamul a pălit.
Lumino, spune-le – că mâinile mi-s, iată, în sânge –
– Am ucis din dragoste.
Ah – şuierul în creier, în timpane mi s-a-nfipt.
Am glumit – pur şi simplu, din neatenţie
M-am tăiat la un deget.
(1915)

MOARTEA SANTINELEI
La hauptvaht*,
Hau, hau, hau – uvvvv – ah tu –
Câinele urlă înfundat
Ca dintr-o mină,
Spre rai, spre poartă.
– Eşti duşman!
Tânăra santinelă ascultă urletul.
Tinerel –
Ca mâine de lăsat la vatră,
La soţioară.
Iar pe perete... iar pe perete... iar pe perete
Se târăşte, se târăşte, precum în somn umbra se târăşte,
Bizară,
– Duşmanul. Ba-bah!
– Bubuitură – veselă flacără a împuşcăturii.
Bah – Răspuns,
Surd,
Vai –
Lumini... Scânteierea urii..
Se stinge, se stinge luminoasa mea flacără.
Inima-i tare, ca de piatră.
Flacăra mea... flacără...
S-a stins, întuneric se făcu.
Scârţâie zăpada... aduseră calul – la mort.
Noo! no... uuu...
(1916)

* Din germanul Haupt-Wache (santinelă principală), cu sensul: cameră de arest (la militari).

PRIMUL PĂCAT
Primul păcat contra lui martie – mă mortific.
O, mortonăscătoare, eşti îngrozitoare...
Luminoasă lumină adie a uitare
Iar şi iar – întru nouă cuminecare.
Cu mirt mortul îl acopăr, mortificându-l.
Dragul meu mirt – eşti laur cu frunza tare şi lată.
Ştie una inima: (ascunde) – eu rup
Ultima acantă nelucitoare, mată.
(1916)

SINCERITATE
O, stâncilor, – rânjiţi-vă colţii veacurilor,
Valuri de întuneric încremeniră peste voi.
Iar cerul radios ridică spre soare
Grumazii sinilii.
Aureşte, iarbă din zăvoi.
Creşteţi, rumeniţi-vă, castani întunecaţi,
Păsări, ţipaţi, privighetori, revărsaţi-vă-n triluri.
Veni-va un musafir ne-nou şi nedorit,
Braţele ridica-va – în sânge, doi trandafiri
Şi soarele va spune: fiul meu, te odihneşte,
Marea prinde-a juca: hai, vino mai aproape!
O veselă coroană din muguri primăvăratici
Vântul va înălţa.
Şi-atunci, şi-atunci, poate
Ceru-şi va revărsa şuvoi de stele,
Lumea se va stinge-n bocet de mare.
Şi, spăimos, se va ridica Eva căruntă
În detunături de arfe mortuare.
(1916)

TRISTUL TARAF*
În frig, în noapte, în miez de noapte sau de zi
Tristă muzică de taraf tătăresc.
În odaia găunoasă
Se răceşte ceara de lumânare.
Bolnav e gospodarul, soţia şi copii – fără leac.
Pereţii sunt râmaţi, îmbrăcaţi în răni.
Soba fu fierbinte o jumătate de veac
Scrum s-a răcit – trist taraf!!
Straşnic, polar străluceşte cea lumânare.
Taraf tătar!! Musafirilor, roadeţi
Oasele, sugeţi din răni de berbeci!
Ajunge, piei, tristeţe, în tindă!
Albinele tristeţii – în ciurul iernii,
În zăpada îngheţată, în fleşcăiala ogrăzii...
O, taraful, rage aşadar, bubuie, ţipă, urlă peste fire
Mai tare decât întregul cor!!
Luminează, lumânare! –
Trista, trista, ultima amiază
Şi în miez de noapte ţiuitor taraf...
(1917)

* În original: „Ceal” – orchestră tătărească alcătuită din trâmbiţă, caval, scripcă, flaut şi clarinet.
Ceal se numeşte şi însăşi muzica acestei orchestre.

TARAFUL ONEST
Pentru Bronislava
Onest taraf! – multicolore bucate comode,
Luminoase turte dulci, brânză – licăreşte o stea,
Venele vinului şi ale brăgii albicios-tulbure şi crâncene
Iute-i sfara şi inima – călăreţ necredincios:
Ţoc, ţoc, ţoc.
– Curent.
Şi cu uscăciunea-i aromată respiră tutunul
Şi horbota-i roata neagră de musafiri.
Ei nu au noutăţi –
Bei şi tot bei de-o ruptă rublă, de trei!
Din stearpa cupă cu bocet de nirvană în murmure
Mira-mă-voi: ah! – întru a ajunge
Bei sau han, beat pulbere!
(1917, Bahcisarai)
 
MOZART ŞI FERĂSTRĂUL
Pentru B. Korvin-Kamenskaia şi Lev Arens
La uşă, în patru mâini
Se cânta arta lui Mozart
Cu ardoarea unui chin de aur
Se-ncălzeau un leu, o ciută şi-un ghepard.
Şi tandru rânjindu-şi elanul
Ferestrăul praf aerian sorbea.
Şi duiosul lătrat al oţelului cânta
Şi muzică-n sute de nuanţe izvodea.
Albă, ca un răsărit răstit
Şi-ncă roză – palidă la chip
Clătina octavele – şi lebedele-nzoririi
Îşi clătinau penetu-n infinit.
Şi Mozart, împărăţit de ferestrău,
Peste răni de oţel se revărsa zângănitor, –
Cânta ca pentru prima oară
Din căscătura depărtărilor.
(1920)

CÂNTEC DE STAT LA COADĂ
Noaptea, morarul reveni.
A. Puşkin
O, vremi din vremelnică matcă,
Burtă-a vieţii abrutizate!
Cranii drapate de crainici,
Aceasta-i coada, – stai şi tu, ca oricare!
Şi după vodcă şerpuitoare coadă
Şi după pâine-pâinică!
Şi după turte dulci stau unii, până mor,
După compoturi, ca să nu mai vorbim de şuncă!
Coadă, rând şi (o)rânduire –
Lunea, marţea, miercurea.
Şi o lună, chiar şi ani!!
– Fără rău – a te-ncerca.
– Stau şi-aşteptă, stau şi crapă,
Mulţi, destui rândaşi pe-aice.
Întorcându-te la soartă
Iute, iute, bre voinice
Vei vedea în preajma ei
Coadă, coadă. Coadă, coadă!!
– Rând şi rând şi rânduială!!
Drace, poţi să mori în ea odată!!
(1932)

CÂNTEC DE COCOŞ
Zahăr şi vodcă,
Pâine, trei scrumbii,
Mici-cam-ruginite, şi cam sărate.
Mai-nainte peştii erau însoriţi şi aurii!
Măturătorul ni le-a adus,
Ştergându-şi transpiratul nas,
Bătrân măturător, fost chiabur, fire avană,
Iar acum cu noi trăgând la vodcă
Nu din ţoi, ci din stacană.
Şi după-un rând, două şi trei
Prinse a fuma tutun prost
Prin nări dând fum înecăcios
Şi de la vodcă şi tabacul brut
Se-nfierbântă bătrânul măturător la post!
Eh-hhhă-hă, hha!
Măi, frate,
Să mai bem şi din bătrânel să gustăm
Fără-a face cine ştie ce păcate.
Zău, glumeşti, – vorbeşti prostii?
Poate că... Dar... Mai ştii!
Dar îngăduiţi puţin! Poate aşteptaţi cocoşul!
– Voi, prin viaţă, – trinh, trinh, trinh.
Asta-i! iaca iarna, dar câte muşte primprejur.
Dar vine şi ora noastră, în inimă – buh!
– Şi vă va ciupi doftorul gras
Şi de cur, dar şi de nas.
(1933)

ODĂ OMULUI TRECUT
În memoria petrodactililor pe cale de dispariţie.
De la N. Hr. 1600–1917.
Ce tot umbli, omule,
Ce tot intri, omule,
Palid, murdar şi rufos,
Cu limba abia-abia scoasă?
Sau că al vieţii morărit banal
Te-a ras, te-a şters, ţi-a luat piuitul?
Ce te-ai gârbovit tu, omule?
Ce şopteşti tu, omule?
Ce doreşti, hai spune, omule?
Eu tot umblu, bat ca ploaia,
Ca un fulger ramolit şoptesc,
Sunt bătrân – fac ce-mi convine
Ce nici dracu’ nu pricepe!
Palizi şi bălţaţi pomeţi; alice.
Şi surtucu-mi negru, unsuros,
E leit sicriu ovreiesc.
– Eu sunt omul din trecut.
Eu sunt om rătăcitor.
Eu sunt omul râvnitor.
(1933)

CÂNTEC DESPRE VELIMIR
A fost omul – purta surtuc negru,
Sacou gri – şi deloc n-avea cămaşă.
A fost omul, iar în palmele lui
Cânta zinziver*, gâzele bâzâiau.
A fost omul, Preşedintele Globului Pământesc.
Omul ce trăia pe post de incendiu.
Construia palate din tablele legilor,
Coada planetei Saturn o rupse fără probleme.
Se spăla cu un deget şi un strop de apă,
Se îmbrăca în pietrele apei abundente,
Revărsa bilioane de refrene de răs-cântece,
Însă muri în baie, nestrâmtorat muri.
Scria
Nu cu cerneală – cu aurocaligrafie scria.
Cioplea
Nu pietre – rădăcini de cuvinte.
Iubea
Veronici
Marii
Catinci.
Sudic – plutea.
Probabil
Ne-arian fiind –
Asiat,
Se vede.
A fost omul, pre nume şi pre lume Velimir,
În schimnicie Preşedinte al Globului Pământesc
Pe post de incendiu.
Şi de el făceau haz Osip Emilici****,
Nikolai Stepanâci şi alte lichele.
Şi doar Maria şi marea sinilie
Îl iubeau – precum secerătoarea şi pustia.
(1935)

* Zinziver – un neologism din poezia lui Velimir Hlebnikov; o „sinteză” între a ţârâi, a zvoni, a zumzăi
etc.
** Osip Emilici – O. M. Mandelştam.

HELIOTROP
I. rochia
La sărbători, dintr-un adânc de ladă,
Rochia dădacei apare ca un vis.
Foşnetul mătăsii fremătător festiv,
Mai prelung se pare-al bătrânei veac-visson*.
Copilul va-ntreba sonor (dar şi timid):
Spune-mi, ce-i cu această stranie culoare?…
Somnoros şi a lehamite răspunde-va bătrâna
Şi culoarea – se stinge, de parcă nici nu ar fi fost.
– Heliotrop!… şi c-un rânjet întunecat
Rostogoli-va sfera – plină cu jar şi teamă.
Şi-n blană purpurie, revărsată,
Apropia-se-va cea sferă-mbujorată.

II. cămaşa
Cămaşă de mătase-aleasă,
Culoare de heliotrop,
Cadou de revelion
Pentru tine, progenitura mea Pro.
*
Şi-o poartă, şi-o poartă, şi-o-mbracă
La fiece sărbătoare.
I-o scot – nu se-mpotriveşte, –
De ea să uite el oare?
*
Şi mut, cărunta dădacă
Priveşte în ladă (sicriu orb) –
Cică acolo mirt cărunt
Cruţă-acest heliotrop.
 *
Pentru mamă, mirtul de martie
Floare-oranj-crepdeşin. Ce lirică…
Şi victorioasa mătase
În întuneric mai mult fortifică.
*
Şi-şi duce, şi-şi duce, şi-şi duce
Progenitura Pro sicriul, miop,
Până când îl va secera
Oarece Heliotrop.

III. parfum
Festin pascal – vine şi bătrânelul:
La piept un lănţişor de zile mari
Şi-l anină vajnic, ca un rege.
Cu ulei de brusture îşi unge (ardă, lucească!…)
Roşcatul cerculeţ – tămăduitor cu soarele-n amestec.
Din străfunduri nenumărate, scoase-stoarse tot –
Şi iată-n mână flaconul întunecat, bogat.
Heliotrop!…. – Şi mirosindu-i duhul, suge,
Suge, delicios, păcătos neogoit.
Toarnă, mai miroase, nesăţioase nări, pupile,
Clatină roşcate unde în uleiul roşu.
Deja aurite înrăite flăcărui
Dansează-n inelele scumpului lanţ regesc!
Heliotrop! – arzi, întunecat, şi tăinuieşte,
Adapă-l cu bezna, cu moartea îl împacă.
Muritorilor venele le umflaţi,
Duh de parfum* – şi toate baltă le lăsaţi!

* În ruseşte: duhi – parfum; duh – duh, spirit.
* Visson – în vechime, ţesătură fină de culoare aurie.

IV. floarea
În grădiniţa ca de gheaţă,
Prin răvăşite boschete, distruse,
Câte-un vis de vechi letopiseţ
Înfloreşte, iată, floarea cea stinsă.
*
Liliachiu întunecat,
Aliaj roşu-brun înflăcărat,
Înfloreşte culoarea mea
Pentru roşii ruine de cărămizi.
*
Noaptea, dădaca va veni,
Floare udând-o, dulce vorbindu-i.
Şi-al câtelea an minuscul
Pe ea putrezeşte savana cu roade?
*
Nimeni, nimeni.
Doar floarea paradisului
Şi-ncă progenitura Pro, scumpul,
Colo, cu tristeţea suspinului.



AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU