I
Nevastă-mea şi nasul meu— Ce faci? m-a întrebat nevastă-mea,văzând că mă tot uit, lucru neobişnuit pentru mine, în oglindă.
— Nimic, i-am răspuns, mă uit aici, în nas, în nara asta. Dacă apăs, simt o uşoară durere. Nevastă-mea a zâmbit şi mi-a spus:
— Credeam că te uiţi să vezi în ce parte îţi atârnă. M-am întors ca un câine călcat pe coadă:
— Îmi atârnă? Mie? Nasul? Şi nevastă-mea, calmă:
— Desigur, dragule. Uită-te bine: îţi atârnă spre dreapta. Aveam douăzeci şi opt de ani şi crezusem până atunci că nasul meu era, dacă nu chiar frumos, oricum decent, ca şi celelalte părţi ale corpului. Lucru pentru care mi-a fost întotdeauna uşor să admit şi să susţin ceea ce de obicei admit şi susţin toţi cei ce n-au avut ghinionul să aibă un trup diform: că e oprostie să te umfli în pene cu propriile trăsături. De aceea, descoperirea bruscă şi neaşteptată a acestui defect m-a iritat, aşa cum o face o pedeapsă nemeritată. Poate nevastă-mea şi-a dat mai repede seama de iritarea mea şi a adăugat că, dacă mă legănam în iluzia că n-am nici un defect, să-mi iau gândul, deoarece, aşa cum nasul îmi atârnă spre dreapta, tot astfel...
Ce altceva?
Ei, altceva! Altceva! Sprâncenele îmi stăteau deasupra ochilor ca două accente circumflexe, urechile nu erau simetrice, una mai în afară decât cealaltă; şi alte defecte...
— Altele?
Ei, da, altele: la mâini, degetul mic; şi la picioare (nu, strâmbe nu!), dreptul, puţin mai curbat decât stângul, spre genunchi, puţin. După un examen atent, a trebuit să recunosc că toate aceste defecte erau adevărate. Şi doar atunci, interpretând drept durere şi umilinţă uimirea ce m-a cuprins după iritare, nevastă-mea, ca să mă consoleze, m-a implorat să nu mă necăjesc atâta, că, şi cu defectele astea, rămâneam în general un bărbat frumos.
Să văd cine nu s-ar înfuria primind ca pe o generoasă concesie ceea ce i-a fost negat ca drept al său. Am şuierat un foarte veninos „mulţumesc” şi, convins că nu aveam nici un motiv să mă simt îndurerat, nici umilit, nu am dat nici o importanţă acestor mici defecte, dar am acordat una foarte mare, extraordinară faptului că trăisem atâţia ani fără să-mi schimb vreodată nasul — mereu cu ăsta, şi cu sprâncenele şi urechile astea, cu mâinile şi picioarele astea — şi a trebuit să mă însor ca să descopăr că eram plin de defecte. „Of, ce surpriză! Parcă nu se ştie? Nevestele! Făcute anume pentru a descoperi defectele bărbatului.”
Uite, da — nevestele, nu zic nu. Dar şi eu, dacă-mi permiteţi, la vremea aceea mă cufundam, la orice cuvânt ce-mi era adresat, la o muscă pe care o vedeam zburând, în abisuri de meditaţii şi consideraţii ce mă rodeau şi-mi străpungeau spiritul în toate direcţiile, ca pe un muşuroi de cârtiţe, fără ca din afară să se vadă ceva. „Se vede, spuneţi voi, că aveai mult timp de pierdut.”
Nu de asta. Din cauza stării mele de spirit. Dar, de fapt, şi din huzur, nu zic nu. Bogat, doi prieteni de încredere, Sebastiano Quantorzo şi Stefano Firbo, se îngrijeau de afacerile mele după moartea tatei. Care, oricât se străduise, şi cu vorba bună şi cu cea rea, n-a izbutit să mă facă să duc la capăt nimic, în afara faptului că mă însurasem, asta da, foarte tânăr. Poate spera că voi avea curând un fiu care să nu-mi semene deloc şi, bietul om, nici măcar asta n-a putut obţine de la mine. Nu că, să ne înţelegem, eu m-aş fi împotrivit s-o apuc pe calea pe care tatăl meu mă îndrumase. De apucat, am apucat-o.
Dar de înaintat, nu înaintam. Mă opream la fiecare pas. Începeam, întâi de departe, apoi tot mai aproape, să mă învârt în jurul fiecărei pietricele pe care o vedeam şi mă miram că ceilalţi puteau să-mi treacă înainte fără să bage de seamă pietricica aceea, care pentru mine luase, între timp, proporţiile unui munte insurmontabil, ba, mai mult, ale unei lumi în care aş fi putut locui fără probleme.
Rămăsesem aşa, nemişcat la primii paşi ai atâtor drumuri, cu spiritul plin de universuri, sau de pietre, ceea ce e, de fapt, acelaşi lucru. Dar nu aveam deloc impresia că cei care mi-o luaseră înainte şi parcurseseră întregul drum ştiau, în esenţă, mai mult decât mine. Mi-o luaseră înainte, fără nici o îndoială, toţi bravi ca nişte căluţi, dar pe urmă, la capătul drumului, găsise fiecare un car: carul său. Se înhămaseră la el cu multă răbdare şi acum îl trăgeau după ei. Eu nu trăgeam nici un car; şi nu aveam, de aceea, nici hăţuri şi nici ochelari de cal. Vedeam, în mod sigur, mai multe ca ei. Dar de mers, nu ştiam încotro să merg. Acum, ca să mă întorc la descoperirea micilor mele defecte, m-am cufundat cu totul, brusc, în gândul că — e posibil? — nu-mi cunoşteam bine nici propria înfăţişare, lucrurile care-mi aparţineau în modul cel mai intim: nasul, urechile, mâinile, picioarele. Şi le priveam din nou, refăcând examenul. De aici a început răul meu. Răul care urma să mă conducă, în scurt timp, la nişte condiţii materiale şi spirituale atât de mizerabile şi disperate, că aş fi murit sau înnebunit cu siguranţă, dacă nu aş fi găsit chiar în ele (cum o să vă povestesc) remediul ce avea să mă vindece.
II
Şi nasul vostru?Imediat mi-am închipuit că toţi, după descoperirea făcută de nevastă-mea, trebuiau să-şi dea seama de defectele mele fizice, fără a observa şi altceva la mine.
— Te uiţi la nasul meu? l-am întrebat, deodată, în aceeaşi zi pe un prieten, care se apropiase să-mi vorbească de nu ştiu ce problemă care, probabil, îl interesa.
— Nu, de ce? mi-a răspuns. Şi eu, surâzând nervos:
— Îmi atârnă spre dreapta, nu vezi? Şi l-am pus să mă observe cu multă atenţie, de parcă acest defect al nasului meu ar fi fost o stricăciune ireparabilă pricinuită maşinăriei universale. Prietenul m-a privit la început puţin uimit; apoi, bănuind, desigur, că am îndreptat, brusc şi fără nici o noimă, discuţia spre nas pentru că nu consideram problema despre care-mi vorbea demnă de atenţie sau de un răspuns, a dat din umeri şi a vrut să plece. L-am apucat de braţ:
— Nu, stai, i-am zis, sunt dispus să discut cu tine problema asta. Dar acum trebuie să mă ierţi.
— Te gândeşti la nasul tău?
— Nu mi-am dat până acum seama că-mi atârnă spre dreapta. Mi-a atras atenţia, azi-dimineaţă, nevastă-mea.
— A, adevărat? m-a întrebat atunci prietenul. Şi în ochi i-a sclipit un râs neîncrezător, poate şi puţin batjocoritor. L-am privit ca pe nevastă-mea, azi-dimineaţă, cu sentimente amestecate —umilinţă, necaz şi uimire. Vasăzică şi el îşi dăduse seama de o vreme. Şi cine ştie câţi alţii! Şi eu nu ştiam şi, neştiind, credeam că sunt pentru toţi un Moscarda cu nasul drept, în timp ce eram, de fapt, pentru toţi, un Moscarda cu nasul strâmb; şi cine ştie de câte ori mi se întâmplase să vorbesc, fără nicio bănuială, de nasul plin de defecte al lui X sau al lui Y şi de câte ori, prin urmare, i-am făcut să râdă de mine şi să-şi spună în gând:„Uite-te puţin la el săracu, şi mai râde de nasul altuia!”
Aş fi putut, e drept, să mă consolez cu gândul că, la urma urmelor, nasul meu era foarte comun, ceea ce demonstrează încă odată faptul arhicunoscut că observăm cu uşurinţă defectele altora, în timp ce nu ne dăm seama de ale noastre. Dar prima sămânţă a răului începuse să încolţească în cugetul meu şi nu m-am putut consola cu gândul acesta. Mi s-a fixat în cap, în schimb, ideea că nu eram pentru ceilalţi acela care, în sinea mea, îmi închipuisem că sunt până acum. Pentru moment m-am gândit numai la trup şi cum prietenul continua să stea în faţa mea cu un aer de bănuială batjocoritoare, l-am întrebat, ca să mă răzbun, dacă el, la rândul lui, ştia că avea pe bărbie o gropiţă care i-o diviza în două părţi nu tocmai egale: una mai reliefată aici, una mai adâncită dincolo.
— Eu? Cum aşa? a exclamat prietenul meu. Am gropiţa aici, ştiu, dar nu cum zici tu.
— Să intrăm aici, la frizer, şi o să vezi, i-am propus pe loc. Când el, intrând la frizer, şi-a dat seama cu uimire de defect şi a recunoscut că era adevărat, a vrut să-şi ascundă supărarea. A spus că, în fond, era un fleac. Ei da, un fleac. Totuşi am văzut, urmărindu-l de departe, că s-a oprit întâi în faţa unei vitrine, apoi încă o dată, mai încolo, în faţa alteia; şi, mai încolo, încă o dată şi pentru mai multă vreme, a treia oară, în faţa unui gemuleţ, pentru a-şi examina bărbia. Şi sunt sigur că, imediat ce a ajuns acasă, a dat fuga să-şi vadă, în oglindă, mai bine, noua înfăţişare cu defectul ei. Şi n-am nici cea mai mică îndoială că, fie pentru a se răzbuna, fie pentru a continua o glumă care i se părea că merită să fie răspândită, după ce l-a întrebat pe vreun prieten al său (cum l-am întrebat eu pe el) dacă a observat defectul ce-l avea labărbie, a descoperit cine ştie ce alt defect, la frunte sau la gură, al prietenului său, care, la rândul lui... da, da!... aş putea să jur că, timp de mai multe zile, în nobila urbe Richieri am văzut (dacă n-a fost totul în închipuirea mea) un număr impresionant de cetăţeni trecând de la o vitrină la alta, oprindu-se în faţa fiecăreia şi examinându-şi, care un pomet,care coada ochiului, care lobul urechii sau nările. Şi, chiar după o săptămână, un oarecare tip s-a oprit în faţa mea, cu un aer rătăcit, ca să mă întrebe dacă era adevărat că, de câte ori începea să vorbească, îşis trângea, fără să-şi dea seama, pleoapa stângă.
— Da, dragul meu, i-am răspuns precipitat. Şi eu, vezi? Nasul îmi atârnă spre dreapta, dar ştiu asta singur; nu e nevoie să mi-o spui tu. Şi sprâncenele? Ca nişte accente circumflexe! Urechile, aici, priveşte, una mai în afară decât cealaltă. Şi aici, mâinile: plate, nu? Şi articulaţia strâmbă a degetului mic, şi picioarele? Ăsta, ăsta de-aici, ţi se pare că e ca ăstălalt? Nu, aşa-i? Dar ştiu asta singur şi nu e nevoie să mi-o spui tu. Cu bine. L-am lăsat acolo şi am şters-o. După doi paşi, l-am auzit că mă strigă.
— Ps!
Foarte calm, cu degetul, mă chema spre el ca să mă întrebe:
— Dacă nu te superi, mama ta n-a mai avut alţi copii după tine?
— Nu: nici înainte, şi nici după, i-am răspuns. Singur la părinţi. De ce?
— Fiindcă, mi-a spus, dacă mama ta ar mai fi avut un copil, acesta ar fi fost, în mod sigur, tot băiat.
— A, da? De unde ştii?
— Uite: femeile din popor spun că, atunci când unui nou-născut părul i se termină la ceafă într-o codiţă ca a ta, următorul născut va fi băiat.
Mi-am dus o mână la ceafă şi, cu un rânjet îngheţat, l-am întrebat:
— A, am o... cum ai zis? Şi el:
— Codiţă, dragul meu, i se zice la Richieri.
— A, dar asta-i un fleac! am exclamat. Pot să mi-o tai. A făcut semn cu degetul că nu, apoi a spus:
— Îţi rămâne semnul mereu, dragul meu,chiar dacă ţi-o razi. Şi, de data asta, a întins-o el.
III
Grozavă modalitate de a fi singuri!Din acea zi, mi-am dorit fierbinte să fiu singur, măcar o oră. De fapt însă, era mai mult o necesitate decât o dorinţă: o necesitate acută, urgentă, chinuitoare, pe care prezenţa sau numai apropierea nevestei mele o exacerba până la turbare.
— Ai auzit, Gengè ,ce-a spus ieri Michelina? Quantorzo are ceva urgent să-ţi spună.
— Uită-te, Gengè, dacă-mi ţin rochia aşa,mi se văd picioarele.
— S-a oprit pendula, Gengè.
— Gengè, nu duci căţeluşa afară? Pe urmă îţi murdăreşte covoarele şi o cerţi. Totuşi are nevoie... bietul animal... spun... doar n-o să spui că... N-a ieşit de aseară.
— Nu crezi, Gengè, că Anna Rosa ar putea fi bolnavă? N-a apărut de trei zile, şi ultima dată o durea gâtul.
— A venit domnul Firbo, Gengè. Zice că o să treacă mai târziu. N-ai putea să-l vezi în altă parte? Doamne, ce pisălog.
Sau o auzeam cântând:
Dacă-mi spui nu,dragul meu drag, mâine n-am să vin; mâine n-am să vin...mâine n-am să vin...Dar de ce nu te închideai în cameră, sau măcar nu-ţi puneai dopuri în urechi? Domnilor, asta înseamnă că nu înţelegeţi în ce fel voiam să fiu singur.
De închis, puteam să mă închid doar în biroul meu, dar şi aici fără să trag zăvorul, pentru a nu trezi în mintea nevestei mele bănuieli răutăcioase, fiindcă ea era, nu zic maliţioasă, dar foarte bănuitoare. Şi dacă, deschizând uşa brusc, m-ar fi surprins? Nu. Şi pe urmă, ar fi fost inutil. În biroul meu nu erau oglinzi. Eu aveam nevoie de o oglindă. Pe de altă parte, numai gândul că nevastă-mea era în casă era de ajuns să-mi ţină trează conştiinţa, iar eu tocmai asta nu voiam. Pentru voi, ce înseamnă să fiţi singuri? Să rămâneţi doar cu voi, fără nici un străin în preajmă. A, da, vă asigur că asta este o modalitate grozavă de a fi singuri. Vi se deschide în amintire o ferestruică, la care apare surâzătoare, între un ghiveci cu garoafe şi un altul cu iasomie, Titti, care croşetează cu lână roşie, o, Doamne, exact ca aceea pe care o poartă la gât domnul Giacomino, bătrânul ăla insuportabil, căruia nu i-aţi dat nici acum biletul de recomandare pentru preşedintele Societăţii de binefacere, bun prieten al vostru, dar un pisălog şi el, mai ales când se apucă să vorbească despre pungăşiile secretarului său particular, care ieri... nu, când a fost?... alaltăieri, când ploua şi piaţa părea un lac, cu toate picăturile acelea care străluceau într-o rază de soare, şi în fugă,Doamne ce învălmăşeală de lucruri, bazinul, chioşcul de ziare, tramvaiul care cotea şi scrâşnea necruţător la curbă, câinele care fugea; gata, aţi intrat într-o sală de biliard, unde era el, secretarul preşedintelui Societăţii de binefacere; şi ce mai râdea pe sub mustăţile-i groase când...
