Rainer Maria Rilke - Privirea stinge-mi-o: te pot zări

Privirea stinge-mi-o: Te pot zări,

urechea-nchide-mi: Te pot auzi,

şi fără de picioare vin la Tine

şi fără gură te implor, divine!

Frânge-mi chiar braţul: Te voi ţine sus

cu inima mea, precum cu o mână,

inima ţine-mi: creierul va bate

şi creierul de-mi arzi în flăcări, 

până şi-n sângele-mi Te voi purta, ca-n toate.

Traducerea: Eugen Jebeleanu

Ernesto Sabato - Între scris şi sânge, Conversaţii cu Carlos Catania

Despre educaţie
23 iulie
- M-am gândit să vă pun astăzi câteva întrebări despre educaţie, despre necesitatea lecturii, etc. Am văzut deja ce probleme apar când dorim să vorbim despre literatură, fie ea bună sau proastă.
- Am în casă o veche Enciclopedie Larousse. E din 1867. Am cumpărat-o aproape pe nimic de la un prieten, în urmă cu 30 de ani.
- Nu-i puţin cam veche? Nici fraţii Wright nu figurează acolo.
- Îmi este încă utilă în anumite cazuri. De exemplu, despre ce vorbeam alaltăieri... într-unui din tomurile sale, referitor la Beyle, adică la Stendhal, se spune că scriitorul acesta, în calitate de critic şi de romancier, este un scriitor spiritual, umoristic, paradoxal, plin de vervă şi origina­litate, dar pentru a descoperi în operele sale frumuseţi de primă mărime şi gânduri alese e nevoie de o deosebită complezenţă. (Un domn se opreşte, îl salută pe Sâbato şi schimbă câteva cuvinte cu el. Ne continuăm apoi drumul şi ajungem la Sâbato acasă. Intrăm, şi Sâbato scoate din bibliotecă volumul din Enciclopedie.) Citiţi, vă rog.
- (Citind.) "Nu era dintre acei - spune domnul Sainte-Beuve, la care imaginea se contopeşte cu gândirea ori dintre acei scriitori la care emoţia lirică, elocventă, străluceşte în desfaşurarea-i firească şi armonioasă. Primele sale studii nu contribuiseră cu nimic la atenuarea acestui defect; nu avusese dascăli şi nici măcar un profesor de retorică pe care e bine să-l ai, fie chiar şi pentru a te răzvrăti împotriva lui mai târziu. (Aici se terminau cuvintele criticului, însă în continuare scria:) "Nu avea în fond - şi el intuia această lipsă - stofa unui mare scriitor, nici a unui mare gânditor, nici a unui mare critic, iar imensa-i vanitate se împăcase foarte bine cu situaţia aceasta. Ce să faci ca să conciliezi amorul propriu cu neputinţa? Să-ţi aplici cu orgoliu originalitatea observaţiei, şi asta a şi făcut. Şi, cum spune prietenul său Merimee, a sfârşit prin a o face cu bună credinţă...
- Cum vi se pare?
- O gafă istorică, nu-i aşa?
- Vedeţi ce servicii vă poate oferi o veche enciclopedie? Acest articol a fost scris desigur în întregime de Sainte-Beuve însuşi, căruia i-am uitat şi titlul unicului său roman şi al cărui geniu critic, acel geniu care după părerea lui îi lipsea lui Stendhal, 1-a făcut să-l nege pe al acestuia şi pe cel al a lui Baudelaire, al lui Balzac... Vedeţi cum poate timpul să schimbe evaluarea unui artist? Lista cu asemenea exemple de orbire şi resentimente este nesfârşită, şi pentru a mă opri numai la francezi, să ne-aducem aminte că Anatole France, scriitor la modă în epoca sa, considerat a fi unul dintre cei mai importanţi ai vremurilor respective, spunea despre manuscrisele tânărului Proust că sunt lucrări de amator, ba mai mult, că scria într-o franceză detestabilă, cu perioadele sale lungi şi cu parantezele sale baroce. Să ne amintim în fine că Gide a aruncat la coş manuscrisul aceluiaşi Proust... (Pune volumul la loc.) Să mergem puţin în grădină.
(E soare şi restul discuţiei o purtăm făcând scurte plimbări pe gazon.)

- Adesea vin la mine tineri, şi chiar persoane mai în vârstă şi mă-ntreabă ce trebuie să citească, solicitându-mi chiar liste de cărţi.
- Da, ştiu cum se-ntâmplă asta. Ultima oară, un domn de vreo 50 de ani care zicea că este constructor, mi-a cerut acelaşi lucru. Cu multă modestie, el mi-a explicat că viaţa nu i-a permis să studieze serios şi consecvent şi că acum, pentru că dispunea de mai mult timp, dorea să-şi umple marile lacune din cultura sa, citind cărţi adecvate. În plus, avea impresia că citeşte în chip dezordonat, fără a-şi sistematiza în vreun fel lectura. Citea patru sau cinci cărţi în acelaşi timp, cărţi pe care le ţinea pe noptieră, la-ndemână. E bine, e foarte bine, i-am răspuns, aşa trebuie să citiţi. Cum mă privea surprins, i-am explicat că se citeşte în funcţie de starea de spirit, că sunt momente în care simţi nevoia să citeşti un roman, apoi sunt clipe când doreşti să citeşti aforisme.Şi i-am mai spus că atât întrebarea care mi-o pusese pe stradă, cât şi atitudinea sa puţin neliniştită, dovedeau faptul că pentru el lectura era indispensabilă şi chiar pasionantă, aşa încât eu nu-i puteam oferi nici un alt sfat în plus. Căci primordial şi esenţial este să citeşti cu pasiune. În felul acesta, am adăugat eu, fiecare carte ne face să ne punem noi întrebări, sugerându-ne alte cărţi, înrudite sau citate. Există o infinitate de cărţi, ei bine, e un fel de-a spune, şi nimeni, cu excepţia vreunui fenomen, nu se poate lăuda că le-a citit pe toate. Numai ce e necesitate spirituală are valoare. Ce-aş adăuga culturii, să zicem culturii mele, dacă printr-o dorinţă aprinsă de totalitate m-aş încăpăţâna să citesc toate cărţile de ornitologie, de finanţe, tratatele de creştere a iepurilor sau cele vizând desfăşurarea lucrărilor publice din Nigeria, etc? Trebuie făcută o selecţie şi selecţia aceasta trebuie să fie individuală, pentru că ceea ce-1 interesează pe unul, îl lasă rece pe celălalt, iar o cultură autentică nu se poate baza pe răceală: singura valoroasă e cea care are o utilitate spirituală, răspunzând cerinţelor noastre cele mai pro­funde şi mai pătimaşe.
- Sunt de acord, deşi uneori se poate produce o dezordine.
- Posibil, însă ar fi singura modalitate prin care spiritul s-ar îmbogăţi. Şi, la urma urmei, asta e problema educaţiei.
- Deşi n-am citit-o, am văzut că aţi publicat o lucrare pe tema aceasta la Editura Universitară din Buenos Aires.
- Sunt mulţi profesori care simt un fel de oroare sfântă când îmi spun părerea despre acest subiect. Curios este însă că aceste păreri n-au nimic delirant, ele fiind culmea bunului simţ. V-aş da câteva exemple. Dumnevoastră, care sunteţi o persoană cultă, puteţi să-mi enumeraţi princi­palele capuri ale continentului african?
- Nu. Cu excepţia Capului Bunei Speranţe, fireşte.
- Vedeţi? Cine, în afara unui geograf sau a unui marinar, ar putea s-o facă? Sunteţi fără îndoială o persoană cultă, căci, după cum spunea parcă Max Scheler, o persoană cultă este o persoană care şi-a uitat erudiţia. Iată aşadar unul din principalele defecte ale educaţiei, nu numai aici în Argentina, ci aproape în toate ţările, inclusiv în Spania şi în America Latină. Se pretinde a se preda totul, iar rezultatul este că în final nu ştim aproape nimic, şi mai ales nu ştim ceva util pentru formarea a ceea ce în mod normal numim cultură, care n-are nimic de-a face cu memoria, nici cu acumularea de date, cifre şi cantităţi. După cum susţine Max Scheler, omul cult care se vrea a fi idealul unei comunităţi, nu este acel individ care cunoaşte un lucru sub toate aspectele sale, nici inginerul care poate să proiecteze un pod, nici astronomul care poate să prezică o eclipsă cu precizie absolută cu un secol înainte, nici omul care ştie care este diferenţa dintre o izobară şi o izotermă: toţi aceştia sunt erudiţi în specialitatea lor şi chiar remar­cabili oameni de ştiinţă, însă nu sunt persoane culte. Iar dacă sunt, nu sunt graţie acestor cunoştinţe de specialitate, ci datorită unei alte calităţi ce-1 caracterizează pe omul de cultură. Pe cine numeşte Scheler om de cultură? Pe cel care posedă un ansamblu de sisteme elastice, conferite de intuiţia, stăpânirea şi evaluarea realităţii.
- Cultura nu este o capacitate de a înmagazina ştiinţa, ci o calitate a fiinţei.
- Dumneavoastră aţi spus-o.
- Îmi închipui însă că n-o să ajungeţi să eliminaţi din învăţământ materii ca geografia, matematica, astronomia.
- Nu, însă acestea trebuiesc predate diferit, după un alt criteriu: nu pentru a forma viitori geografi şi viitori matematicieni, căci pentru asta există facultăţi specifice. Materiile acestea ar trebui predate în aşa fel încât să contribuie la formarea unei culturi în sensul pe care i-1 atribuie Scheler. Am să vă dau unul sau două exemple. Unul despre geografie, pentru că tot aţi pomenit-o. Celălalt despre istorie. In 1959 scriam romanul Despre eroi şi morminte şi am vrut să mă izolez o vreme pentru a scrie Raportul despre orbi pe care-1 aveam mai mult sau mai puţin în minte. Simţeam nevoia să plec undeva departe, cât mai departe de lumea de zi cu zi dintr-un oraş. Şi aşa am plecat împreună cu Matilde în Patagonia. Eram prieteni cu inginerul Tortorelli care administra Parcul Naţional şi care ne-a oferit posibilitatea de a locui la un pădurar, undeva lângă frontiera cu Chile, pe malul lacului Huechulaufquen, într-un peisaj pe care-1 puteam considera planetar. Cu această ocazie, Tortorelli, care era un silvicultor excelent şi un om extrem de pasionat de munca lui, ne-a plimbat cu jeep-ul său printr-o parte a podişului patagonic, înainte de a ajunge în acel îndepărtat colţ de ţară. Dragostea lui Tortorelli pentru
copacii lui era emoţionantă, acesta ajungând chiar să îmbrăţişeze câte un copac ce-i amintea de vremea când fusese el însuşi pădurar. Împreună am asistat astfel, tulburaţi, la fenomene impresionante cu pădurea petrificată şi pădurea de mirţi. Atingând, mângâind trunchiul unuia dintre aceşti formidabili copaci, ne spunea: "Gândiţi-vă că la formarea Imperiului Roman era aici şi tot aici a rămas şi când acesta s-a prăbuşit. Când grecii şi troienii se băteau pentru Elena, copacul ăsta era aici şi a rămas şi când Romulus şi Remus au fondat Roma, şi când s-a născut Cristos. Şi când Roma a ajuns să stăpânească lumea şi când Roma a căzut. Şi s-au succedat imperii, războaie nesfârşite, cruciade, Renaşterea, întreaga istorie a Occidentului până în zilele noastre. Iar el tot aici e". De înduioşare i se umeziseră ochii. În liniştea adâncă a acelei singurătăţi, toţi trei eram emoţionaţi. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc, ci despre ceea ce ne-a povestit despre chiparoşi. Remarca­sem deja ura cu care ne vorbea despre cei care poposeau în mijlocul acestor formidabile păduri din sud şi care nu stingeau bine focul când plecau. Cum am făcut un comentariu ironic, el mi-a răspuns cât se poate de sever: "vânturile umede dinspre Pacific favorizează precipitaţiile doar în partea chiliana, astfel încât pe partea aceasta un incendiu poate fi fatal, pentru că mor copacii, iar stepa înaintează inexorabil". Ne-a condus apoi până la marginea stepei patagonice arătându-ne chiparoşii, aproape strâmbaţi de suferinţă care, după cum spunea el, "reprezentau ariergarda". Duri şi stoici, asemeni unei legiuni sinucigaşe, dădeau ultima bătălie împotriva adversităţii. în zilele acelea m-am gândit cu Matilde cât de dramatică ar putea fi predarea geografiei dacă aceasta ar surprinde vicisitudinile omului, pericolele sale mortale, lupta speciilor, cucerirea mărilor şi a pământurilor, istoria, în fine, omul în epopeea sa obscură şi perenă împotriva implacabilelor forţe naturale, în felul acesta, o geografie legată de istoria speciei umane nu este o inutilă (şi de aceea, de nereţinut) colecţie de puncte şi capuri, golfuri, munţi şi mări, ci o vie şi emoţionantă aventură. Cum să nu legi geografia de fascinanta istorie a republicii Veneţia care a luat naştere în lupta pe care poporul acesta a dat-o între mlaştini şi mare? Pentru că aproape întotdeauna dificultăţile au creat măreţia unei naţiuni. (Sâbato priveşte gânditor plantele din grădină.)
- O geografie "încarnată"... şi omul ca măsură a acestei geografii...
- Pe om, şi mai ales pe tânăr, îl interesează tot ce e legat de pasiunile şi suferinţele rasei omeneşti. Accidentele geografice, munţii, golfurile şi mările, vor fi percepute definitiv, într-o manieră existenţială, nu pur şi simplu informativă, dacă acestea vor fi predate prin intermediul aventurilor marilor exploratori, ca Magellan de pildă; a cuceritorilor de tipul lui Corte"s ori a scriitorilor de talia lui Jules Verne. Câtă geografie şi etnologie poate învăţa un adolescent care citeşte Ocolul lumii în 80 de zilei. Şi fireşte, acest lucru este valabil nu numai în privinţa geografiei, ci vizează cultura în totalitate, cultura ca fascinantă aventură a omului şi a gândirii sale, a imaginaţiei şi a voinţei sale: de la inventarea roţii şi a planului înclinat până la filozofie; de la descoperirea focului până la crearea limbajului; de la dansurile primitive până la muzica epocii noastre. Nimic care să ţină de enciclopedismul mort, de cataloage cu nume şi date de bătălii, cu nume de munţi, ci numai fapta vie şi tulburătoare a omului în lupta lui împotriva forţelor naturii şi a frustrărilor fizice şi spirituale. Nu informaţie, ci formaţie.
-Ar fi pur şi simplu nevoie de profesori capabili. Pentru asta, tehnica, prin intermediul televiziunii ar fi de mare ajutor.
Există programe, precum cele ale lui Jacques Cousteau, care deschid căi nebănuite nu numai în Miologie, ci şi-n geografie. -Ar fi un proiect greu realizabil, fiind nevoie de profe­sori foarte capabili. În învăţământul primar, învăţătorii predau de toate. De ce să nu continuăm învăţământul secundar cu profesori care să aibă o viziune de ansamblu, cum pretinde şi realitatea? Nu mi se pare imposibil şi, oricum, ar fi necesar acest lucru. Recitiţi dialogurile lui Platon şi veţi înţelege avantajul unui maestru ca Socrate.
- Ei bine, dar nu se poate imagina un Socrate pentru fiecare colegiu. Câteodată sunteţi prea optimist.
- Într-adevăr, nu poţi găsi un profesor foarte capabil într-un colegiu dintr-o provincie izolată. Vă repet însă că, la urma urmei, în momentul de faţă învăţătorii predau în şcoala primară absolut toate materiile. Nu întâlneşti un geniu în fiecare zi, dând colţul străzii, şi totuşi poţi întâlni profesori apţi pentru un învăţământ integral. Revenind la avantajele sistemului, ar fi de-ajuns să ne gândim cât de valoroasă şi de formativă era educaţia pe care o ofereau pe vremuri copiilor acei preceptori la care apelau familiile înstărite. Au existat cazuri celebre, aproape irepetabile; mă gândesc la Aristotel şi Alexandru. Fără a se ajunge la aceste extreme, vreau să spun că sistemul se folosea mult în epocile trecute când copilul era educat acasă. Simon Rodriguez, acel venezuelean care a fost preceptorul lui Bolivar, nu era nici Socrate, nici Aristotel, şi totuşi este uluitor cât de mult i-a folosit Liberatorului învăţământul acestui reputat adept al lui Rousseau. Astfel încât se poate spune, pe bună dreptate, că războinicul a eliberat jumătate din continentul sud-american cu o sabie în mâna dreaptă şi cu o carte de Rousseau în stânga.
- Nu văd cum se pot forma tineri buni daca nu formăm mai întâi profesori buni.
- Aşa este: cheia unui învăţământ bun n-o constituie faimoasele programe care se transformă în cuvinte goale dacă nu există un profesor capabil să le predea într-un mod corespunzător. Mai mult, programele de învăţământ trebuie să fie, în viziunea mea, pluridisciplinare. Am să vă dau un exemplu: Renaşterea. Nu trebuie să se predea totul, am spus-o deja, ci anumite elemente neînlănţuite, structurale, fără detalii obositoare. Gândiţi-vă numai câte lucruri pasionante ar putea învăţa elevul din această întâlnire cu evenimentul istoric. Ar trebui să se-nceapă cu Prima Cruciadă, care a fost un episod de natură religioasă, dar care a avut consecinţe extrem de diferite: a destrămat gruparea musulmană, a încurajat comerţul cu Orientul Apropiat şi a dezvoltat comunele italiene. De aici apare oraşul ce va transforma întreaga lume, şi-n fine lumea epocii noastre. O dată cu burghezii acestor comune, apare mentalitatea utilitară şi cantitativă, atât ca urmare a capitalismului incipient, cât şi datorită recentei ştiinţe pozitive. Totul se cuantifică, pentru că "timpul e aur". Florinii investiţi se înmulţesc. Cuantificându-se timpul, ceasurile devin necesare, turnurile medievale fiind astfel concepute cu câte un ceas imens. Spaţiul se cuantifică la rândul lui; întreprinderea capitalistă reflectând un vas încărcat cu mărfuri de valoare nu se încrede în hărţi desenate de poeţi, cu grifoni şi sirene; oameni de tipul acesta n-au nevoie de poeţi, ci de cartografi. Construcţiile civile, de pildă canalele şi digurile, precum şi cele militare, cum ar fi fortificaţiile şi unghiurile de tragere pentru tunuri, au impus apariţia matematicii aplicate. Iar cum artist şi artizan era aproape întotdeauna aceeaşi persoană, matematica pătrunde şi-n artă. Piero della Francesca, inventator sau cel puţin unul dintre inventatorii geometriei descriptive, este unul dintre cei ce introduce perspectiva în pictură. Apare totodată şi proporţia. Comerţul cu Orientul Apropiat atrăsese mulţi greci înţelepţi care trăiau în Constantinopol. Cu ei şi-au făcut apariţia ideile pitagorice şl ale lui Platon. Printr-un simplu proces istoric, adolescentul ar putea învăţa cu pasiune (fiind singura învăţătură utilă) istoria, matematica, arta, religia şi geografia. Care programă, din cele existente în momentul de faţă, ar putea fi înlocuită cu o asemenea metodă?
-  Cu sistemele noastre educaţionale nu se obţine decât adormirea pasiunii. În fond, probabil asta se şi urmăreşte.
- Să ne gândim la Socrate, pentru că el constituie un bun model. Adesea etimologia clarifică cuvintele şi e bine să ne amintim că "a educa" înseamnă a dezvolta, a realiza ceea ce-n mod potenţial se află în copil, a face ca germenul pe care-1 posedă propriul spirit să se transforme, transferân-du-se la propriul fiu. Munca profesorului, aşa cum şi-o imagina Socrate, era mai degrabă cea a unui mamoş, nu a unui fabricant. Şi cum îi reuşeşte profesorului acest lucru? Provocând uimire în faţa profundelor şi misterioaselor pro­bleme impuse de realitate. Căci totul e uimitor. Adevărul e că ne-am obişnuit cu toate şi că deja nu ne mai şochează faptul că omul are doi ochi, în loc de unuL singur, de trei sau de nici unul. Râdem dacă cineva ne vorbeşte despre cinocefali, de oameni cu cap de câine, asemeni celor imagi­naţi în timpuri străvechi. Fantasticul şi chiar neverosimilul ne înconjoară, dar nu ne mai mirăm pentru că ni s-a tocit această uluitoare calitate, mama oricărei înţelepciuni, şi asta a contribuit la crearea unui învăţământ mecanic şi me­canizat. Copiii nu se mai miră când văd la televizor un om păşind pe Lună, dar cei mai mari fizicieni şi matematicieni ştiu că e vorba de un fapt ieşit din comun, de o dificultate extraordinară. Dumneavoastră aţi avut vreun profesor care să vă stârnească să vă puneţi întrebări în fiecare clipă?
- Nu, din câte îmi amintesc.
- Vedeţi? Când asta ar trebui să constituie baza oricărei educaţii. Mai mult, gândiţi-vă ce captivantă ar fi ora de curs în cazul acesta. Un profesor întrebându-i pe copii dacă sunt siguri că biroul său într-adevăr există. Un altul, întrebându-i dacă sunt siguri că visele lor sunt reale. Mii de astfel de întrebări, adesea fără legătură între ele, vizând filozofia întreagă ori ştiinţa în totalitate. Aţi citit dialogurile lui Platon?
- Da, însă nu pe toate. Mărturisesc că nu sunt sigur că am înţeles Timeu.
- În general însă, ce impresie v-au produs?
- Cea de interogatoriu efectuat de un mare detectiv. Unele dialoguri pot fi pe scenă. M-a tentat întotdeauna ideea de a scrie o piesă cu Apologia lui Socrate.
- Scrieţi-o.
- Aştept versiunea dumneavoastră la Greaţa pe care mi-aţi promis-o cu treizeci de ani în urmă.,
- V-am promis asta? Un fragment din acel roman.
- În timp ce prânzeam într-un hotel din Santa Te.
- Cred că l-am ars. Ştiţi deja că am ars mare parte din ce am scris... Dar o să mai vorbim despre asta. Fireşte că dialogurile lui Platon sunt teatrale, unele putând fi reprezentate chiar cu remarcabile efecte scenice. Platon era un mare prozator, un poet, un artist, stăpânind arta scrisului, cum puţini sunt capabili s-o facă. Dialogurile acestea, în mod abil purtate de Socrate, scoteau la iveală toate problemele omului: de la laşitate până la frumuseţe, de la sensul timpului până la forma de guvernare. Socrate nu preda filozofia: el te învăţa să filozofezi, aşa cum pretindea şi Kant. Matematica nu trebuie predată: copiii trebuiesc puşi în situaţia de a crea, arătându-li-se cum să creeze un sistem de numerotare ori trigonometria însăşi.
Cu un deşert imaginar, cu un tiran sângeros care va tăia capul celor care nu vor rezolva problema, cu un turn inaccesibil şi imposibil de escaladat, elevii, cel puţin cei mai talentaţi, inventează trigonometria, vreau să spun, principiul ei de bază. Trigonometria aceea pe care aproape toţi şi-o amintesc ca pe o culme a aridităţii şi a dificultăţii, se va transforma astfel într-o fascinantă aventură, într-o formidabilă invenţie. Cine i-ar putea uita, astfel, principiile? Omul cult n-are nevoie de detalii sau de toate prostiile astea pentru specialişti; cultura lui se va îmbogăţi, în schimb, dacă reuşeşte să afle în ce constă ideea de bază a acestei ştiinţe, cum a fost ea inventată, căror obiective omeneşti a servit ea. în felul acesta va înţelege ştiinţa, filozofia, arta, aşa cum ţăranii inundaţi de apa râurilor ori de mare, înţeleg digurile ce permit colonizarea noilor pământuri. Profesorul trebuie să direcţioneze aceste descoperiri şi aceste invenţii. Şi pentru asta, în chip paradoxal, el trebuie să înceapă prin a dovedi elevului său că el nu ştie. Pentru Scheler, omul cult prin esenţă este cel care ştie că nu ştie, omul nobilei tradiţii a Doctei ignorantia. Un om cu adevărat cult ştie că ceea ce ştie este abia o mică parte din ceea ce ignoră, doar un fragment dintr-un uriaş continent, plin de enigme şi secrete înceţoşate. Un mare profesor este, de asemenea, cel ce îngăduie libertatea de opinie, cel ce permite elevului să gândească, chiar dacă greşeşte, cel ce încearcă întrebări şi metode, oricât de nechibzuite ar părea ele, la prima vedere. Marile inovaţii au provenit adesea din idei ce păreau absurde iniţial, dar care ar fi putut merita calificative sau note proaste din partea unor profesori mediocri: atomul lui Bohr era una din ideile acestea greşite, fiind în contradicţie cu teoria lui Maxwell. Şi totuşi a fost o idee care a dat roade, deschizând, cel puţin, noi drumuri. Se mai întâmplă apoi
ca un elev sclipitor să fie considerat un elev slab, deoarece contrazice tradiţia bunelor obiceiuri academice. Trebuie să ştim să respectăm aceste acte de sfântă indisciplină. Gândiţi-vă la Galilei. Nu vă este frig?
- Puţin da.
- Să mergem înăuntru. (Ne instalăm în biroul lui Sâbato.) Dacă Galilei s-ar fi mulţumit să repete ca un papagal textele aristotelice, ca un băiat "bun", atunci n-ar fi verificat adevărul despre căderea corpurilor, chestiune asupra căreia profesorul se înşela: o piatră grea cade mai repede decât o pietricică? La prima vedere aşa se pare. Mai ales că Aristotel afirma lucrul acesta, şi cu asta basta. Dar altfel vede lucrurile un băiat dezgheţat şi puţin nebunatic cum este tânărul acesta de la Universitatea din Pisa, care se hotărăşte să facă proba, urcând cu cele două pietre într-un turn. Cu siguranţă că la demonstraţie n-au asistat gravii profesori universitari; fireşte o mulţime de puştani ce-şi doreau să se amuze pe seama celor ce purtau togă. Rezultatul? Băiatul avea dreptate, cele două pietre, cea grea şi cea uşoară, cădeau în acelaşi timp. Şi astfel, graţie unui geniu prost crescut şi turbulent, puţin scandalagiu pe deasupra, s-a demonstrat că de aproape o mie de ani omenirea fusese indusă în eroare de Aristotel. Pentru că şi aceasta este o caracteristică a marilor genii; când un geniu se înşală, jumătate din omenire se înşeală împreună cu el. Nu e nimic mai revoluţionar ca un geniu când descoperă un adevăr, dar nu-i nimic mai reacţionar ca un geniu care se înşeală. Ştiinţa este uneori tradiţie, alteori inovaţie şi în general le reflectă pe amândouă, în chip dialectic. Sunt momente când elevul poate fi un renovator şi aici se va vedea superioritatea profesorului: acesta va accepta şi chiar va stimula această sfântă răzvrătire. La extrema cealaltă se află profesorul autoritar şi stupid care consideră
ştiinţa ca pe un dat, ce nu mai suportă nicicând modificări. Acest tip de magister vede în student un duşman potenţial, nu un fiu pe care trebuie să-1 iubească şi să-1 stimuleze. Este acel profesor dur, de obicei implacabil, coercitiv, lîput 4 de profesor ideal în ţările totalitare, unde orice inovaţie I este periculoasă. Acele ţări unde ştiinţa şi cultura sunt I înlocuite de ideologie.
- Presupun că n-o să-mi spuneţi că toate aceste defecte de educaţie sunt specifice doar ţărilor noastre de limbă hispanică. După părerea mea, ele sunt universale. La Universitatea din Pisa cel puţin, ele existau. Şi pariez că în nouă din zece colegii din întreaga lume, lucrurile stau la fel.
- Greşelile acestea se pot observa chiar şi-n şcolile din ţările dezvoltate, din Franţa şi Italia de pildă. Fireşte, ele sunt mai vizibile în ţările sărace, în virtutea unui mecanism curios, care este poate un mecanism de compensare psihologică: cu cât situaţia este mai precară, cu atât învăţământul cade în enciclopedism şi în pseudorigoare. Cele două mari calamităţi. Dumneavoastră nu vă mai aminteaţi capurile continentului african. Şi cu toate astea, cred că în şcoală v-au înnebunit cu toate aceste capuri, ca să nu mai vorbim de date, de nume de bătălii şi de generali, etc. Mai reţineţi ceva din toată această înşiruire?
- Absolut nimic.
-  Cu atât mai bine. Vă daţi seama cât aţi fi de insuportabil în caz contrar? Erudiţia, exceptându-i pe specialişti, nu este doar o grea povară pentru spirit ci îi transformă pe posesorii acesteia în pisălogi publici ce trebuiesc evitaţi cu grijă. Ciudat însă: profesorii aceştia nu numai că ne încarcă memoria cu toate aceste detalii, dar ne şi dau note proaste, dacă nu suntem capabili să le reproducem ca papagalii. Când am scris un eseu despre educaţie, am luat un manual de literatură spaniolă folosit
în gimnaziile noastre şi am citit ce scria despre secolul XVIII: era o listă întreagă de nume, cu data naşterii şi a morţii fiecărui scriitor, cu titlurile operelor acestora, cu detalii din viaţa lor. Mă credeţi că nu cunoşteam nici unul din aceşti autori?
- VS cred.
- Şi atunci cum mi-aş putea aminti data naşterii şi a morţii lor dacă nici măcar n-am idee de existenţa lor? Dacă asta i se întâmplă unui scriitor, vă închipuiţi ce simte un medic sau un avocat, supuşi fiind, în şcoală, aceleiaşi torturi. Ce sens are aplicarea unui asemenea învăţământ? Unul din răspunsurile clasice oferite de profesorii slabi este că, din păcate, nu au timp să-şi "dezvolte" programele. Programele! Alcătuite, aproape întotdeauna de foşti profesori care aveau aceeaşi manie enciclopedistă. Dar chiar şi cu aceste programe nefericite, un profesor poate şi trebuie să dea esenţialul, evitând detaliile obositoare, inutile, nefaste chiar.
... Nu se pune problema de a citi şi, chiar mai rău, de a obliga pe cineva să citească tot ce s-a scris. Mai important e ca profesorul să reuşească să-şi cucerească elevii învăţându-i să citească -pentru că trebuie să învăţăm să citim - câteva dintre acele capodopere care ne spun tot ceea ce un om trebuie să ştie despre viaţă şi moarte, despre curaj şi laşitate, despre necaz şi fericire, despre speranţă şi disperare. Profesorul ar trebui să se pătrundă de tainele cărţilor în faţa copiilor, pentru a descoperi, împreună cu ei, ce comori ascund ele, minunân-du-se şi meditând asupra celor reflectate de ele alături de ei. Un copil modest, dintr-o zonă muntoasă, numit Abraham Lincoln, s-a format cu ajutorul Bibliei. A cunoscut-o însă în profunzime şi, graţie admirabilei versiuni pe care o au la dispoziţie vorbitorii de limbă engleză, a învăţat să scrie şi să citească în această limbă şi totodată să cunoască şi să aprofundeze condiţia omului. Aceeaşi carte milenară a fost şcoala stilistică a unor scriitori ca: Faulkner, influenţându-i nu numai prin stil, ci şi prin al ei Weltanschauung, prin concepţia ei despre lume şi existenţă.
- Şi ce-aţi face cu anumite materii? N-ar fi mai bine să le eliminăm?
- Le-aş reduce, mai degrabă. Le-aş delimita. Eu am abandonat fizica pentru literatură. Nefericită decizie, nu-i aşa? (Râde.) Mulţi critici şi cititori regretă pesemne hotărârea aceasta, pe care am luat-o demult... în fine, să revenim la exemplul pe care vreau să vi-1 dau, gândindu-mă la una dintre materiile cele mai temute de elevi: fizica. Pe dumneavoastră v-a plictisit sau v-a terorizat fizica?
- N-am fost niciodată în stare să deosebesc un motor de un dinam. "Terorizat" e puţin spus. Tremuram tot, când intram în clasă.
- Vedeţi? Predarea fizicii, ca şi a celorlalte materii, ar trebui să se limiteze la câteva principii fundamentale, renunţându-se la detalii şi la lucrurile nesemnificative. Pentru a preda marile principii ce stau la baza acestei ştiinţe - fizica - sunt necesare foarte puţine elemente. Pentru a oferi unui om cult o viziune asupra universului, fizica se poate preda aproape fără acele instrumente nichelate ori aurite pe care le vedem în vitrine, dar a căror lipsă, în unele colegii sărace constituie un bun pretext ce se invocă, în caz că rezultatele învăţământului sunt slabe.
- E chiar aşa de greu de schimbat un sistem educativ pe care-l suportăm de atâta timp?
- După cum vedeţi. Atât enciclopedismul, cât şi fals rigoare sunt rele extrem de răspândite în întreaga lume.
Dovada: o carte a unei profesoare, Lucienne Felix, foarte cunoscută şi respectată în momentul de faţă. Cartea reflectă mania asta care e la modă în întreaga lume privind predarea matematicii elementare după o metodă foarte abstractă, cu teoria mulţimilor şi alte elemente, care, după părerea mea, scot în evidenţă greşelile unei mentalităţi din ce în ce mai dezumanizate, din pricina elementului abstract, care este propriu ştiinţelor exacte. Nu există decât o ştiinţă, a generalului, după cum observa Aristotel. Cum generalul însă exclude particularul, concretul adică, pe măsură ce avansează cunoaşterea ştiinţifică, aceasta devine mai abstractă, înstrăinându-se din ce în ce mai mult de intuiţiile concrete care ne-au ajutat în dezvoltarea noastră ca specie. Fireşte că această generalizare crescândă şi abstractizarea ştiinţei nu pot fi evitate. Dar sunt două lucruri pe care ar trebui să le avem în vedere: mai întâi că abstractizarea ştiinţifică a avut drept rezultat o lume din ce în ce mai dezumanizată, fapt extrem de periculos; şi apoi, că deşi această abstractizare crescândă reprezintă condiţia inevitabilă a ştiinţei, şi în particular a ştiinţelor exacte, ea este foarte periculoasă în formarea copiilor şi a tineretului. Fireşte că-i pregăteşte mai bine pentru a studia mai târziu matematica superioară dacă vor deveni matematicieni, astronomi sau fizicieni; sporeşte însă tendinţa dăunătoare spre alienare ce-i caracterizează pe oamenii din ţările mai avansate. Iată problema capitală, filozofică sau antropologică. Mai rămâne însă să ne punem întrebări despre avantajele şi necesitatea existenţei unei metodologii pe zi ce trece mai abstractă, vizând învăţă­mântul şi formarea spirituală a tânărului. Aţi auzit vreodată vorbindu-se despre această carte a profesoarei franceze? [Neg.) Nu face nimic. Ştiţi însă cel puţin ce este un unghi. Tradiţionalele concepte de spaţiu şi timp, anterioare distrugătoarei critici a lui Albert Einstein. De ce erau atât de exigenţi cu acel faimos litru de apă şi neglijau gravele critici pe care, conform teoriei lui Einstein, le meritau metrul şi ceasul? Dumneavoastră nu ştiţi teoria relativităţii şi nimic nu vă obligă s-o cunoaşteţi: asta nu înseamnă că veţi înceta să fiţi o persoană cultă. Dacă aţi cunoaşte însă această teorie şi alte critici epistemologice ale fizicii, aţi înţelege că nu e posibil nici măcar să se întrebuinţeze cuvântul intuitiv: "forţă". Cum însă acest purism nu poate fi respectat în învăţământul elementar, continuăm să întrebuinţăm, inteligenţi, cuvântul "forţă", de parcă am spune "răsăritul soarelui" în limba noastră cea de toate zilele. Veţi înţelege acum pentru ce mituL rigorii absolute este impracticabil: el este din punct de vedere epistemo­logic inutilizabil la copiii de şcoală primară sau secundară. Iar pe lângă faptul că e imposibil şi pedant, acesta contribuie şi la malefica tendinţă de abstractizare ce începe, într-un mod inofensiv (şi inevitabil) cu ştiinţele exacte, şi se sfârşeşte într-o manieră ofensivă (şi tragică totodată) cu alienarea şi robotizarea omului.

Rainer Maria Rilke- Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior).
Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt).
Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt,
cu mine rostul tău dispare.

În urma mea nu mai ai casă-n care
să te întâmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade
sandala de velur, mângâietoare.

Mantaua ta cea mare se desprinde.
Privirea ta spre care se ridică
obrazu-mi cald precum o pernă mică,
va rătăci-ndelungă vreme după mine –
şi-n asfinţit de soare se va-ntinde în poala rece-a pietrelor străine.

Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică.

Traducerea: Maria Banuş

Albert Camus - Comedia

„Spectacolul, spune Hamlet, iată capcana în care voi prinde conştiinţa regelui." E bine spus „a prinde". Căci conştiinţa înaintează repede sau se strînge în sine. Trebuie s-o prinzi din zbor în acel moment de nepreţuit în care aruncă asupra ei înseşi o privire fugară. Omului cotidian nu-i place să stea mult în loc. Dimpotrivă, totul îl îndeamnă să se grăbească. Dar, în acelaşi timp, nimic nu-1 interesează mai mult decît el însuşi şi mai cu seamă ce-ar putea fi el. De aici şi gustul lui pentru teatru, pentru spectacol, care-i propune âtîtea destine, din care ia doar poezia, fără a le suferi amărăciunea. În asta cel puţin îl recunoaştem pe omul inconştient, care continuă să se grăbească spre nu ştiu ce speranţă. Omul absurd începe acolo unde celălalt sfîrşeşte, unde, încetînd să mai admire jocul, spiritul vrea să joace el însuşi. Căci, a pătrunde în toate aceste vieţi, a le resimţi în diversitatea lor înseamnă, de fapt, a le juca. Nu spun că actorii, în general, ascultă de această chemare, că sînt oameni absurzi, ci că destinul lor e un destin absurd, care ar putea seduce şi atrage o inimă clarvăzătoare. E necesar să spun asta, ca să nu se înţeleagă greşit cele ce urmează.
Actorul e st'ăpîn peste domeniul efemerului. Din toate gloriile, a lui e cea mai trecătoare. Cel puţin aşa se spune. Dar toate gloriile sînt efemere. Din punctul de vedere al lui Sirius, în zece mii de ani operele lui Goethe vor fi pulbere şi ţărînă şi numele lui uitat. Cîţiva arheologi poate vor mai căuta „mărturii" despre epoca noastră. Gîndul acesta a fost întotdeauna plin de învăţăminte. Dacă ne oprim îndeajuns asupra lui, din tot zbuciumul nostru nu mai rămîne decît nobleţea adîncă pe care o aflăm în indiferenţă. El ne îndreaptă mai cu seamă spre ceea ce este mai sigur, adică spre imediat. Din toate gloriile, cea mai puţin înşelătoare este cea trăită.
Actorul şi-a ales deci gloria fără margini, aceea care se consacră şi care se trăieşte. El este cel ce trage cea mai înţe­leaptă concluzie din faptul că totul trebuie să moară într-o bună zi. Un actor reuşeşte sau nu reuşeşte. Un scriitor mai păstrează speranţa, chiar dacă este ignorat, crezînd că operele sale vor depune mărturie despre ceea ce a fost el. Acto­rul, în cel mai bun caz, ne va lăsa o fotografie, dar nimic din ceea ce a fost el însuşi — gesturile şi tăcerile sale, răsuflarea sa obosită sau de dragoste — nu va ajunge pînă la noi. Pen­tru el, a nu fi cunoscut înseamnă a nu juca şi a nu juca înseamnă a muri de o sută de ori, o dată cu toate făpturile pe care le-ar fi însufleţit sau înviat.
De ce ne-am mira să aflăm o glorie trecătoare înălţată pe creaţiile cele mai efemere? Actorul are la dispoziţie trei ore spre a fi Iago, Alceste, Fedra sau Gloucester. În acest scurt răstimp, prin el se nasc şi mor toate aceste vieţi, pe cincizeci de metri pătraţi de scenă. Nicicînd absurdul n-a fost mai bine şi mai îndelungă vreme ilustrat. Ce forme mai concise şi mai revelatoare ţi-ai putea dori decît aceste vieţi miracu­loase, aceste destine unice si complete care cresc şi mor între ziduri şi doar în cîteva ore? O dată ieşit din scenă, Sigismund nu mai e nimic. Două ore mai tîrziu, îl vezi luînd masa în oraş. Poate că tocmai acum viata nu-i decît un vis. Dar după Sigismund vine un altul. Eroul care suferă de incertitudine ia locul omului însetat de răzbunare. Străbătînd astfel seco­lele şi sufletele, mimîndu-1 pe om aşa cum poate el fi şi asa cum este, actorul ajunge să se suprapună altui personaj ab­surd : călătorul. Ca şi acesta, el epuizează ceva, străbate neîncetat ceva. Este călătorul timpului si, în cazul celor mai buni dintre actori, călătorul hăituit al sufletelor. Nicăieri mai bine decît pe această scenă ciudată, morala cantităţii nu-şi poate găsi hrana necesară. E greu de spus în ce măsură acto­rul beneficiază de personajele pe care le joacă. Dar nu acesta e lucrul cel mai important. Important e să ştim doar în ce măsură se identifică cu acele vieţi pe care nimic nu le poate înlocui. Se întîmplă, într-adevăr, ca el să ducă cu sine vieţile acestea care, astfel, se revarsă întrucîtva peste limitele tim­pului şi spaţiului în care s-au născut. Ele îl întovărăşesc pe actor, care nu se mai poate despărţi cu uşurinţă de cel ce a fost. I se întîmplă ca, luînd în mînă paharul, să se pome­nească făcînd gestul cu care Hamlet îşi înalţă cupa. Nu, între el şi fiinţele cărora le dă viaţă distanţa nu-i chiar atît de mare. El ilustrează atunci din plin, lună de lună sau zi de zi, acel adevăr atît de fecund care spune că nu există graniţă între ceea ce un om vrea să fie si ceea ce este. Mereu preocu­pat să-si întruchipeze cît mai bine personajele el demons­trează în cît de mare măsură aparenţa face existenţa. Căci arta sa constă tocmai în a se preface în chip absolut, în a pătrunde cît mai adînc în nişte vieţi care nu-i aparţin. La capătul acestei strădanii, apare limpede care-i este vocaţia: să se trudească din toată inima să fie nimeni sau să fie mai mulţi. Cu cît sînt mai strîmte limitele între care e silit să se mişte spre a-şi crea personajul, cu atît are nevoie de mai mult talent. Peste trei ore, va muri sub chipul lui de astăzi, în trei ore, trebuie să simtă şi să exprime un destin neo­bişnuit. Aceasta înseamnă a te pierde spre a te regăsi. În trei ore, el merge pînă la capătul acelui drum fără de ieşire, pe care omul din sală îl străbate într-o viaţă întreagă.


Mim al efemerului, actorul nu se exersează şi nu se per­fecţionează decît în domeniul aparenţei. Conform convenţiei teatrale, inima nu se exprimă si nu se face înţeleasă decît prin atitudinile trupului sau prin voce, care ţine atît de su­flet, cît şi de trup. Legea acestei arte vrea ca totul să fie îngroşat şi să se traducă prin trup. Dacă am iubi pe scenă aşa cum iubim în realitate, dacă ne-am folosi şi aici de acea voce de neînlocuit a inimii, dacă l-am privi pe celălalt aşa cum îl privim în viaţă, limbajul nostru ar rămîne cifrat. Tăcerile aici trebuie să se facă auzite. Dragostea vorbeşte pe un ton mai ridicat şi însăşi nemişcarea devine spectaculoasă. Trupul e rege. Nu oricine poate fi „teatral" şi, sub acest cuvînt, pe ne­drept dispreţuit, se ascunde o întreagă estetică şi o întreagă morală. Jumătate din viaţa sa omul subînţelege, întoarce ca­pul ca să nu vadă şi tace. Actorul este, din acest punct de ve­dere, un intrus, astfel spulberă vraja ce înlănţuie sufletul şi pasiunile năvălesc, în sfîrşit, pe scenă. Vorbesc în fiecare gest, trăiesc în fiecare ţipăt. Astfel, actorul îşi compune per­sonajele spre a le exhiba. Le desenează sau le sculptează, topindu-şi propria fiinţă în forma lor imaginară, hrănind toate aceste năluci cu propriul lui sînge. Cînd spun asta, mă gîndesc, bineînţeles, la marele teatru, la cel ce-i dă actorului prilejul de a-şi duce pînă la capăt destinul fizic. De pildă, Shakespeare. În piesele sale, cu personaje ce se lasă pradă primei porniri, totul este determinat de impulsurile violente ale trupului. Ele explică totul. Fără ele, totul s-ar prăbuşi la pămînt. Regele Lear nu s-ar întîlni niciodată cu nebunia, fără gestul brutal prin care o alungă pe Cordelia şi-1 osîndeşte pe Edgar. Din acea clipă, este drept ca întreaga tragedie să se desfăşoare sub semnul demenţei. Sufletele sînt lăsate pradă diavolilor şi dansului lor drăcesc. Nu mai puţin de patru nebuni: unul de meserie, altul din propria-i voinţă, ultimii doi din pricina chinurilor sufleteşti; patru trupuri cu mişcări dezordonate, patru chipuri inexprimabile, sub care se ascunde una şi aceeaşi condiţie.
Însăşi măsura trupului omenesc este neîndestulătoare. Masca şi coturnii, fardul care reduce chipul la elementele sale esenţiale, subliniindu-le, costumul care exagerează şi simplifică alcătuiesc un univers ce sacrifică totul aparenţei, neadresîndu-se direct ochiului. Printr-un miracol absurd, şi în acest caz cunoaşterea devine posibilă prin trup. Nu-1 voi putea niciodată înţelege bine pe Iago atîta vreme cît nu-1 voi juca. Oricît l-aş auzi, nu-1 înţeleg decît în clipa în care-1 văd. Actorul are, aşadar, din personajul absurd acea monotonie, acea siluetă unică, încăpăţînată, ciudată şi totodată fami­liară, pe care o exprimă prin toţi eroii săi. Această unitate de ton se realizează, de asemenea, în marea operă teatrală. Iată unde se contrazice actorul; e acelaşi şi totuşi atît de di­ferit, concentrînd într-un singur trup atîtea suflete. Dar acest individ care vrea să ajungă la toate şi să trăiască totul, zadar­nica lui tentativă, încăpăţînarea lui fără rost întruchipează însăşi contradicţia absurdă. În el se reuneşte totuşi ceea ce se contrazice clipă'de clipă. El se situează acolo unde trupul şi spiritul se întilnesc şi se îmbrăţişează, unde acesta din urmă, obosit de eşecuri, se'întoarce câtre cel mai credincios aliat al său. „Şi binecuvîntaţi fie aceia, spune Hamlet, ale căror sînge şi judecată sînt atît de ciudat amestecate încît nu există fluier pe care degetul soartei să cînte cîntecul pe care-1 vrea."


Cum să nu fi osîndit Biserica, în actor, un atare exerciţiu? Ea repudia în arta lui multiplicarea eretică a sufletelor, dezmăţul de emoţii, pretenţia scandaloasă a unui spirit care refuză să trăiască doar un singur destin şi care se lasă pradă tuturor exceselor. Ea proscria în actor gustul pentru prezent şi triumful lui Proteu, negaţia întregii ei învăţături. Eternitatea nu-i un simplu joc. Un suflet îndeajuns de' nesăbuit ca să-i prefere o comedie îsi pierde mîntuirea. Între „pretutindeni" şi „totdeauna" nu există compromis. Iată de ce această meserie atît de puţin preţuită poate da loc unui nemăsurat conflict

Mă gîndesc la Alceste al lui Moliere. Totul e atît de simplu, de evident şi de brutal. Alceste împotriva lui Philinte, Celimene împotriva lui Eliante; întreg subiectul trebuie căutat în absurda consecvenţă cu sine însuşi a unui caracter împins către propriul său sfîrşit, iar versul însuşi, „versul imper­fect", e abia scandat, ca şi monotonia caracterului. spiritual. „Nu viaţa veşnică e importantă, spune Nietzsche, ci veşnica însufleţire." Întreaga dramă stă, într-adevăr, în această alegere.
Pe patul de moarte, Adrienne Lecouvreur a vrut să se mărturisească şi să se împărtăşească, dar a refuzat să-şi renege profesia. A pierdut astfel folosul spovedaniei, preferîndu-i lui Dumnezeu pasiunea ei cea mai adîncă. Şi această femeie în agonie, refuzînd, cu ochii în lacrimi, să se lepede de ceea ce ea numea arta ei, dădea dovadă de o nobleţe la care nu ajunsese niciodată pe scenă. A fost cel mai frumos rol al său şi cel mai greu de jucat. A alege între Cer şi o derizorie fidelitate, a te prefera eternităţii sau a te pierde în Dumnezeu, iată tragedia seculară în care fiecare trebuie să-şi joace rolul.
Actorii din acea vreme se ştiau excomunicaţi. A îmbrăţişa această meserie însemna a alege Iadul. Iar Biserica vedea în ei pe cei mai înverşunaţi duşmani ai săi. Cîţiva oameni de li­tere se indignează: „Cum, să i se refuze lui Moliere împărtăşania?!" Dar era drept să fie aşa, şi mai cu seamă pentru un om care a murit pe scenă, încheind sub fard o viaţă pe de-a-ntregul închinată cheltuirii de sine. Invocăm, în cazul lui, geniul, care scuză totul. Dar, dimpotrivă, geniul nu scuză nimic, tocmai pentru că refuză s-o facă.
În acea vreme, actorul ştia ce pedeapsă îl aşteaptă. Dar ce puteau să însemne pentru el nişte ameninţări atît de vagi cînd le asemuia cu pedeapsa ultimă pe care i-o rezerva viaţa însăşi? Această pedeapsă el o suferea dinainte, acceptînd-o pe de-a-ntregul. Pentru actor, ca şi pentru omul absurd, o moarte prematură este ireparabilă. Nimic nu poate compen­sa suma de chipuri şi de secole pe care, altminteri, le-ar fi străbătut. Dar toată lumea moare. Căci actorul e, fără îndoială, pretutindeni, dar timpul îl tîrăşte şi pe el către ace­laşi deznodămînt.
Nu e nevoie deci de multă imaginaţie spre a înţelege ce înseamnă un destin de actor. El îşi compune şi îşi înşiruie personajele în timp. Tot în timp învaţă să le stăpînească. Cu cît a trăit mai multe vieţi diferite, cu atît se desparte mai uşor de ele. Dar vine vremea cînd trebuie să moară pentru scenă şi pentru lume. Tot ce-a trăit stă în faţa lui. Acum vede limpede. Simte cît de sfîşietoare şi de unică este această aventură. Ştie şi acum poate să moară. Există aziluri pentru bătrînii actori.

Rainer Maria Rilke - Întâia elegie

Cine, dac-aş striga, m-ar auzi, din cetele
îngerilor? şi chiar dacă unul m-ar lua
deodată pe inima lui: aş pieri înaintea
prezenţei prea tari. Căci frumosul nu-i altceva
decât începutul cumplitului pe care abia-l îndurăm,
şi-l admirăm atât pentru că nepăsător, din dispreţ,
nu ne distruge. Cumplit e orişice înger.
şi astfel mă stapânesc şi înghit chemarea
suspinului sumbru. Ah, şi cine
ne poate-ajuta? Îngeri nu, oameni nu,
şi isteţele animale observă
că nu suntem prea acasă
în lumea cea talmacită. Ne mai ramâne poate
vreun pom pe-o colină, pe care, în fiece zi
să-l revedem; ne rămâne strada de ieri
şi răsfaţata credinţă a unei obişnuinţe
căreia la noi i-a placut şi-a rămas şi nu s-a mai dus.
O, şi noaptea, noaptea, când vântul plin de spaţiile lumii
ne mistuie faţa - cui n-ar ramânea, ea, cea dorită,
lin dezamăgind, ea care stinghera inimă
greu o ameninţă. E mai uşoară ea îndrăgostiţilor?
Ah, ei îşi acoperă numai, unul celuilalt soarta.
Nu o ştii încă? Azvârle din braţele-ţi golul
către spaţiile ce respirăm; poate că păsări
văzduhul mai larg îl simt, în zbor mai intim.
Da, primăverile aveau nevoie de tine. Unele stele
credeau că poţi să le simţi. Se ridica
spre tine un val, în trecut, sau
când treceai lâng-o fereastră deschisă
se dăruia o vioară. Totul era solie.
Ai dus-o la capăt? Nu erai totdeauna
distrat de-aşteptare, parca toate-ţi vesteau
o iubită? (Unde să-i dai adapost,
când, la tine, gânduri mari şi străine
intră şi ies şi, noaptea, adesea rămân.)
Dacă ţi-e dor, cântă îndragostitele, nici pe departe
nu-i destul de nemuritor vestitul lor simţământ.
Aproape le invidiezi, pe ele, ce-au fost părăsite,
şi care cu-atât mai iubitoare-ti părura ca cele-alinate.
Începe pururi din nou lauda ce n-o poţi atinge;
adu-ţi aminte, eroul durează, însuşi declinul i-a fost
numai pretext să existe: ultima-i naştere.
Însă pe-ndragostiţi îi reia sleita natură
în sine, de parcă nu ar avea destule puteri
pentru două atare-mpliniri. Te-ai gândit oare
destul la Gaspara Stampa, într-atât încât vreo fată
de iubit părăsită, să-şi spună, după înaltul exemplu
al acestei îndragostite: şi eu ca ea să devin?
Când oare aceste străvechi suferinţe
deveni-vor mai rodnice? Nu este timpul, ca iubind,
de lucrul iubit să fim liberi, să-l înfruntăm tremurând,
cum sageata coarda o-nfruntă, ca-n salt adunată
să fie mai mult ca ea însăşi. Căci nicaieri nu-i popas.
Glasuri, glasuri. Asculta, inima mea, aşa cum doar sfinţi
ascultau odinioară: încât uriaşa chemare
îi ridică din ţarână; dar ei, cei de necrezut,
îngenuncheau mai departe şi n-o luau în seamă:
aşa ascultau. Nu, n-ai putea îndura
al Domnului glas, nici pe departe. Dar ascultă suflarea,
vestea neîntreruptă, ce din tăcere se iscă.
Zvoneşte acum dinspre morţii aceia tineri spre tine.
Oriunde intrai în biserici, la Roma sau Neapole,
soarta lor nu-ţi ieşea, liniştit, înainte?
Sau o inscriptie solemna ti se-arata,
ca acum, de curând, stela din Santa Maria Formosa.
Ce vor de la mine? să înlătur încet aparenţa
celor nedrepte, ce stinghereşte puţin, uneori,
a spiritelor pură mişcare.
Desigur, e straniu să nu mai locuieşti pe pământ,
abia deprinse-obiceiuri să nu le mai practici,
trandafirilor şi altor lucruri promiţătoare
tâlcul viitorului uman să nu le mai dai;
ceea ce-ai fost în mâini nesfârşit temătoare,
să nu mai poţi fi şi însuşi numele tău,
ca pe-o jucarie spartă, să îl laşi deoparte.
Straniu, dorinţele să nu le doreşti mai departe. Straniu,
tot ce avea legături, să vezi fluturând în odaie,
atât de desprins. Şi starea de moarte e grea
şi plină de trudă, până ce simţi încetul cu-ncetul
puţina eternitate. - Dar cei vii
fac toţi greşeala că delimitează prea tare.
Îngerii-adesea (se spune) n-ar şti prea bine de merg
între cei vii sau cei morţi. Torentul cel veşnic
smulge vârstele toate, de pe-amândouă tărâmurile,
şi-n amândouă vuietul lui le domină.
Curând ei nu mai au nevoie de noi, ei cei smulşi prea devreme,
lin te dezveţi de ce-i pământesc, aşa cum, uşor,
de sânul mamei, crescând, te desprinzi. Dar noi
care tânjim dupa tainele mari, care, prin jale, adesea
înaintăm fericit: am putea exista fără ei?
În zadar e legenda că, odinioară, bocindu-l pe Linos,
cea dintâi muzică rupse cutezătoare, încremenirea;
că abia în spaţiul înfricoşat din care năprasnic plecase, pe veci,
un aproape divin adolescent - golul trecu
în vibraţia ce-acum ne răpeşte, ne-alină, ne-ajută?

Traducere Maria Banuş

Boris Pasternak - Toţi şi-or pune azi pardesie...

  
Toţi şi-or pune azi pardesie,
De lăstarii ploii agăţându-le, mut,
Dar nici unul n-o să observe, nici unul,
Că de vreme rea iar m-am luat de băut.
Argintate, frunze de zmeură, toate
S-or întoarce cu josul în sus.
Soarele trist e acum, ca şi tine,
Nordică făptură, astru apus.
Toţi şi-or pune azi pardesie,
Dar şi noi vom face-o, azi, lată.
Căci nimic nu ne va-nlocui
Băutura cea înceţoşată.

Din „Vremea începuturilor” (1912 – 1914)
Traducere de Marin Sorescu

Luigi Pirandello - Unul, nici unul şi o sută de mii (fragment)

I 

Nevastă-mea şi nasul meu

— Ce faci? m-a întrebat nevastă-mea,văzând că mă tot uit, lucru neobişnuit pentru mine, în oglindă.
— Nimic, i-am răspuns, mă uit aici,  în nas,  în nara asta. Dacă apăs, simt o uşoară durere. Nevastă-mea a zâmbit şi mi-a spus:
— Credeam că te uiţi să vezi în ce parte îţi atârnă. M-am întors ca un câine călcat pe coadă:
— Îmi atârnă? Mie? Nasul?  Şi nevastă-mea, calmă:
— Desigur, dragule. Uită-te bine:  îţi atârnă spre dreapta. Aveam douăzeci şi opt de ani şi crezusem până atunci că nasul meu era, dacă nu chiar frumos, oricum decent, ca şi celelalte părţi ale corpului. Lucru pentru care mi-a fost întotdeauna uşor să admit şi să susţin ceea ce de obicei admit şi susţin toţi cei ce n-au avut ghinionul să aibă un trup diform:  că e oprostie să te umfli în pene cu propriile trăsături. De aceea, descoperirea bruscă şi neaşteptată a acestui defect m-a iritat, aşa cum o face o pedeapsă nemeritată.  Poate nevastă-mea şi-a dat mai repede seama de iritarea mea şi a adăugat că, dacă mă legănam în iluzia că n-am nici un defect, să-mi iau gândul, deoarece, aşa cum nasul îmi atârnă spre dreapta, tot astfel...
Ce altceva?
Ei, altceva! Altceva! Sprâncenele îmi stăteau deasupra ochilor ca două accente circumflexe, urechile nu erau simetrice, una mai în afară decât cealaltă;  şi alte defecte...
 — Altele?
Ei, da, altele: la mâini, degetul mic; şi la picioare  (nu, strâmbe nu!), dreptul, puţin mai curbat decât stângul, spre genunchi, puţin. După un examen atent, a trebuit să recunosc că toate aceste defecte erau adevărate. Şi doar atunci, interpretând drept durere şi umilinţă uimirea ce m-a cuprins după iritare, nevastă-mea, ca să mă consoleze, m-a implorat să nu mă necăjesc atâta, că, şi cu defectele astea, rămâneam în general un bărbat frumos.
Să văd cine nu s-ar înfuria primind ca pe o generoasă concesie ceea ce i-a fost negat ca drept al său. Am şuierat un foarte veninos „mulţumesc” şi, convins că nu aveam nici un motiv să mă simt îndurerat, nici umilit, nu am dat nici o importanţă acestor mici defecte, dar am acordat una foarte mare, extraordinară faptului că trăisem atâţia ani fără să-mi schimb vreodată nasul — mereu cu ăsta, şi cu sprâncenele şi urechile astea, cu mâinile şi picioarele astea — şi a trebuit să mă însor ca să descopăr că eram plin de defecte. „Of, ce surpriză! Parcă nu se ştie? Nevestele! Făcute anume pentru a descoperi defectele bărbatului.”
Uite,  da — nevestele, nu zic nu. Dar şi eu, dacă-mi permiteţi, la vremea aceea mă cufundam, la orice cuvânt ce-mi era adresat, la o muscă pe care o vedeam zburând, în abisuri de meditaţii şi consideraţii ce mă rodeau şi-mi străpungeau spiritul în toate direcţiile, ca pe un muşuroi de cârtiţe, fără ca din afară să se vadă ceva. „Se vede, spuneţi voi, că aveai mult timp de pierdut.”
Nu de asta. Din cauza stării mele de spirit. Dar, de fapt, şi din huzur, nu zic nu. Bogat, doi prieteni de încredere, Sebastiano Quantorzo şi Stefano Firbo, se îngrijeau de afacerile mele după moartea tatei. Care, oricât se străduise, şi cu vorba bună şi cu cea rea, n-a izbutit să mă facă să duc la capăt nimic, în afara faptului că mă însurasem, asta da, foarte tânăr. Poate spera că voi avea curând un fiu care să nu-mi semene deloc şi, bietul om, nici măcar asta n-a putut obţine de la mine. Nu că, să ne înţelegem, eu m-aş fi împotrivit s-o apuc pe calea pe care tatăl meu mă îndrumase. De apucat, am apucat-o.
Dar de înaintat, nu înaintam. Mă opream la fiecare pas. Începeam, întâi de departe, apoi tot mai aproape, să mă învârt în jurul fiecărei pietricele pe care o vedeam şi mă miram că ceilalţi puteau să-mi treacă înainte fără să bage de seamă pietricica aceea, care pentru mine luase, între timp, proporţiile unui munte insurmontabil, ba, mai mult, ale unei lumi în care aş fi putut locui fără probleme.
Rămăsesem aşa, nemişcat la primii paşi ai atâtor drumuri, cu spiritul plin de universuri, sau de pietre, ceea ce e, de fapt, acelaşi lucru. Dar nu aveam deloc impresia că cei care mi-o luaseră înainte şi parcurseseră întregul drum ştiau, în esenţă, mai mult decât mine. Mi-o luaseră înainte, fără nici o îndoială, toţi bravi ca nişte căluţi, dar pe urmă, la capătul drumului, găsise fiecare un car: carul său. Se înhămaseră la el cu multă răbdare şi acum îl trăgeau după ei. Eu nu trăgeam nici un car; şi nu aveam, de aceea, nici hăţuri şi nici ochelari de cal. Vedeam, în mod sigur, mai multe ca ei. Dar de mers, nu ştiam încotro să merg. Acum, ca să mă întorc la descoperirea micilor mele defecte, m-am cufundat cu totul, brusc, în gândul că — e posibil? — nu-mi cunoşteam bine nici propria înfăţişare, lucrurile care-mi aparţineau în modul cel mai intim: nasul, urechile, mâinile, picioarele. Şi le priveam din nou, refăcând examenul. De aici a început răul meu. Răul care urma să mă conducă, în scurt timp, la nişte condiţii materiale şi spirituale atât de mizerabile şi disperate, că aş fi murit sau înnebunit cu siguranţă, dacă nu aş fi găsit chiar în ele (cum o să vă povestesc) remediul ce avea să mă vindece.

 II 

Şi nasul vostru?
Imediat mi-am închipuit că toţi, după descoperirea făcută de nevastă-mea, trebuiau să-şi dea seama de defectele mele fizice, fără a observa şi altceva la mine.
— Te uiţi la nasul meu? l-am întrebat, deodată, în aceeaşi zi pe un prieten, care se apropiase să-mi vorbească de nu ştiu ce problemă care, probabil, îl interesa.
— Nu, de ce? mi-a răspuns. Şi eu, surâzând nervos:
— Îmi atârnă spre dreapta, nu vezi? Şi l-am pus să mă observe cu multă atenţie, de parcă acest defect al nasului meu ar fi fost o stricăciune ireparabilă pricinuită maşinăriei universale. Prietenul m-a privit la început puţin uimit; apoi, bănuind, desigur, că am îndreptat, brusc şi fără nici o noimă, discuţia spre nas pentru că nu consideram problema despre care-mi vorbea demnă de atenţie sau de un răspuns, a dat din umeri şi a vrut să plece. L-am apucat de braţ:
— Nu, stai, i-am zis, sunt dispus să discut cu tine problema asta. Dar acum trebuie să mă ierţi.
— Te gândeşti la nasul tău?
— Nu mi-am dat până acum seama că-mi atârnă spre dreapta. Mi-a atras atenţia, azi-dimineaţă, nevastă-mea.
— A, adevărat? m-a întrebat atunci prietenul. Şi în ochi i-a sclipit un râs neîncrezător, poate şi puţin batjocoritor. L-am privit ca pe nevastă-mea, azi-dimineaţă, cu sentimente amestecate —umilinţă, necaz şi uimire. Vasăzică şi el îşi dăduse seama de o vreme. Şi cine ştie câţi alţii! Şi eu nu ştiam şi, neştiind, credeam că sunt pentru toţi un Moscarda cu nasul drept, în timp ce eram, de fapt, pentru toţi, un Moscarda cu nasul strâmb; şi cine ştie de câte ori mi se întâmplase să vorbesc, fără nicio bănuială, de nasul plin de defecte al lui X sau al lui Y şi de câte ori, prin urmare, i-am făcut să râdă de mine şi să-şi spună în gând:„Uite-te puţin la el săracu, şi mai râde de nasul altuia!”
Aş fi putut, e drept, să mă consolez cu gândul că, la urma urmelor, nasul meu era foarte comun, ceea ce demonstrează încă odată faptul arhicunoscut că observăm cu uşurinţă defectele altora, în timp ce nu ne dăm seama de ale noastre. Dar prima sămânţă a răului începuse să încolţească în cugetul meu şi nu m-am putut consola cu gândul acesta. Mi s-a fixat în cap, în schimb, ideea că nu eram pentru ceilalţi acela care, în sinea mea, îmi închipuisem că sunt până acum. Pentru moment m-am gândit numai la trup şi cum prietenul continua să stea în faţa mea cu un aer de bănuială batjocoritoare, l-am întrebat, ca să mă răzbun, dacă el, la rândul lui, ştia că avea pe bărbie o gropiţă care i-o diviza în două părţi nu tocmai egale: una mai reliefată aici, una mai adâncită dincolo.
— Eu? Cum aşa? a exclamat prietenul meu. Am gropiţa aici, ştiu, dar nu cum zici tu.
— Să intrăm aici, la frizer, şi o să vezi, i-am propus pe loc. Când el, intrând la frizer, şi-a dat seama cu uimire de defect şi a recunoscut că era adevărat, a vrut să-şi ascundă supărarea. A spus că, în fond, era un fleac. Ei da, un fleac. Totuşi am văzut, urmărindu-l de departe, că s-a oprit întâi în faţa unei vitrine, apoi încă o dată, mai încolo, în faţa alteia; şi, mai încolo, încă o dată şi pentru mai multă vreme, a treia oară, în faţa unui gemuleţ, pentru a-şi examina bărbia. Şi sunt sigur că, imediat ce a ajuns acasă, a dat fuga să-şi vadă, în oglindă, mai bine, noua înfăţişare cu defectul ei. Şi n-am nici cea mai mică îndoială că, fie pentru a se răzbuna, fie pentru a continua o glumă care i se părea că merită să fie răspândită, după ce l-a întrebat pe vreun prieten al său (cum l-am întrebat eu pe el) dacă a observat defectul ce-l avea labărbie, a descoperit cine ştie ce alt defect, la frunte sau la gură, al prietenului său, care, la rândul lui... da, da!... aş putea să jur că, timp de mai multe zile, în nobila urbe Richieri am văzut (dacă n-a fost totul în închipuirea mea) un număr impresionant de cetăţeni trecând de la o vitrină la alta, oprindu-se în faţa fiecăreia şi examinându-şi, care un pomet,care coada ochiului, care lobul urechii sau nările. Şi, chiar după o săptămână, un oarecare tip s-a oprit în faţa mea, cu un aer rătăcit, ca să mă întrebe dacă era adevărat că, de câte ori începea să vorbească, îşis trângea, fără să-şi dea seama, pleoapa stângă.
— Da, dragul meu, i-am răspuns precipitat. Şi eu, vezi? Nasul îmi atârnă spre dreapta, dar ştiu asta singur; nu e nevoie să mi-o spui tu. Şi sprâncenele? Ca nişte accente circumflexe! Urechile, aici, priveşte, una mai în afară decât cealaltă. Şi aici, mâinile: plate, nu? Şi articulaţia strâmbă a degetului mic, şi picioarele? Ăsta, ăsta de-aici, ţi se pare că e ca ăstălalt? Nu, aşa-i? Dar ştiu asta singur şi nu e nevoie să mi-o spui tu. Cu bine. L-am lăsat acolo şi am şters-o. După doi paşi, l-am auzit că mă strigă.
 — Ps!
Foarte calm, cu degetul, mă chema spre el ca să mă întrebe:
— Dacă nu te superi, mama ta n-a mai avut alţi copii după tine?
— Nu: nici înainte, şi nici după, i-am răspuns. Singur la părinţi. De ce?
— Fiindcă, mi-a spus, dacă mama ta ar mai fi avut un copil, acesta ar fi fost, în mod sigur, tot băiat.
— A, da? De unde ştii?
— Uite: femeile din popor spun că, atunci când unui nou-născut părul i se termină la ceafă într-o codiţă ca a ta, următorul născut va fi băiat.
Mi-am dus o mână la ceafă şi, cu un rânjet îngheţat, l-am întrebat:
 — A, am o... cum ai zis? Şi el:
— Codiţă, dragul meu, i se zice la Richieri.
— A, dar asta-i un fleac! am exclamat. Pot să mi-o tai. A făcut semn cu degetul că nu, apoi a spus:
— Îţi rămâne semnul mereu, dragul meu,chiar dacă ţi-o razi. Şi, de data asta, a întins-o el.

 III 

Grozavă modalitate de a fi singuri!
Din acea zi, mi-am dorit fierbinte să fiu singur, măcar o oră. De fapt însă, era mai mult o necesitate decât o dorinţă: o necesitate acută, urgentă, chinuitoare, pe care prezenţa sau numai apropierea nevestei mele o exacerba până la turbare.
—    Ai auzit, Gengè ,ce-a spus ieri Michelina? Quantorzo are ceva urgent să-ţi spună.
—    Uită-te, Gengè, dacă-mi ţin rochia aşa,mi se văd picioarele.
 — S-a oprit pendula, Gengè.
— Gengè, nu duci căţeluşa afară? Pe urmă îţi murdăreşte covoarele şi o cerţi. Totuşi are nevoie... bietul animal... spun... doar n-o să spui că... N-a ieşit de aseară.
 — Nu crezi, Gengè, că Anna Rosa ar putea fi bolnavă? N-a apărut de trei zile, şi ultima dată o durea gâtul.
 — A venit domnul Firbo, Gengè. Zice că o să treacă mai târziu. N-ai putea să-l vezi în altă parte? Doamne, ce pisălog.
Sau o auzeam cântând:
Dacă-mi spui nu,dragul meu drag, mâine n-am să vin; mâine n-am să vin...mâine n-am să vin...Dar de ce nu te închideai în cameră, sau măcar nu-ţi puneai dopuri în urechi? Domnilor, asta înseamnă că nu înţelegeţi în ce fel voiam să fiu singur.
De închis, puteam să mă închid doar în biroul meu, dar şi aici fără să trag zăvorul, pentru a nu trezi în mintea nevestei mele bănuieli răutăcioase, fiindcă ea era, nu zic maliţioasă, dar foarte bănuitoare. Şi dacă, deschizând uşa brusc, m-ar fi surprins? Nu. Şi pe urmă, ar fi fost inutil. În biroul meu nu erau oglinzi. Eu aveam nevoie de o oglindă. Pe de altă parte, numai gândul că nevastă-mea era în casă era de ajuns să-mi ţină trează conştiinţa, iar eu tocmai asta nu voiam. Pentru voi, ce înseamnă să fiţi singuri? Să rămâneţi doar cu voi, fără nici un străin în preajmă. A, da, vă asigur că asta este o modalitate grozavă de a fi singuri. Vi se deschide în amintire o ferestruică, la care apare surâzătoare, între un ghiveci cu garoafe şi un altul cu iasomie, Titti, care croşetează cu lână roşie, o, Doamne, exact ca aceea pe care o poartă la gât domnul Giacomino, bătrânul ăla insuportabil, căruia nu i-aţi dat nici acum biletul de recomandare pentru preşedintele Societăţii de binefacere, bun prieten al vostru, dar un pisălog şi el, mai ales când se apucă să vorbească despre pungăşiile secretarului său particular, care ieri... nu, când a fost?... alaltăieri, când ploua şi piaţa părea un lac, cu toate picăturile acelea care străluceau într-o rază de soare, şi în fugă,Doamne ce învălmăşeală de lucruri, bazinul, chioşcul de ziare, tramvaiul care cotea şi scrâşnea necruţător la curbă, câinele care fugea; gata, aţi intrat într-o sală de biliard, unde era el, secretarul preşedintelui Societăţii de binefacere; şi ce mai râdea pe sub mustăţile-i groase când...

Walt Whitman - Fire de iarbă

  

FIRE DE IARBĂ
(Leaves of Grass)
1855
PORNIND DIN PAUMANOK
- fragmente -

1

Plecat de pe țărmul Țării-în-Formă-de-Pește, din Paumanok,
unde m-am născut,
Om dintr-o bucată, zămislit și crescut de-o mamă fără
seamăn pe lume,
După ce-am hoinărit peste mări și țări, îndrăgostit mereu
de drumurile mult-bătute;
Fie prin Manhattan, orașul meu, ori prin savanele Sudului;
Fie ostaș în cantonamente, purtându-mi ranița și pușca,
sau miner în California,
Aprig locuitor al pădurilor Dakotei, mâncând carne și
adăpându-mă la izvoare,
Sau trăind retras ca să visez și să cuget prin vreun
bârlog adânc,
Departe de vuietul orașelor, petrecând răgazuri de
răpitoare bucurie;
Cunoscând ca pe un frate proaspătul și darnicul,
învolburatul Missouri, cunoscând
puternica Niagara;
Prieten al turmelor de zimbri care pasc în prerii și
al taurului pletos cu pieptul lat;
Îndrăgostit de pământ, de stânci, de florile celei de-a
Cincea-Luni, de ploi și zăpezi, cunoscând constelațiile
și minunându-mă;
Eu, cel care deprins-am glasul mierlei și zborul
șoimului,
Și-n zori de ziuă ascultam șuierul nemaiauzit al
sturzului sihastru în cedrii mlaștinilor,
De unul singur cântând în Apus,
Sun toate trâmbițele Lumii Noi.

2

Victorie, unire, credință, identitate, timp,
Nedespărțitele-mbinări, cosmosul și descoperirile
moderne.
Deci asta-i viața,
Iată ce-a ieșit la lumină după atâtea chinuri
și zvârcoliri.
Ce curios ! Ce real !
Sub tălpile mele, divinul pământ, iar deasupra
capului, soarele.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

4

Primește aceste fire de iarbă, Americă, primește-le
la miazăzi și la nord,
Cu ”bun-venit” să le primești, fiindcă au încolțit din
trupul tău;
La răsărit și la apus, îmbrățișează-le, căci vin și ele
să te-mbrățișeze,
Iar voi, înaintași ai mei, să vă uniți cu ele întru iubire,
fiindcă și ele se unesc cu voi întru iubire.
Vremile vechi le-am cercetat,
Îndelung am stat la picioarele marilor maeștri învățând;
O, cum aș vrea acuma, de-aș fi vrednic, ca vechii meșteri
să se poată-ntoarce, să mai învețe și ei de la mine.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

18

Priviți, vapoare trec de-a lungul poemelor mele
despletind peste talazuri negrele lor suluri
de fum,
Priviți, în poemele mele, imigranții sosesc fără
încetare și debarcă mereu,
Priviți, îndărăt rămase în inima țării, așezările
pieilor-roșii, cărarea, bordeiul vânătorului
luntrea plutașului, frunza porumbului, ogorul,
pionierului, gardul de răchită și satul
pitit în pădure.
Priviți, de o parte Marea de la apus și de cealaltă
Marea dinspre soare-răsare: iată-le apele
tălăzuind înapoi și înainte prin poemele
mele întocmai ca pe țărmuri,
Priviți, pășunile și codrii și iată, dincolo de Kaw,
nenumăratele turme de bivoli  păscând iarba
măruntă și creață,
Priviți, în poemele mele cetățile acelea solide și
întinse din inimaa continentului, cu străzi
asfaltate, cu clădiri de piatră și fier, și
necontenita mișcare a vehiculelor și a
comerțului,
Priviți, presa cu aburi, cu numeroși cilindri, priviți,
telegraful electric străbătând continentul.

Biografie - Natsume Soseki

   
Natsume Sōseki (1867-1916) este pseudonimul literar al lui Natsume Kinosuke, născut în Tokyo, cu un an înainte de Restauraţia Meiji, care a marcat începutul modernizării Japoniei.
În ciuda dragostei sale pentru clasicii chinezi, Natsume Sōseki a ales ca specializare literatura engleză, dorind să fie astfel în pas cu moda acelor vremuri. În 1900, a obţinut o bursă în Anglia, dar cei doi ani petrecuţi acolo nu au fost prea fericiţi.
Întors în Japonia, Sōseki a publicat două romane cu accente satirice, Motanul are cuvântul şi Botchan. După succesul înregistrat de aceste romane, Natsume Sōseki a renunţat la cariera didactică şi s-a dedicat în întregime scrisului.
În ultimii ani ai vieţii, din pricina unei boli, prolificitatea i-a scăzut, dar a izbutit totuşi să scrie  SOSEsa, ZKIbuciumul inimii (1914). Natsume Sōseki a rămas cunoscut pentru posteritate ca părintele literaturii japoneze moderne şi ca promotorul prozei psihologice nipone.

Natsume Soseki - Prima noapte

   
Iată ce am visat...
Stăteam cu braţele încrucişate la căpătâiul unei femei. Femeia zăcea în pat şi mi-a spus, cu o voce liniştită, că era pe moarte. Părul lung, răsfirat pe pernă îi încadra trăsăturile molatice ale chipului rotund. Reflexe sângerii, calde, răzbăteau prin obrajii albi, iar buzele-i erau de un roşu vibrant. Nu părea defel în pragul morţii. Totuşi femeia mi-a spus clar, cu voce domoală, că o să moară. Şi eu ştiam asta. M-am aplecat deasupra ei, şi, privind-o, am întrebat-o dacă într-adevăr aşa era..., dacă avea să moară. A deschis larg ochii şi mi-a răspuns că da, o să moară. Din spatele genelor lungi, ochii săi mari şi umezi erau de un negru intens. Propria-mi reflexie plutea vie în adâncul acelor pupile negre. 
Uitându-mă în adâncul străveziu al ochilor ei negri, strălucitori, m-am tot întrebat: „chiar avea să moară?”. Cu blândeţe mi-am apropiat buzele de pernă şi am rugat-o să-mi spună că nu va muri, că totul va fi bine. Femeia, cu ochii negrii, umbriţi de somn, mi-a zis cu aceeaşi voce domoală:
- Asta este... O să mor...
- Mă vezi?, am întrebat-o dintr-o suflare.
- Dacă te văd?, mi-a spus ea cu un surâs. Ţi se reflectă chipul în ochii mei...
Am tăcut şi mi-am ridicat faţa de pe pernă. Cu braţele încrucişate pe piept, mi-am pus din nou întrebarea, mereu aceeaşi: „chiar avea să moară?”.  
După o vreme, ea a prins iarăşi glas.
- Să mă îngropi după ce mor. Sapă-mi mormântul cu o scoică din aceea din care se fac perlele. Pune-mi apoi la căpătâi, ca piatră funerară, un ciob de stea căzut din cer şi veghează-mi mormântul fiindcă mă voi întoarce să te văd.
- Şi când te vei întoarce?, am întrebat-o.
- Soarele va răsări şi apoi va apune şi iar va răsări şi iar va apune. Poţi să m-aştepţi cât globul sângeriu va călători întruna de la răsărit la apus?
N-am scos niciun cuvânt, dar am încuviinţat din cap. Femeia şi-a ridicat puţin vocea domoală şi mi-a spus, făcându-şi curaj:
- Aşteaptă-mă o sută de ani. Stai lângă mormântul meu şi aşteaptă o sută de ani. Îţi făgăduiesc că mă voi întoarce la tine.
I-am spus c-o voi aştepta. La aceste cuvinte, reflexia mea până atunci neschimbată din ochii ei negri s-a înceţoşat şi s-a topit cu totul. S-a topit ca o umbră pe apă atunci când apele sunt tulburate. Chiar în clipa când îmi treceau prin minte astfel de gânduri, femeia a închis brusc ochii. O lacrimă singuratică i s-a prelins pe obraz printre genele negre. Murise.
Am coborât în grădină şi am început să sap cu o scoică. Scoica era mare şi netedă, cu marginile ascuţite. De fiecare dată când scormoneam pământul, razele lunii străluceau pe spatele scoicii. Mirosea a pământ jilav. În cele din urmă am reuşit să termin de săpat şi am aşezat-o în mormânt. Am pus cu blândeţe peste ea pământ moale. Razele lunii cădeau în continuare pe spatele scoicii.
După aceea, am cules de jos un ciob de stea căzătoare şi l-am aşezat cu grijă pe mormânt. Ciobul era rotund. Mi-a trecut prin minte că poate marginile ascuţite i se şlefuiseră în îndelunga sa cădere din cer. Cât timp l-am ţinut strâns în braţe ca să-l aşez pe pământ, mi s-a părut că pieptul şi braţele mi se încălziseră puţin.
M-am aşezat pe muşchiul verde. Aveam să aştept un veac, m-am gândit, şi mi-am încrucişat braţele, uitându-mă la piatra rotundă de pe mormânt. Aşa cum îmi spuse ea, soarele a apărut la răsărit. Un soare mare şi roşu. Şi, după cum îmi profeţise, globul sângeriu a scăpătat la apus. Era prima zi.
Timpul a trecut şi din nou soarele de un roşu aprins s-a înălţat alene pe cer. Apoi a apus liniştit. Era a doua zi.
Tot numărând una câte una zilele, m-am pomenit că, în cele din urmă, pierdusem şirul sorilor roşii pe care îi văzusem.Oricât de atent socoteam, numărul sorilor roşii care trecuseră peste creştetul meu era fără şir. Şi, cu toate acestea, nu se scursese încă un veac. În cele din urmă, privind piatra rotundă, năpădită de muşchi, mi-a trecut prin minte că poate m-a tras pe sfoară.
Tocmai atunci, un vrej verde şi-a croit cruciş drum de sub piatra funerară. Se lungea văzând cu ochii şi mi s-a oprit în dreptul pieptului. Din vârful său uşor fremătător s-a ivit un boboc prelung şi firav, înclinat uşor într-o parte. Petalele i s-au deschis elegant chiar în faţa mea. Mireasma de crin alb mi-a pătruns în oase. De sus, de foarte de sus, a căzut un strop de rouă şi floarea a prins a se zbuciuma sub această povară. Mi-am întins gâtul şi mi-am apropiat buzele de albeaţa petalelor scăldate în roua rece. Când m-am tras înapoi, privirea mi s-a îndreptat, fără voie, spre cerul îndepărtat. O stea de dimineaţă lucea acolo.    
Atunci mi-am dat seama că trecuseră o sută de ani.

A TREIA NOAPTE

Iată ce am visat...
Duceam în spate un copil de şase ani. Fiul meu, cu siguranţă. Numai că, spre surprinderea mea, m-am pomenit că era orb şi chilug. L-am întrebat când şi-a pierdut vederea. Mi-a răspuns că era aşa de mult timp. Vocea-i era de copil, dar felul de a vorbi aducea mai degrabă cu cel al unui adult. Mi se adresa ca de la egal la egal.
De-o parte şi de alta erau câmpuri de orez. Poteca era îngustă. Din când în când umbrele întunecate ale unor ulii străpungeau întunericul.
- Am ajuns la câmpurile de orez, nu?, a spus vocea din spatele meu.
- Cum ţi-ai dat seama?, l-am întrebat, întorcându-mi capul.
- Păi nu ţipă ulii?, mi-a răspuns.
Chiar în acea clipă, un uliu a ţipat de două ori.
Cu toate că era fiul meu, am simţit o uşoară nelinişte. Ce-o să se aleagă de mine cu o astfel de fiinţă în spate? Am privit înainte, căutând un loc în care aş putea să mă descotorosesc de el, şi am zărit în întuneric o pădure. „Acesta-i locul!”. Cum mi-a trecut prin minte acest gând, din spate am auzit un râs înfundat.        
- De ce râzi?
Copilul nu mi-a răspuns, ci doar m-a întrebat:
- Sunt greu, tată?
- Nu, nu eşti greu, i-am răspuns.
- Vezi c-o să mă fac şi mai greu, mi-a zis.
Am tăcut, continuând să mă îndrept spre pădure. Cărarea dintre câmpurile de orez era aşa de şerpuitoare, că nu reuşeam să înaintez în voie. La un moment dat, poteca se bifurca. M-am oprit şi mi-am tras puţin sufletul la răscruce.
- Pe aici, pe undeva, ar trebui să fie o piatră de hotar, a spus plodul.
Într-adevăr, o piatră înaltă de 8 sun[1] îmi ajungea la şold. Pe faţă scria că satul Higakubo se află în stânga şi satul Hottahara în dreapta. Deşi era întuneric, literele roşii se vedeau limpede şi aduceau cu pântecul unui triton.
- Noi o s-o luăm la stânga, fireşte, a poruncit plodul. Am privit la stânga şi am văzut aceeaşi pădure care îşi proiecta umbrele întunecate spre cer, deasupra capetelor noastre. Am şovăit o clipă.
- Ce tot stai pe gânduri?, a spus iarăşi plodul. Am apucat-o fără tragere de inimă spre pădure. Mă tot întrebam cum o obrăznicătură oarbă ştia atât de multe. Drumul se apropia tot mai mult de pădure.
- Să fii orb este un neajuns dezgustător, nu?, se auzi iar în spatele meu.
- De asta de duc în spate ...
- Îţi sunt recunoscător că mă porţi în spinare, dar nu-mi place deloc să fiu luat de sus. Cu atât mai puţin de propriu-mi tată.
Nu ştiu de ce m-am simţit brusc dezgustat. Am iuţit pasul să intru în pădure ca să scap de pacoste odată pentru totdeauna.
- Încă puţin, tată, şi o să înţelegi. Era o noapte ca aceasta, şopti fiinţa din spatele meu ca şi cum ar vorbi pentru sine.
- Ce să înţeleg?, m-am răstit la el cu o voce piţigăiată.
- Ce? Ştii prea bine ce, a răspuns copilul dispreţuitor. Aveam un vag simţământ că într-adevăr ştiam. Dar încă nu ştiam totul... Parcă într-o noapte ca aceasta... Poate o să-mi dau  seama dacă mai mergeam puţin. Aveam o presimţire îngrozitoare. Mă gândeam că m-aş putea descotorosi de plod cât nu era prea târziu, cât nu ştiam încă totul... Am iuţit pasul.    
Cu puţin înainte se pornise ploaia. Poteca se întunecase şi mai mult. Eram ca într-o transă. Plodul se ţinea strâns de spinarea mea. Acel copil avea să-mi lumineze trecutul, prezentul şi viitorul ca o oglindă micuţă căreia nu-i scapă nimic. Unde mai pui că era chiar fiul meu. Orbul. Mă stăpâneam cu greu.
- Uite, aici, aici, chiar la rădăcina cedrului.
Vocea plodului răzbătea clar prin ploaie. M-am oprit fără voie. Pătrunsesem destul de adânc în pădure. În faţa mea se vedea silueta întunecată de un ken[2] a unui cedru. Întocmai cum îmi spusese... 
- Aici, tată, la rădăcina cedrului.
- Mda, am răspuns eu absent.
- Era în 1808, anul dragonului, nu?
M-am chinuit să-mi amintesc... Chiar aşa, era în 1808, anul dragonului...
- Azi sunt o sută de ani de când m-ai ucis.
Când l-am auzit rostind aceste cuvinte, mi-a venit clar în minte că acum o sută de ani, într-o noapte întunecată ca aceasta, chiar la rădăcina acestui cedru, omorâsem pe cineva, un orb... Chiar în clipa în care mi-am dat seama că eram un ucigaş, plodul din spatele meu s-a făcut brusc greu ca statuia de piatră a lui Jizō[3].

A CINCEA NOAPTE

Iată ce am visat...
Era demult, în vremuri străvechi, poate în epoca zeilor. Deşi mă luptasem vitejeşte, avusesem ghinionul să cad în mâna duşmanilor.
Pe atunci oamenii erau înalţi, cu bărbi lungi, cu centuri de piele de care atârnau săbii noduroase ca măciucile. Pentru arcuri foloseau cârcei învârtoşaţi de glicină. Arcurile nu erau nici lăcuite, nici şlefuite. Toate erau din cale-afară de grosolane.
Căpetenia duşmană şi-a prins arcul cu mâna dreaptă şi l-a înfipt în iarbă, aşezându-se apoi pe ceva ce aducea cu un ulcior cu gura în jos. Sprâncenele i se împreunau deasupra nasului într-o linie groasă. Bineînţeles că pe atunci nu erau lame de ras.
Ca prizonier nu-mi era îngăduit să şed pe ceva, aşa că m-am aşezat turceşte pe iarbă. Purtam încălţări mari, împletite din paie. Încălţările de atunci erau aşa de lungi că, dacă te ridicai în picioare, îţi ajungeau până la genunchi. Firele de la capete erau lăsate să atârne în chip de franjuri şi se tot bălăngăneau când mergeai.    
Căpetenia mi-a aruncat o privire la lumina focului şi m-a întrebat: viaţa sau moartea? Era o întrebare firească, pusă oricărui prizonier. Dacă alegeai viaţa, însemna că te predai. Dacă alegeai moartea, însemna că refuzai să te supui. I-am răspuns simplu că moartea. Căpetenia şi-a azvârlit cât colo arcul înfipt în pământ şi şi-a tras iute de la brâu sabia noduroasă ca o măciucă. Aţâţate de vânt, câteva flăcări sclipiră în direcţia sabiei. Mi-am desfăcut palma dreaptă ca o frunză de arţar şi am îndreptat-o spre căpitan, ridicând-o deasupra ochilor. Gestul însemna „stai!”. Cu o zornăitură, căpetenia şi-a băgat sabia groasă în teacă.  
Dragoste era şi în acele vremuri. Am încercat să-l lămuresc că, înainte de a muri, voiam să-mi mai văd o dată iubita, fie şi numai o clipă. Căpetenia s-a învoit să mă păsuiască până la primul cântec al cocoşului, când se crăpa de ziuă. Aşadar trebuia s-o chem aici până la cântecul cocoşului. Dacă nu venea până atunci, aveam să fiu ucis fără s-o mai fi văzut.
Căpetenia se uita la foc, stând în continuare jos. Eu o aşteptam, stând turceşte pe iarbă, în încălţările mele uriaşe. Se făcuse târziu. 
Din când în când vreascurile din foc pocneau. De fiecare dată, flăcările se înălţau fremătătoare spre căpetenie. Sub sprâncenele negre ca tăciunele, ochii îi străluceau. Cineva a pus o mână de vreascuri în foc şi apoi a plecat. O vreme s-au tot auzit arzând în foc. Era un sunet viu, care parcă ţinea departe bezna.
În acest răstimp, femeia şi-a dezlegat calul alb, priponit de stejarul din dosul casei. L-a bătut pe coamă de trei ori înainte de a-i ţâşni uşoară în spinare. Calul nu avea nici şa, nici frâu. L-a înghiontit în coaste cu picioarele-i lungi şi albe şi calul a luat-o la fugă. Cum cineva tot punea vreascuri pe foc, o lumină difuză cuprinse cerul îndepărtat. Calul a pornit-o spre lumină, zburând ca vântul prin beznă. În timp ce galopa, din nările sale se ridicau trâmbe de aburi ca doi stâlpi de foc. Femeia îl tot înghiontea în burtă cu picioarele-i subţiri. Calul gonea atât de iute că ecoul copitelor sale răsuna în văzduh. Părul femeii flutura în întuneric ca o flamură. Dar chiar şi după această goană nebună, tot nu ajunse la foc.
Deodată, de pe drumul negru ca smoala, s-a auzit cântecul cocoşului: „cucurigu!”. Arcuindu-şi trupul spre cer, femeia a tras puternic, cu ambele braţe, de căpăstru. Calul şi-a împlântat adânc copitele dinainte într-o stâncă tare.
Cocoşul a mai cântat o dată: „cucurigu!”.
Cu respiraţia tăiată, femeia a lăsat ceva mai liber frâul pe care îl strânsese până atunci cu toată puterea. Calului a căzut pe pioarele din faţă, prăbuşindu-se odată cu călăreaţa în hăul ce se căsca adânc sub stâncă.
Urmele copitelor rămaseră în stâncă. Chiar şi acum...
Diavolul fusese cel care imitase cântecul cocoşului...
Şi atunci mi-am zis că atâta vreme cât urmele acelea vor rămâne săpate în piatră, diavolul îmi va fi duşman pe viaţă şi pe moarte.

CEA DE-A ŞAPTEA NOAPTE

Se făcea că eram pe un vapor uriaş. Zi de zi, noapte de noapte, vaporul îşi croia neobosit drum înainte, scuipând fum negru. Scotea un zgomot infernal. Habar n-aveam încotro mă îndreptam. Ştiu doar că din adâncuri răsărea un soare incandescent ca un cleşte de scormonit prin foc. Soarele s-a înălţat până în dreptul catargului, rămânând o vreme spânzurat. Şi deodată, pe nesimţite, s-a rupt de acolo şi a luat-o înainte. În final, s-a cufundat sfârâind în mare ca o pereche de cleşti de scormonit în foc. Îndepărtate talazuri azurii au clocotit, colorându-se în roşu aprins. Vaporul a pornit în urma soarelui, scoţând acelaşi zgomot infernal. Dar nu mai avea cum să-l mai prindă.
Odată am acostat un marinar de pe vas şi l-am întrebat:
- Vaporul ăsta merge spre apus?
Bărbatul m-a privit bănuitor o vreme, şi apoi mi-a întors întrebarea:
- De ce?
- Pentru că mi se pare că urmărim soarele care apune.
Bărbatul a râs sec şi a luat-o din loc. 
M-am aventurat la prora unde un grup de marinari trăgeau de nişte sfori groase ca să coboare pânzele. Cântau.

Adevărat să fie oare
că drumul soarelui-apune
la răsărit se curmă?
Adevărat să fie oare
că soarele-răsare
la apus îşi află străvechiul culcuş?
Pe mare,
corabia ni-e casa.
La drum! La drum! 

Mă simţeam părăsit. Nu ştiam când o să ajungem la ţărm. Habar n-aveam încotro ne îndreptam. Tot ce ştiam era că vasul îşi croia drum înainte, printre valuri, scuipând fum negru. Cât vedeai cu ochii nu erau decât valuri, nemărginite şi albastre. Şi uneori căpătau reflexe violacee. De jur împrejurul corabiei aflate mereu în mişcare spuma era de un alb imaculat. Mă simţeam atât de părăsit. Mai bine mă aruncam în valuri decât să mai rămân la bordul vaporului.
Erau mulţi pasageri. Mulţi dintre ei păreau străini, dar aveau chipuri distincte. Când s-a înnorat şi vaporul a prins să se zgâlţâie, o femeie s-a aplecat peste balustradă şi a început să plângă îndelung. Batista cu care-şi ştergea ochii era perfect albă. Hainele-i erau însă din bumbac ordinar. Văzând-o, mi-am dat seama că nu eram singurul de pe vas cuprins de tristeţe.
Într-o seară, am ieşit pe punte să admir în singurătate stelele. Unul dintre străni s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă ştiam ceva astronomie. Eram peste poate de plictisit şi nu-mi era gândul decât la cum să-mi pun capăt zilelor. Ce-mi mai trebuia astronomie? N-am scos niciun cuvânt. Străinul a început să debiteze ceva despre cele şapte stele din capul Constelaţiei Taurului. Mai spunea că şi marea şi stelele sunt creaţia lui Dumnezeu. M-a întrebat dacă sunt credincios. Eu tăceam şi mă holbam la stele.
Odată m-am dus în salon unde o femeie elegantă cânta la pian, întoarsă cu spatele la mine. Alături de ea era un bărbat înalt şi chipeş care o seconda. Ce gură monstruos de mare avea! Cei doi erau complet indiferenţi la tot ce se petrecea în jurul lor. Părcă uitaseră cu totul că se aflau pe vas.
Totul era lipsit de noimă. Eram tot mai hotărât să-mi pun capăt zilelor. Şi, într-o seară, când nu era nimeni în preajmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am aruncat în valuri.
Numai că, odată ce picioarele mele s-au desprins de pe punte, chiar în clipa în care am rupt legătura cu vasul, a început să-mi pară rău după viaţă. În adâncul inimii regretam ce făcusem. Dar era prea târziu. Mă aruncasem în mare.... Vaporul se înălţa imens lângă mine. Sărisem de pe vas, dar picioarele păreau să nu fi atins încă apa. Nu aveam de ce să mă prind, aşa că mă cufundam vertiginos în apă. Oricât mi-aş fi strâns picioarele la piept, mă tot cufundam în apă, într-o apă neagră ca smoala.
Vaporul a trecut pe lângă mine mai departe, scuipând în continuare fum negru. Pentru prima dată mi-a trecut prin cap că ar fi trebuit să rămân la bordul vasului, chiar dacă n-aveam habar încotro se îndreaptă. Dar era prea târziu pentru mine. Lăsându-mă pradă nemărginitului regret şi fricii, mă tot cufundam domol în valurile negre.

 traducere de Raluca Nicolae

---

[1] unitate de măsură pentru lungime egală cu 3,03 cm

[2] unitate de măsură pentru lungime egală cu 1,81 m

[3] Bodhisattva Jizō este zeul protector al copiilor