Osip MANDELŞTAM (1891-1938)
Născut la Varşovia, mort în GULAG. Poet, prozator,
traducător, eseist. Cu intermitenţe, a audiat prelegeri
universitare la Paris (1909–1910), Heidelberg (1911–
1917), iar la universitatea petersburgheză frecventează un curs de
filologie romană, fără însă a-l duce la bun sfârşit. Primele versuri le scrie
în 1906, iar debutul său în presă datează din 1910. Editează volumele
de versuri „Piatra” (1913), „Tristia” (1922), pe cel de memorii „Vuietul
timpului” (1925). În 1930 scrie „A patra proză”, drept necruţătoare
critică la adresa regimului bolşevic, iar în 1933 – o invectivă
epigramatică la adresa lui Stalin. Peste un an este arestat şi exilat în
Uralul de Nord, apoi la Voronej (până în 1937), unde scrie celebrele
„Caiete de la Voronej”, apărute postum în 1966. În mai 1938 este
arestat din nou, murind curând într-o stare de prostraţie, asemănătoare
demenţei, într-un lagăr de lângă Vladivostok.
În ce priveşte caracteristica mai generală a operei sale, A. E.
Baconsky remarca următoarele: „E greu de stabilit apartenenţa lui Osip
Mandelştam la unul dintre curentele literare ale vremii; precum la
majoritatea marilor poeţi contemporani, în opera lui pot fi identificate
aspecte ale multor orientări poetice de la începutul secolului, dar dincolo
de toate, personalitatea lui se constituie singulară, pe un teren
autonom. Pornind de la simbolism – care era, în ultimă analiză, o
exacerbare a anumitor elemente romantice – el are interferenţe
akmeiste şi chiar futuriste, în spiritul unor Hlebnikov sau Maiakovski...
Pe planul limbajului, Mandelştam e unul din primii poeţi europeni
care deplasează accentul expresiei de la metaforă la cuvânt. El visează
un limbaj unde, după o expresie a lui, raporturile dintre cuvinte să
asculte de un principiu gotic, precum sunetele în muzica lui Bach. De
aici acuitatea limbajului său care vădeşte într-adevăr ceva din obsesia
superior-artizanală a artistului medieval. Poate că, dintre contemporanii
săi de aiurea, numele cel mai convenabil vecinătăţii lui Osip
Mandelştam ar fi acela al lui T. S. Eliot; dar ce distanţă abisală între
destinele lor!”
Poeziei lui Mandelştam nu-i sunt străine formele „limpezi” ale
clasicismului, ba chiar a epocilor mult mai îndepărtate, concomitent ea
fiind disponibilă „a se amorsa” cu încărcătura, trotilul avangardei,
înarmându-se cu mijloacele, procedeele, stilistica ce reformulau
imaginile tradiţionale, ce „exploadează” cu o semantică surprinzătoare
proaspătă, nouă. Iar cititorul retro-providenţial privind, din viitor, avea
menirea să remarce şi să disocieze aceste semnificaţii interstiţionale
neoclasicism-avangardism. Pentru că, sub aspect formal, de clasică
„arhitectură” logică, noima, rostul textului şi subtextului mandelştamian
sunt la fel de imprevizibile, ca şi eventuala, potenţiala cheie de
decodificare.
SILENTIUM
Ea încă nu s-a născut pe lume,
E muzică şi cuvânt neîntinat,
De aceea între toate cele vii
E chiar legătura de necurmat.
Calm respiră pieptul vastei mări,
Dar, amintită, ziua e luminoasă,
Şi al spumei liliac în tremur palid
E în neagra-azurie vază de pe masă.
Fie ca gura-mi docilă să cunoască
Muţenia primordialei zile, toată,
Ca pe o notă clară de cristal
În naşterea-i dintâi, imaculată!
Rămâi tot spumă, Afrodită a mării,
În muzică revină cuvânt neprihănit,
Şi, suflete, de suflet să te sfieşti,
Cu începutul vieţii contopit!
(1910, 1935)
ŞARPELE
Amurg de toamnă – fier ruginit scârţâie tehui
Sau cântă, carnea devorând-o nemernic...
Ce-s toate seducţiile lui Cresus, bogăţiile lui
Pe lângă lama tânguirii Tale, Doamne-atotputernic?!
Eu sunt chinuit ca şarpele ce dansează unduios
Şi-naintea lui, tânjind, freamăt în nerăbdarea mea,
Nu-mi vreau al propriului suflet adânc prăpăstios
Şi nici raţiune, şi nici Muze nu mai pretind deja.
Sunt de-ajuns atâtea viclene renunţări
În descâlcirea ghemului enorm, sinuos,
Nu există cuvinte fluente-n jalbe şi mărturisiri,
Iar paharul meu nu-i adânc şi e secetos.
La ce să mai respir? Pe aspre pietre dansează
Un şarpe bolnav, inelându-se, uriaş, aiurit;
Se unduieşte, trupul îşi încolăceşte, delirează,
Şi dintr-o dată – se prăbuşeşte, vlăguit.
Toate-s fără rost – în ajunul execuţiei capitale,
Cutremurat de arătări şi cântări nemaiauzite,
Eu ascult, ca-ntemniţatul, fără teamă, balamale
În scrâşnetul lor de fier, şi ale vântului gemete.
(1910)
STROFE PETERSBURGHEZE
Lui N. Gumiliov
Peste gălbeneala clădirilor guvernamentale
Îndelung se-nvărteji o viforniţă tulburoasă
Şi juristul din nou urcă în sanie, după care, agale,
Cu gest larg, adună poala de manta, văluroasă.
Iernează vapoarele. A glacială dogoare
S-a aprins al cabinei geam din sticlă groasă.
Ca un cuirasat în doc, navă monstruoasă, –
Rusia se odihneşte apăsător, greu, geroasă.
Lângă Neva – ambasade, juma de lume,
Amiralitatea, soare şi linişte albicioasă
Şi a statului porfiră în aer lăsând iluzorii urme,
Ca şiacul aspru, grosolan, – sărăcăcioasă.
Grea e povara snobului septentrional –
A lui Oneghin* nostalgie stranie, desuetă;
În Piaţa Senatului – al troianului val,
Fumul focului şi gerul lamei de baionetă...
Luau apă luntrile, pe când pescăruşi, plutit,
Vizitau depozite fluviale în horbote de spume,
Pe unde, vânzând franzele şi lapte înăcrit,
Rătăcesc doar mujicii de operetă, aş spune.
Zboară prin ceaţă tabunuri de motoare;
Ambiţiosul, mândru în modestia sa pieton –
Ciudatul Evgheni – a se jena de sărăcie pare,
Respiră benzină şi blestemă destinul farmazon!
(1913)
* Evgheni Oneghin – protagonist din romanul în versuri omonim al lui A. Puşkin.
CONCERT LA GARĂ
Nu poţi respira, tăriile colcăie de viermi,
Şi nici o stea nu vorbeşte din noaptea sferelor,
Dar, vede Domnul, există muzică în înalt,
Tremură gara de melodia Aonidelor.
Şi de iznoavă cu şuier de trenuri sfâşiat
Văzduhul viorii se reîntrupează în vremi.
Parc enorm. A gării sferă de sticlă.
Lumea de metal din nou e vrăjită.
La sonorul ospăţ din elizeul în pâclă
Solemn se îndreaptă vagonul închis.
Ţipăt de păun şi, în ropot cadenţat, pianul.
Am întârziat. Mi-e frică. Nu-i decât vis.
Şi intru în pădurea gării de sticlă – ostatic,
Partitură de vioară în lacrimi, frământ în toate.
Al corului nocturn preludiu sălbatic
Şi miros de roze din sere cu putregăios pământ –
Unde sub cer de sticlă a mas, a înnoptat
Umbra scumpă mie, prin gloatele nomade...
Şi mi se pare: deplină în muzică şi cânt,
Lumea de fier vibrează atât de sărăcăcios.
Mă sprijin de pereţii tindei de sticlă opalină.
Aburi fierbinţi orbesc pupilele arcuşului, mărite.
Unde te duci? La ospăţul mortuar al umbrei iubite
Pentru ultima oară muzica mai răsună!
(1921)
VEAC
Veacul meu, fiara mea, cine-ar putea
Să privească în pupilele tale
Şi cu sângele tău de a încleia
Vertebrele a două veacuri fatale?
Sânge-constructor iar năboieşte
Ca din gâtlejul pământenelor lucruri,
Trândavul doar se mai moşmoneşte
La pragul noilor zile în cruguri.
Făptură, ce viaţa cât o înşfacă,
Trebuie să-şi ducă vertebrala,
Şi invizibil val infantil se joacă
Chiar cu vertebra, sacramentala.
Ca firavul zgârci, cartilaj de copil
De veac terestru în pruncie –
Pare jertfit precum mielul fragil
Al vieţii creştet pe neagră tipsie.
Pentru a salva din captivitate
Veacul, şi altă lume-a fonda,
Noduroşi genunchi de zile uitate
Trebuie c-un flaut subţire-a-i lega.
Acest veac nătâng clatină valul
Cu adâncă tângă de om în păcat
Şi-n iarbă respiră un şarpe, pândarul,
Cu a timpului măsură de aur furat.
S-or mai desface mugurii pre-verii,
Vor ţâşni lăstari de verde buiac,
Dar sfărâmată-ţi e şira spinării,
Minunatul, jalnicul meu veac sărac!
Şi c-un surâs, livid şi fără sens,
Îndărăt priveşti, crud, dar cu puteri slabe,
Ca o fiară, cândva, mlădie la mers,
Chiar pe urmele propriilor labe.
Sângele-constructor iar năboieşte
Ca din gâtlejul terestrelor lucruri,
Şi aidoma unui fierbinte peşte
Zgârciul mării plescăie la ţărmuri.
Şi din înalta mreajă-a păsărimii,
De pe umede steiuri fără lucire
Curge, curge indiferenţa lumii
Peste mortala ta stâlcire.
(1922)
LENINGRAD
Am revenit în oraşul meu, cunoscut pân-la lacrimi, în toate,
Până la nervuri, până la ale copilului „maimuţe” umflate.
Te-ai întors aici, aşadar înghite cât mai mult şi repede
Untura de peşte din fluviale felinare leningrădene.
Află urgent ziulica de decembrie, în care din nou
Greţos strop de păcură e mestecat în gălbenuş de ou.
Petersburg! Eu încă nu vreau, nu vreau să mor;
Tu ai toate numerele mele de telefon neliniştitor.
Petersburg! Eu mai am încă multe, multe adrese
La care voi găsi ale morţilor glasuri stinse, funeste.
Eu trăiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,
Mă loveşte, rupt cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,
Şi noaptea toată aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând din cătuşele lănţişorului de la uşă.
(Decembrie 1930)
* * *
Nu, nu am cum mă ascunde de marele fleacDupă al Moscovei spate de surugiu,
Eu sunt o vişinea de tramvai din groaznicul veac
Şi de ce mai trăiesc – nu mai ştiu, nu mai ştiu...
Împreună cu tine ne-om duce cu „B” şi cu „A”,
Să vedem cine va fi primul să moară,
Pe când dânsa ba se zgribuleşte ca vrabia,
Ba creşte precum aeriana tortă în vară.
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Şi abia de reuşeşte de la colţ a mă ameninţa:
Tu – cum doreşti, însă eu sunt gata a risca!
Oarecui nu-i va ajunge căldură din mănuşa sa
Ca să înconjoare Moscova, curvă sadea.
(Aprilie 1931)
MINCIUNA
În mână cu lumânarea fumegând a venin,
Intru în izba minciunii cu şase degete**:
– Ia să privesc şi eu la tine, pe îndelete,
Căci va trebui să stau în coşciugul de pin.
Iar ea, de sub laviţă, unde-mi scoate, cuminte,
Ciuperci sărate, marinate,
Iar ea din burice de prunci, răsucite,
Îmi pune fiertură dinainte.
– De-oi vrea, zice, aş putea să-ţi mai dau. De-oi... –
Ei, dar eu nici că suflu, nu sunt bucuros.
Zbughi! spre prag, dar, vai, dureros,
Ea mă-nşfacă de umăr, trăgându-mă-napoi.
Păduchi şi pustiu e la ea, şoareci şi niciun – pis! –
Semi-dormitor, semi-cazarmă, semi-închisoare...
– Nu te uita, e gustoasă, delicioasă exotica mâncare...
Căci, cumetre, şi eu sunt la fel, gustoasă. Nimic de zis...
(4 aprilie 1931)
* Una din poreclele lui Stalin era „şase degete”.
* * *
Miez de noapte în Moscova. Fastuoasă vară budistă.În ropot mărunt se răzleţeau străzile-n ciubote-nguste de fier.
În neagră variolă se află-n culmea fericirii inelele bulevardelor...
Moscova nici noaptea nu se potoleşte,
Când tihna fuge de sub copite...
Tu ai putea spune – undeva pe poligon
Apărut-au doi clovni – Bim şi Bom,
Şi se puseră-n mişcare pieptănaşe, ciocănaşe,
Ba răsună o armonică de gură,
Ba copilărească pianină de lapte:
– Do-re-mi-fa
Şi încă sol-fa-mi-re-do.
Se întâmpla, pe când eram mai tânăr, să ies
Îmbrăcat într-un palton cauciucat, încleiat,
Luând-o pe răsfirata răs-labă a bulevardelor, unde
Picioruşele-chibrituri ale ţigăncuşei se zbat sub poale lungi,
Unde ursul arestat se plimbă –
Al naturii însăşi menşevic etern.
Şi-amirosea intens a laurovişin...
Încotro? Nu există nici tu lauri, nici tu vişini...
Eu voi ridica greutatea din sticlă
A ceasului de la bucătărie ce-aleargă peste poate.
Să vezi deja cât de aspru e timpul,
Dar totuşi îmi place să-l înhaţ de coadă,
Pentru că nu-i de vină el de propria goană
Dar, parcă, uşor-uşor e-atins de şarlatanie...
Las-o, nu implora, nu te jelui! Ţist!
Să nu scânceşti –
au de aia intelectualii din popor
Îşi scofâlciseră ciubotele, pentru ca acuma eu să-i trădez?
Noi vom muri ca infanteriştii,
Dar nu vom proslăvi nici răpitor, nici zilier, nici minciună.
Avem funigelul unui vechi pled scoţian.
Când voi muri, cu el mă vei acoperi precum c-un drapel militar.
Să bem, prietene, pentru amarul nostru de orz,
Să bem până la ultimul strop...
Din înghesuiala cinematografului în lucru,
Ucise ca după cloroform,
Ies gloatele – ce sunt ele de venoase,
Şi cât de mult le-ar trebui suflu de oxigen...
E timpul să ştiţi, şi eu sunt contemporan,
Sunt omul epocii Moscvogâtului, –
Priviţi, cum ţeapăn stă ăst sacou pe mine,
Cum ştiu să merg şi cum să stau la vorbă!
Încercaţi de veac pe mine a mă despărţi, –
Mă jur că vă veţi frânge gâtul!
Eu vorbesc cu epoca, dar parcă ea
Ar avea suflet de buştean şi oare
Ruşinos se acomodă,
Ca un mic animal pricăjit în templu tibetan:
Se scarpină şi apoi se duce-n vana de zinc.
– Mai imită-l pentru noi, Mary Ivanna.
Fie asta şi insultător – dar înţelegeţi:
Există o rătăcire-a muncii chiar la noi în sânge.
Deja se zoreşte. Grădinile vuiesc a verde telegraf,
La Rembrandt vine în ospeţie Rafael.
El cu Mozart la Moscova sunt ca de nedespărţit –
De ochi căprui, de uşoară turmentare vrăbiiască.
Şi parcă poşta pneumatică
Din piftia meduzei din marea neagră
Din apartament în apartament transmite
Curenţi de aer ca pe conveiere,
Precum, în mai, studenţii-iconoclaşti.
(Mai–4 iunie 1931)
FRAGMENTE DIN VERSURILE NIMICITE
1
În an treizeci şi unu de la naştere de veac
Eu m-am întors, ba nu – citeşte: cu forţa
Am fost întors în Moscova budistă.
Dar până atunci totuşi am reuşit să văd
Biblicul acoperământ al bogatului Ararat
Şi două sute de zile petrecui în ţara sâmbetei,
Care Armenia se cheamă din vechime.
De vrei să bei, acolo există apă
Din izvorul kurzilor, Arzni,
Gustoasă e şi rece, plată şi uscată
Cum ar fi apa cea mai de adevăr aproape.
2
Dar eu deja iubesc legile moscovite,
Deja nu-mi este dor de apa cea, Arzni.
În Moscova mălinii doar şi telefonul.
Prin execuţii ziua, oricare,-i renumită.
3
De vrei să trăieşti, priveşti cu ascuns surâs
Spre laptele cu o budistă înalbăstrire,
Petreci cu ochii vreo tobă otomană,
Pe când el îndărăt pe roşie cale
Goneşte în galop la simplă-nmormântare,
Sau întâlneşti vagon încărcat cu perne
Şi spui: „gâşte-lebede, înapoi, acasă!”
Nu alege, ţăcăneşte, kodak drag,
Cât ochiul e cristalul pasărilor-stolnici
Şi nu o sticlişoară oarecare! Mai mult clarobscur –
Încă, încă! Retina e flămândă!
4
Eu nu mai sunt copil. Morminte, tu,
Nu încerca să-nveţi pe cocoşat – să taci!
Eu pentru toţi vorbesc cu-atare forţă,
Ca cerul gurii chiar cer să devină,
Ca buzele să-mi crape ca argila roză.
(6 iunie 1931)
* * *
Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare*,Vorbele noastre la zece paşi nu se aud, nu mai ţin,
Iar când ne-ncumetăm la un sfert de întrebare,
Ni se aminteşte de munteanul din Kremlin.
Degetele groase i-s grase, cât viermele fiecare,
Şi cuvintele i-s grele puduri apăsătoare,
Zâmbitori i-s ochii de gândac pal-venin
Şi turetcile îi sunt smolit-lucitoare.
Iar în juru-i adunătură de mahări-gât-subţire,
El cu servituţi de juma-oameni se joacă dezinvolt.
Unul fluieră, altul miaună, celălalt scânceşte,
Doar dânsu-i ascultat, încruntat, tătuc ştie-tot.
Ca pe-o potcoavă, ucaz după ucaz dăruieşte –
Cui în fund, cui în frunte, cui în ochi, din plin,
Orice execuţie – pentru el e trai-mălină-pe-tort
Şi lat este pieptul lui de osetin.
(Noiembrie 1933)
* Traducere după varianta-autograf recuperată din arhivele NKVD-ului (în 1989), transcrisă de Osip Mandelştam în timpul anchetării sale.
* * *
Unde e geamătul în lanţuri, răstignit?Unde-i Prometeu – atribut şi suport stâncii?
Dar vulturul – unde-i rutul cu ochiul gălbenit
Al ghearelor sale, zburând din coarda fricii?
Nu are-a se întâmpla: tragedia e de neîntors,
Dar aceste buze pornite la năvale dure –
Dar aceste buze introduc direct în sens şi rost
Pe Eschil-hamalul, pe Sofocle-tăietor de pădure.
El e ecou şi salut, e obrăzar, ba nu – brăzdar.
Aerian amfiteatru de piatră în vremi crescătoare
Se ridică-n picioare, toţi pe toţi vrând să-i vadă sumar –
Pe nou-născuţi, pe proscrişi, pe săracul ce moare.
(19 ianuarie–4 februarie 1937)
VERSURI DESPRE SOLDATUL NECUNOSCUT
Această respiraţie fie-ne martor,
Inima-i cu bătaie lungă, în serie,
Şi în blindaje, activ-otrăvitor,
Ocean fără ocean – materie...
Ce delatoare sunt aceste stele!
Vor toate să ştie – pentru ce au ochean?
În condamnarea judelui şi a martorului ele –
Sunt materie în ocean fără ocean?
Ţine minte ploaia, neprietenos semănător, –
Necunoscuta mană râvnită de noi, –
Cum cruci păduroase marcau răspânditor
Oceanul sau formaţia de război.
Oamenii reci, pricăjiţi – fiinţe crunte
Vor ucide, vor trage frig, foame, păcat,
Şi în renumitul mormânt, oriunde,
Vor îngropa necunoscutul soldat.
Învaţă-mă tu, firavă rândunea,
Ce te-ai dezvăţat să mai zbori,
Acest mormânt aerian cum l-aş acapara
Fără-a avea timonă, aripi sau flori.
Şi pentru Lermontov Mihail* cuvântul
Mi-l voi spune-n severă dare de seamă,
Cum pe cocoşat îl îndreaptă mormântul
Şi cum ademeneşte aeriana groapă.
Cu mişcătoare bobiţe din ruginie vie
Aceste lumi ne tot ameninţă
Şi atârnă ca nişte oraşe furate,
Cu bâlbâieli de aur, calomnie,
Cu ale gerului toxic fructe moarte –
Întinsele corturi de constelaţii,
Grăsimile-astralelor zodii ciudate...
Prin eterul decimal înmulţit, marcat,
Lumina vitezelor măcinate din raza aurie
Începe şirul de cifre, limpezit, decantat,
De-o boală luminoasă şi de zeroul-molie.
Şi după câmpia câmpiilor alt câmp apare,
Zburând a triunghi de cocoare-n amiază
Vestea fâlfâie-n prăfoasă lumină-nnoitoare
Şi de la bătălia din ajun se luminează.
Zboară-ntreg prăfos-luminos a primenire:
– Eu nu-s Leipzig, nici Waterloo nu sunt,
Nu sunt Bătălia Popoarelor-Omenire,
De la mine va fi luminos pe pământ.
Măcelul arabic, groaznică tocătură,
Lumina vitezelor în care raza s-ar măcina,
Şi cu pingelele strâmbe pe curmătură
Raza stă îndelung pe retina mea.
Milioane de ucişi pe nimicul din lume
Bătătorit-au potecă în pustiu, prin nămeţi, –
Noapte bună! Lor – toate cele bune
Din partea pământenelor cetăţi.
Incoruptibilul cer al tranşeelor –
Cerul marilor morţi angro, –
După tine, dinspre tine, duh integrator,
În beznă dau din buze – contra sau pro? –
După gropi, deluşoare, ridicături,
Peste care el amurgea-ncet, pe nevăzute:
Bolnav, posomorât, în zbârcituri
Umilitul geniu al mormintelor răvăşite.
Ce superb moare infanteria, te-ai gândit,
Şi admirabil cântă corul nopţii de eben
Peste al lui Şveik surâs cam turtit,
Peste păsăreasca suliţă-a lui Quijote,
Peste cavalerescul păsărilor pinten.
În prietenie cu omul e calicul –
Pentru ambii se găseşte de muncă,
Şi cu cârjele de lemn bocănesc
Pe la porţile acestui secol
Necăjite familii, pe ducă, –
Hei, tovărăşie, glob pământesc!
De asta craniul trebuie să se dezvolte
Pe-ntreaga frunte – de la tâmplă la tâmplă, –
Pentru ca în fantele lui de orbite
Să poată intra armate? Idee tâmpă...
Craniul se dezvoltă de la viaţă
Pe-ntreaga frunte – de la tâmplă la tâmplă, –
Cu puritatea suturilor întărâtându-se pe faţă,
Celui ce-nalţă boltă i se limpezeşte-al ideii fir,
Spumegă-a gândire, singur pe sine se visează, –
Cupa – cupelor, patria – patriei, credinţa,
Cu stelară cicatrice e cusută scufiţa,
Tichiuţa fericirii – a tatălui lui Shakespeare...
Văz clar de stejar, văz acut de bob mut
Abia rumene intră-puşcă în casă,
De parcă de leşin sunt cuprinse durut
Ambele ceruri cu flacăra lor fumegoasă.
Înainte nu-i prăbuşirea, ci sondarea,
Doar surplusul ne este întru unire,
Iar a lupta pentru aerul vieţuirii, a suporta –
Această glorie altora nu li-i de pilduire.
Şi conştiinţa ta asigurând-o cu marfa
Semileşinului existenţial,
Fără-a alege, beau pentru a-mi găti ciorba,
Capul mi-l mănânc la foc demenţial?
Oare a fascinaţiei, în spaţiul pustiu,
De aia pregătită-i tara voluminoasă,
Pentru ca albele stele să apară-turmă
Deja uşor roşii, gonind spre casă?
Auzi tu, mamă vitregă, a şatrei stelare,
Noapte ce va fi acum şi pe urmă?
Aortele se umplu cu sânge; ca-n teatru,
Printre rânduri şoapte se aud:
– Eu sunt născut în nouăzeci şi patru,
Eu sunt în nouăzeci şi doi, an rotund... –
Şi strângând în pumn anul spălăcit
Şoptesc cu livide buze în tremurare:
– Eu sunt născut în noaptea de doi spre trei
Ianuarie în nouăzeci şi unu – pripor
De an precar – şi veacuri aiuritoare
Mă înconjoară cu focul lor.
(1–15 martie 1937)
AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU
