Anna AHMATOVA - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)

Anna AHMATOVA (1889 – 1966)
Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odessei, în
localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic
de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi
imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani.
Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de
fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii
divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul
Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după
care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş.
În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani
divorţează. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi
Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în prima sa carte, „Seară”
(1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după
numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de
Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910
se acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la
acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism.
Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam,
Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul
asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917)
şi „Hiperboreanul” (1912-1913).
Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare
ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în
avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se
apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct,
mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării
intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Anna Ahmatova este cu adevărat
protagonistul, corifeul akmeismului.
În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi
apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca
Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină”
(Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Dar de pe la
începutul anilor ’20 versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare
sau re-publicare.
În anul 1921 îşi pierduse fostul soţ, pe poetul Nikolai Gumiliov,
executat de bolşevici în urma unei acuzaţii nefondate. Iar în anul 1935
este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat fiul lor, Lev
Gumiliov. În 1937 acesta este restabilit la Universitate, însă în martie
anul următor urmează un nou arest şi condamnarea la 5 ani de GULAG
(Norilsk, dincolo Cercul Polar), unde munceşte în minele de cupru. În
toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în
Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat
a treia oară şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei
ani mai târziu după ce moare Stalin.
În ziua de 14 august 1946 apare hotărârea CC al partidului
comunist-bolşevic referitoare la revistele Zvezda (Steaua) şi Leningrad,
în care este criticată dur creaţia Annei Ahmatova şi cea a lui Mihail
Zoşcenko. Ambii autori sunt excluşi din Uniunea Scriitorilor Sovietici.
Până aproape de sfârşitul vieţii, Anna Ahmatova nu a avut o casă
proprie, barem o garsonieră, găzduită de prieteni, cunoscuţi.
Dramatismul anilor de teroare stalinistă avea să-l reflecte în
cutremurătorul poem „Recviem”, care drept prefaţă are următoarele: „În
groaznicii ani ai lui Ejov am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la
închisori. Odată cineva «m-a recunoscut». Atunci o femeie cu buzele
vinete şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, se trezi din
amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la ureche (acolo se vorbea
numai în şoaptă): «Puteţi descrie toate acestea?» Răspunsul meu: «Pot.»
După care ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese
cândva faţa acelei femei.” (1 aprilie 1957, Leningrad.)
După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără
erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului”
(1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945).
Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia
română.


 
VENEŢIA
Hulubărie aurie lângă apa cu unda
Alinătoare, verzuie, tulbur-vetustă.
Un vântişor sărat cu palma
Şterge a bărcilor urmă îngustă.

În mulţime, ce de-a stranii feţe-nduioşate.
În prăvălii – jucării, cu argintiu şi ocru,
Pe-o pernă – leu ce ţine-n labe o carte,
Cu cartea – leu pe marmură de soclu.

Ca pe o pânză de demult, decolorată-pală,
Albastrul ceresc e răcorit de mata boare.
Dar nu e strâmt în această înghesuială
Şi nu-i năbuşitor în umezeală şi dogoare.
(1912)

* * *

Lui M. Lozinski
Mai durează, nesfârşit, – ziua grea, de chihlimbar!
Ce imposibilă e tristeţea, ce zadarnică aşteptarea!
Şi din nou la menajerie cerbul cu glas de argint, amar,
Vorbeşte de aurora boreală ce-şi răsfiră culoarea.
Şi eu chiar am crezut că există zăpadă răcoroasă
Şi albastră cristelniţă pentru bolnavi, năpăstuiţi în toate,
Şi a sănioarelor goană şerpuită, strâmbă, albicioasă
Prin străvechea zvonire a clopotniţelor depărtate.
(1912)

* * *

Am învăţat să trăiesc simplu şi înţelept,
Să mă rog lui Dumnezeu, la cer să privesc,
Spre seară, să mă plimb negrăbit, să n-aştept,
Nelinişti nedorite să nu le răscolesc.

Când sub gard foşneşte brusture urecheat
Şi se pleacă ciorchini de scoruşă-mpurpurată,
Eu compun versuri vesele, cu sens îngândurat,
Despre viaţa trecătoare, şi-atât de minunată.

Iar când revin acasă, tandru îmi linge palma
Un pisoi pufos, torcând revărsător,
Şi felinaru-n turnul mic şi-aprinde flama
La joagărul de apă, pe muchea de ponor.

Doar liniştea din când în când o mai străbate
Ţipătul de barză, pe-acoperiş de rouă ud.
Iar dacă tu în uşa te-ai fi gândit a-mi bate,
Eu aş putea se pare nici să nu te aud.
(1912)

* * *

Cu cărbune-am însemnat, pe coapsa stângă,
Locul – tragerea la ţintă exactă să-ţi fie,
Ca să eliberezi pasărea – propria-mi tângă,
Să plece din nou în noaptea pustie.

Dragule! Mâna ta nu va tremura
Şi nu va trebui să mai rabd de azi înainte.
Va zbura pasărea – tristeţea mea,
Aşezându-se pe ram şi-ncepând să cânte.

Pentru ca cineva, calm, când vin zorile,
Deschizând fereastra, să spună sfios:
„Glasul mi-e cunoscut, dar nu-nţeleg cuvintele”, –
Şi să-şi lase ochii în jos.
(1914)

* * *

De simţul simplităţii şi prospeţimea cuvintelor
A ne lipsi, n-ar fi precum pictorul – vederea
Şi-ar pierde, sau actorul – vocea, ritmul mişcărilor,
Iar o splendidă femeie – frumuseţea?

Dar să nu încerci cumva a păstra pentru sine
Ceea ce de cerurile nalte ţi-a fost dăruit:
Noi suntem condamnaţi – o ştim prea bine –
De a risipi şi nu de-a agonisi, avar, tăinuit.

Du-te de unul singur şi vindecă orbii,
Ca să te alegi în ora de îndoieli necruţătoare
Cu a ucenicilor radioase, răutăcioase blasfemii
Şi cu indiferenţa gloatei lărmuitoare.
(1915)

* * *

Ah, iubesc să privesc, să tot privesc
Cheiurile ferecate; privirea să-mi sui

Spre balcoane, unde sute de ani, gândesc,
Nu a călcat piciorul nimănui.
Iar tu cu adevărat eşti – capitală
Pentru nebunii şi luminoşii noi; dar
Când peste Neva dăinuie, mai specială,
Acea oră de o puritate de chihlimbar
Şi trece în zbor vântul de mai
Pe lângă toate colonadele de peste ape,
Tu – eşti ca păcătosul ce râvnitul rai
Îl vede-n dulce vis, înainte de moarte...
(1916)

ZĂPADĂ ÎN MAI
O pânză transparentă coboară
Pe iarba firavă, şi se trece nevăzut, subit.
O crâncenă şi rece primăvară
Ucide mugurii ce-abia au plesnit.

Atât de groaznică e timpuria moarte,
Încât nu pot privi al lumii chip livid.
Încerc tristeţi ce crăieşte au fost date
Peste lungi milenii de regele David.
(1916)

ÎN NOAPTE
Pe bolta cerească, luna abia de mai e vie
Prin norii mărunţi, curgători, tremurători.
La palat, santinela, supărată, privirea cenuşie
Şi-o aţine sever pe ceasul din turn. E spre zori.

Soţia infidelă se întoarce acasă,
Faţa îi este sobră şi îngândurată,
Iar cea credincioasă de nelinişte-i arsă
În îmbrăţişarea visului, sufocantă.

Dar ce mi-i de ele? Acum o săptămână,
Suspinând dureros, i-am cerut lumii iertare.
Însă acolo e năbuşitor, şi-am ieşit în grădină,
Să privesc la stele şi să ating lira-n uitare.
(1918, Moscova )

* * *

Luna s-a oprit dincolo de heleşteu
Şi se pare a fi geamul deschis
Al casei amuţite, luminată aprins,
În care s-ar fi întâmplat ceva rău.

O fi fost adus stăpânul – jertfă de omor,
Să fi fugit stăpâna cu vreun iubit,
Or fiica cea mică s-o fi prăpăstuit,
De-i găsiră doar pierdutul pantofior...

Simţind primejdia pe cale să vină
Ca mâine pe pământ – noi am amuţit.
Bufniţa îşi ţipă mortuar prelungul bocit
Prin vântul ce sufocă şi om, şi grădină.
(1922)

VERSURI BIBLICE

1. Rahila

Şi a slujit Iacov pentru Rahila şapte ani
şi i s-a părut numai câteva zile,
pentru că o iubea.
Facerea 29/20

Şi în vale Iacov o întâlni pe Rahila,
Închinându-i-se ca un drumeţ fără căpătâi.
Cirezile ridicau praf fierbinte, iar piatra
Acoperea gura fântânii. Întâi
El piatra cea mare o dă la o parte
Şi cu apă limpede adapă oile însetate.

Însă-n piept inima-i este tot mai mâhnită,
Ca o rană deschisă ce doare avan,
Şi el se-nvoieşte pentru tânăra întâlnită
Să-i slujească şapte ani tatălui ei, Laban.
Rahila! Pentru cel ce cade sub puterea ta
Şapte ani ca şapte zile orbitoare s-ar perinda.

Dar e viclean avarul de arginţi, Laban, se ştie,
Şi nicicând nu cunoscu îndurare,
Gândindu-se că iertată va fi orice-nşelătorie
În numele gloriei gospodăriei sale.
Şi pe Lia cea nevăzătoare, fiică mai mare,
Lui Iacov i-o aduce în patul nopţii nunţiale.

Întunericul curge peste pustiul fără hotar,
Scăpătând stropi de rouă răcoritoare,
Şi fiica mai mică a lui Laban suspină amar,
Frământându-şi în mâini gâţele unduitoare.
Îşi blestemă sora, huleşte pe Domnul
Şi cheamă îngerul morţii, cheamă demonul.

Iar Iacov visează la oră alinătoare:
Limpedele şi răcorosul izvor din vâlcea,
Ai Rahilei ochi cu privirea-mbietoare
Şi gurluitorul ei glas de porumbea:
Iacove, nu mă sărutai şi pe mine cândva,
Numindu-mă neagra hulubiţă a ta?
(1921)

2. Soţia lui Lot

Femeia lui Lot însă s-a uitat înapoi
şi s-a prefăcut în stâlp de sare.
Facerea, 19/26

Iar cel evlavios după solul ceresc mergea,
Uriaş şi luminos pe negrul munte, pe stei.
Dar cu glas tare femeii sale neliniştea îi spunea:
Încă nu e târziu, ai putea să-ţi întorci privirea
Şi să vezi roşiile turnuri ale Sodomei,
Piaţa, unde cântai, curtea unde munci ai făcut,
Unde dragului bărbat copii i-ai născut.

Şi dânsa privi – dar, în mortală-ncleştare,
Ochii ei nu mai pot să vadă nimic mai mult:
Şi trupul i s-a prefăcut în străvezie sare,
Şi picioarele-i cu pământul au concrescut.

Numele acestei femei cine-l va rosti în jelire?
Dintre pierderi n-ar fi ea cea mai ne-nsemnată?
Numai inima mea nu o va uita niciodată
Pe cea de-şi dădu viaţa pentru o singură privire.
(1922-1924)

3. Micol

Pe David însă îl iubea altă fată a lui Saul, Micol...
Saul cugeta: „Am s-o dau după el şi ea are să-i fie cursă”...
1 Regi, 18/20-21

Iar tânărul îi cântă regelui dement
Şi năruieşte noaptea necruţătoare,
Şi, biruitor, cheamă zorii pe firmament,
Şi sufocă nălucile spăimântătoare.
Şi regele cu bunăvoinţă îi spune:
„În tine, tinere, focul cel sacru arde
Şi eu, pentru astfel de leac anume,
Îţi voi da fiica, împărăţia, bogăţiile toate”.
Iar fiica regelui priveşte spre cântător
Şi ea nu vrea cântec, nici cununie,
În inima ei e tristeţe şi necaz răvăşitor,
Căci Micol – David ar vrea soţ să-i fie”.
Mai palidă-i ca moartă; gura i-i încleştată;
În ochii verzi frenezia e-nvăluitoare;
Strălucesc veşmintele, şi zângănesc laolaltă
Cataramele la fiece mişcare.
Ca taina, ca visul, ca protomama Lilit...
Nu din voinţa sa proprie spune:
„Vede-se cu ceva m-au otrăvit
Şi duhul meu se tulbură, apune.
Neruşinarea mea! Umilinţa mea!
Haimana! Ticălos! Oarece păstor!
De ce n-ar fi dintre curteni cineva
Cu el anume asemănător?
Iar razele soarelui... iar stelele-n noapte...
Şi acest tremur friguros peste poate...”
(1922-1961)

MULTORA
Eu – vă sunt glasul, a respirului vostru ardoare,
Eu – sunt reflectarea chipului vostru uimit.

Zadarnică e a zădarnicelor aripi fremătare –
Oricum, cu voi eu rămân până la sfârşit.

Iată de ce mă iubiţi cu atâta aviditate,
În pofida slăbiciunii mele ş-a păcatului durut,
Iată de ce mi-aţi dat din tot ce se poate
Pe cel mai bun din feciorii pe care i-aţi născut.
Iată de ce niciodată măcar un singur cuvânt
Nu m-aţi întrebat de el, ci doar în ceasuri târzii
Cu fumegoase laude trecurăţi ca adierea de vânt
Prin ungherele casei mele pe totdeauna pustii.
Şi se tot spune – nu se poate mai strâns a se uni,
Nu există o altă iubire iremediabilă mai mare...

Cum mai vrea umbra de trup a se despărţi,
Cum mai vrea trupul de suflet a se răzleţi,
Cum mai vreau eu să fiu lăsată-n uitare...
(1922)

MUZA
Când aştept venirea ei, târziu, în noapte,
Mi se pare că viaţa de un fir de păr atârnă.
Ce sunt onoruri, tinereţe, libertate
În faţa musafirei cu flautul în mână?

Şi iată intră. Aruncă pledul de pe mine,
Mă priveşte atent cu ochii ca de zeu.
O întreb: „Tu i-ai dictat lui Dante terţine
Despre Infern?” Şi ea-mi răspunde: „Eu”.
(1924)

POETUL
(Boris Pasternak)
Cel ce el însuşi unui ochi de cal se asemănase,
Se înclină, priveşte, vede, recunoaşte.
Şi iată deja ca diamant ce se topeşte printre case
Strălucesc băltoacele, gheaţa se prăpădeşte.

În bezna liliachie se odihnesc casele ţepene,
Platformele, buştenii, frunzele, norii peste gară.
Şuier de locomotivă, trosnetul cojii de pepene.
O mână timidă în mănuşă din piele de căprioară.

Sună, bubuie, scrâşneşte, afluxul prinde să bată
Şi dintr-o dată se potoleşte, – înseamnă că, încetişor,
El se furişează sperios peste cetina scuturată
Ca să curme al spaţiului somn sensibil, uşor.

Şi asta înseamnă că din bicisnica roadă
De spice seci el numără boabele; că s-a dus, se pare,
La placa din Darial*, neagră şi blestemată,
Că iar s-a întors de la cine ştie ce înmormântare.

Şi din nou arde moleşeala de Moscova,
În depărtare răsună clopoţelul morţii, cumplit...
Cine se rătăci la doi paşi de casă, unde zăpada
E până la brâu şi totul îşi găseşte sfârşit?

Pentru că fumul îl asemui cu Laocoon
Şi a cântat ciulinii din cimitirele toate,
Pentru că lumea a umplut-o cu proaspăt zvon
Din noul spaţiu al strofelor reflectate, –

El a fost decorat cu un fel de eternă copilărie,
Cu acea generozitate şi agerime a aştrilor,
Şi întregul pământ moştenire avea să-i fie,
Pe care el o împărţi tuturor.
(19.I.936)

* * *

Şi a căzut cuvântul ca piatra risipită
Pe pieptul meu ce palpită, viu.
Nu m-a surprins, eram pregătită.
Mă descurc cândva cu asta, ştiu.
Însă astăzi am griji multe, aş zice:
Memoria trebuie de-a mi-o nimici,
Trebuie sufletul să mi se pietrifice
Şi trebuie din nou să învăţ a trăi.
În caz contrar... După geam, prinde-a foşni
Vara fierbinte, ca o sărbătoare menită.
Eu demult presimţeam că ar putea veni
Această zi luminoasă în casa pustiită.
(1939)

SUBSOLUL MEMORIEI
Se zice că aş trăi tânjind – ce inepţie sadea!
Se mai zice că amintirile mă rod necruţător.
Însă eu rar mă aflu-n ospeţie la memoria mea,
Unde mai pui că felul ei de-a fi e sâcâitor.
Când cobor cu felinarul aprins în subsol,
Parcă la o nouă prăbuşire, pe scară, duduitor,
Din urma mea pietrele vin şi vin rostogol.
Felinarul fumegă, nu există cale de-ntoarcere,
Ştiu că merg spre locul unde-i un inamic mâniat.
Rog de îndurare... Acolo e tihnă, beznă, înfiorare
Şi sărbătoarea mea s-a şi încheiat neamânat!
Deja-s trei decenii de când doamnele au fost petrecute,
Ştrengarul, glumeţul cela muri de adânci bătrâneţi...
Eu am întârziat. Regrete multe!
Nu pot să mă arăt niciunde.
Însă mă ating de pictura de pe pereţi
Şi mă-ncălzesc în faţa căminului. Ce minune!
Prin acest mucegai, funingine şi putregai
Străluciră doi bobi de smarald, două mărgele.
Şi mieună pisoiul. Deci, să mergem acasă, hai!
Dar unde e casa mea şi glasul raţiunii mele?
(1940)

* * *

Sfânta noastră meserie, întru folos,
Există de mii de ani... Cu ea lumii
Şi fără lumină îi este luminos.
Însă nu a spus niciun poet-fârtate
Că nu ar exista înţelepciune,
Că nu există bătrâneţe şi, poate,
Nu există nici moarte.

* * *

Mă vor uita? – să vezi cu ce m-au uimit!
Pe mine de o sută de ori m-au tot uitat,
De-o sută de ori am stat în mormântul menit,
Unde, poate, mă aflu şi acum, însingurat.
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
106
Iar Muza-mi tot amuţea, orbea, purta cătuşă,
În pământ era aruncată grăunte ce putrezea,
Pentru ca, aidoma păsării Phoenix, din cenuşă,
În eterul albastru iarăşi a se înălţa.
(1957)

LA NEEXPEDIEREA POEMULUI
Rafale de vânt dinspre mare
Şi casa în care vieţuim ca-n vis,
Şi umbra cedrului transpare
În faţa geamului interzis...
Pe lume există cineva, căruia-n dar
Să-i expediez aste rânduri. Fie!
Numai ca buzele să-i zâmbească amar,
Iar inima să dea-n tremurare târzie.
(1963)

* * *

Hulite, lăudate, măreţe, supuse,
Vi-i vocea simplă, sălbatică, sublimă.
Voi – ce nu puteţi fi traduse
Nici într-o limbă.
Intraţi în uitare,
Cum oamenii în templu ar intra.
Pentru aceasta aveţi
Binecuvântarea mea.
(1963)


AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU