Iată ce am visat...
Stăteam cu braţele încrucişate la căpătâiul unei femei. Femeia zăcea în pat şi mi-a spus, cu o voce liniştită, că era pe moarte. Părul lung, răsfirat pe pernă îi încadra trăsăturile molatice ale chipului rotund. Reflexe sângerii, calde, răzbăteau prin obrajii albi, iar buzele-i erau de un roşu vibrant. Nu părea defel în pragul morţii. Totuşi femeia mi-a spus clar, cu voce domoală, că o să moară. Şi eu ştiam asta. M-am aplecat deasupra ei, şi, privind-o, am întrebat-o dacă într-adevăr aşa era..., dacă avea să moară. A deschis larg ochii şi mi-a răspuns că da, o să moară. Din spatele genelor lungi, ochii săi mari şi umezi erau de un negru intens. Propria-mi reflexie plutea vie în adâncul acelor pupile negre.
Uitându-mă în adâncul străveziu al ochilor ei negri, strălucitori, m-am tot întrebat: „chiar avea să moară?”. Cu blândeţe mi-am apropiat buzele de pernă şi am rugat-o să-mi spună că nu va muri, că totul va fi bine. Femeia, cu ochii negrii, umbriţi de somn, mi-a zis cu aceeaşi voce domoală:
- Asta este... O să mor...
- Mă vezi?, am întrebat-o dintr-o suflare.
- Dacă te văd?, mi-a spus ea cu un surâs. Ţi se reflectă chipul în ochii mei...
Am tăcut şi mi-am ridicat faţa de pe pernă. Cu braţele încrucişate pe piept, mi-am pus din nou întrebarea, mereu aceeaşi: „chiar avea să moară?”.
După o vreme, ea a prins iarăşi glas.
- Să mă îngropi după ce mor. Sapă-mi mormântul cu o scoică din aceea din care se fac perlele. Pune-mi apoi la căpătâi, ca piatră funerară, un ciob de stea căzut din cer şi veghează-mi mormântul fiindcă mă voi întoarce să te văd.
- Şi când te vei întoarce?, am întrebat-o.
- Soarele va răsări şi apoi va apune şi iar va răsări şi iar va apune. Poţi să m-aştepţi cât globul sângeriu va călători întruna de la răsărit la apus?
N-am scos niciun cuvânt, dar am încuviinţat din cap. Femeia şi-a ridicat puţin vocea domoală şi mi-a spus, făcându-şi curaj:
- Aşteaptă-mă o sută de ani. Stai lângă mormântul meu şi aşteaptă o sută de ani. Îţi făgăduiesc că mă voi întoarce la tine.
I-am spus c-o voi aştepta. La aceste cuvinte, reflexia mea până atunci neschimbată din ochii ei negri s-a înceţoşat şi s-a topit cu totul. S-a topit ca o umbră pe apă atunci când apele sunt tulburate. Chiar în clipa când îmi treceau prin minte astfel de gânduri, femeia a închis brusc ochii. O lacrimă singuratică i s-a prelins pe obraz printre genele negre. Murise.
Am coborât în grădină şi am început să sap cu o scoică. Scoica era mare şi netedă, cu marginile ascuţite. De fiecare dată când scormoneam pământul, razele lunii străluceau pe spatele scoicii. Mirosea a pământ jilav. În cele din urmă am reuşit să termin de săpat şi am aşezat-o în mormânt. Am pus cu blândeţe peste ea pământ moale. Razele lunii cădeau în continuare pe spatele scoicii.
După aceea, am cules de jos un ciob de stea căzătoare şi l-am aşezat cu grijă pe mormânt. Ciobul era rotund. Mi-a trecut prin minte că poate marginile ascuţite i se şlefuiseră în îndelunga sa cădere din cer. Cât timp l-am ţinut strâns în braţe ca să-l aşez pe pământ, mi s-a părut că pieptul şi braţele mi se încălziseră puţin.
M-am aşezat pe muşchiul verde. Aveam să aştept un veac, m-am gândit, şi mi-am încrucişat braţele, uitându-mă la piatra rotundă de pe mormânt. Aşa cum îmi spuse ea, soarele a apărut la răsărit. Un soare mare şi roşu. Şi, după cum îmi profeţise, globul sângeriu a scăpătat la apus. Era prima zi.
Timpul a trecut şi din nou soarele de un roşu aprins s-a înălţat alene pe cer. Apoi a apus liniştit. Era a doua zi.
Tot numărând una câte una zilele, m-am pomenit că, în cele din urmă, pierdusem şirul sorilor roşii pe care îi văzusem.Oricât de atent socoteam, numărul sorilor roşii care trecuseră peste creştetul meu era fără şir. Şi, cu toate acestea, nu se scursese încă un veac. În cele din urmă, privind piatra rotundă, năpădită de muşchi, mi-a trecut prin minte că poate m-a tras pe sfoară.
Tocmai atunci, un vrej verde şi-a croit cruciş drum de sub piatra funerară. Se lungea văzând cu ochii şi mi s-a oprit în dreptul pieptului. Din vârful său uşor fremătător s-a ivit un boboc prelung şi firav, înclinat uşor într-o parte. Petalele i s-au deschis elegant chiar în faţa mea. Mireasma de crin alb mi-a pătruns în oase. De sus, de foarte de sus, a căzut un strop de rouă şi floarea a prins a se zbuciuma sub această povară. Mi-am întins gâtul şi mi-am apropiat buzele de albeaţa petalelor scăldate în roua rece. Când m-am tras înapoi, privirea mi s-a îndreptat, fără voie, spre cerul îndepărtat. O stea de dimineaţă lucea acolo.
Atunci mi-am dat seama că trecuseră o sută de ani.
A TREIA NOAPTE
Iată ce am visat...
Duceam în spate un copil de şase ani. Fiul meu, cu siguranţă. Numai că, spre surprinderea mea, m-am pomenit că era orb şi chilug. L-am întrebat când şi-a pierdut vederea. Mi-a răspuns că era aşa de mult timp. Vocea-i era de copil, dar felul de a vorbi aducea mai degrabă cu cel al unui adult. Mi se adresa ca de la egal la egal.
De-o parte şi de alta erau câmpuri de orez. Poteca era îngustă. Din când în când umbrele întunecate ale unor ulii străpungeau întunericul.
- Am ajuns la câmpurile de orez, nu?, a spus vocea din spatele meu.
- Cum ţi-ai dat seama?, l-am întrebat, întorcându-mi capul.
- Păi nu ţipă ulii?, mi-a răspuns.
Chiar în acea clipă, un uliu a ţipat de două ori.
Cu toate că era fiul meu, am simţit o uşoară nelinişte. Ce-o să se aleagă de mine cu o astfel de fiinţă în spate? Am privit înainte, căutând un loc în care aş putea să mă descotorosesc de el, şi am zărit în întuneric o pădure. „Acesta-i locul!”. Cum mi-a trecut prin minte acest gând, din spate am auzit un râs înfundat.
- De ce râzi?
Copilul nu mi-a răspuns, ci doar m-a întrebat:
- Sunt greu, tată?
- Nu, nu eşti greu, i-am răspuns.
- Vezi c-o să mă fac şi mai greu, mi-a zis.
Am tăcut, continuând să mă îndrept spre pădure. Cărarea dintre câmpurile de orez era aşa de şerpuitoare, că nu reuşeam să înaintez în voie. La un moment dat, poteca se bifurca. M-am oprit şi mi-am tras puţin sufletul la răscruce.
- Pe aici, pe undeva, ar trebui să fie o piatră de hotar, a spus plodul.
Într-adevăr, o piatră înaltă de 8 sun[1] îmi ajungea la şold. Pe faţă scria că satul Higakubo se află în stânga şi satul Hottahara în dreapta. Deşi era întuneric, literele roşii se vedeau limpede şi aduceau cu pântecul unui triton.
- Noi o s-o luăm la stânga, fireşte, a poruncit plodul. Am privit la stânga şi am văzut aceeaşi pădure care îşi proiecta umbrele întunecate spre cer, deasupra capetelor noastre. Am şovăit o clipă.
- Ce tot stai pe gânduri?, a spus iarăşi plodul. Am apucat-o fără tragere de inimă spre pădure. Mă tot întrebam cum o obrăznicătură oarbă ştia atât de multe. Drumul se apropia tot mai mult de pădure.
- Să fii orb este un neajuns dezgustător, nu?, se auzi iar în spatele meu.
- De asta de duc în spate ...
- Îţi sunt recunoscător că mă porţi în spinare, dar nu-mi place deloc să fiu luat de sus. Cu atât mai puţin de propriu-mi tată.
Nu ştiu de ce m-am simţit brusc dezgustat. Am iuţit pasul să intru în pădure ca să scap de pacoste odată pentru totdeauna.
- Încă puţin, tată, şi o să înţelegi. Era o noapte ca aceasta, şopti fiinţa din spatele meu ca şi cum ar vorbi pentru sine.
- Ce să înţeleg?, m-am răstit la el cu o voce piţigăiată.
- Ce? Ştii prea bine ce, a răspuns copilul dispreţuitor. Aveam un vag simţământ că într-adevăr ştiam. Dar încă nu ştiam totul... Parcă într-o noapte ca aceasta... Poate o să-mi dau seama dacă mai mergeam puţin. Aveam o presimţire îngrozitoare. Mă gândeam că m-aş putea descotorosi de plod cât nu era prea târziu, cât nu ştiam încă totul... Am iuţit pasul.
Cu puţin înainte se pornise ploaia. Poteca se întunecase şi mai mult. Eram ca într-o transă. Plodul se ţinea strâns de spinarea mea. Acel copil avea să-mi lumineze trecutul, prezentul şi viitorul ca o oglindă micuţă căreia nu-i scapă nimic. Unde mai pui că era chiar fiul meu. Orbul. Mă stăpâneam cu greu.
- Uite, aici, aici, chiar la rădăcina cedrului.
Vocea plodului răzbătea clar prin ploaie. M-am oprit fără voie. Pătrunsesem destul de adânc în pădure. În faţa mea se vedea silueta întunecată de un ken[2] a unui cedru. Întocmai cum îmi spusese...
- Aici, tată, la rădăcina cedrului.
- Mda, am răspuns eu absent.
- Era în 1808, anul dragonului, nu?
M-am chinuit să-mi amintesc... Chiar aşa, era în 1808, anul dragonului...
- Azi sunt o sută de ani de când m-ai ucis.
Când l-am auzit rostind aceste cuvinte, mi-a venit clar în minte că acum o sută de ani, într-o noapte întunecată ca aceasta, chiar la rădăcina acestui cedru, omorâsem pe cineva, un orb... Chiar în clipa în care mi-am dat seama că eram un ucigaş, plodul din spatele meu s-a făcut brusc greu ca statuia de piatră a lui Jizō[3].
A CINCEA NOAPTE
Iată ce am visat...
Era demult, în vremuri străvechi, poate în epoca zeilor. Deşi mă luptasem vitejeşte, avusesem ghinionul să cad în mâna duşmanilor.
Pe atunci oamenii erau înalţi, cu bărbi lungi, cu centuri de piele de care atârnau săbii noduroase ca măciucile. Pentru arcuri foloseau cârcei învârtoşaţi de glicină. Arcurile nu erau nici lăcuite, nici şlefuite. Toate erau din cale-afară de grosolane.
Căpetenia duşmană şi-a prins arcul cu mâna dreaptă şi l-a înfipt în iarbă, aşezându-se apoi pe ceva ce aducea cu un ulcior cu gura în jos. Sprâncenele i se împreunau deasupra nasului într-o linie groasă. Bineînţeles că pe atunci nu erau lame de ras.
Ca prizonier nu-mi era îngăduit să şed pe ceva, aşa că m-am aşezat turceşte pe iarbă. Purtam încălţări mari, împletite din paie. Încălţările de atunci erau aşa de lungi că, dacă te ridicai în picioare, îţi ajungeau până la genunchi. Firele de la capete erau lăsate să atârne în chip de franjuri şi se tot bălăngăneau când mergeai.
Căpetenia mi-a aruncat o privire la lumina focului şi m-a întrebat: viaţa sau moartea? Era o întrebare firească, pusă oricărui prizonier. Dacă alegeai viaţa, însemna că te predai. Dacă alegeai moartea, însemna că refuzai să te supui. I-am răspuns simplu că moartea. Căpetenia şi-a azvârlit cât colo arcul înfipt în pământ şi şi-a tras iute de la brâu sabia noduroasă ca o măciucă. Aţâţate de vânt, câteva flăcări sclipiră în direcţia sabiei. Mi-am desfăcut palma dreaptă ca o frunză de arţar şi am îndreptat-o spre căpitan, ridicând-o deasupra ochilor. Gestul însemna „stai!”. Cu o zornăitură, căpetenia şi-a băgat sabia groasă în teacă.
Dragoste era şi în acele vremuri. Am încercat să-l lămuresc că, înainte de a muri, voiam să-mi mai văd o dată iubita, fie şi numai o clipă. Căpetenia s-a învoit să mă păsuiască până la primul cântec al cocoşului, când se crăpa de ziuă. Aşadar trebuia s-o chem aici până la cântecul cocoşului. Dacă nu venea până atunci, aveam să fiu ucis fără s-o mai fi văzut.
Căpetenia se uita la foc, stând în continuare jos. Eu o aşteptam, stând turceşte pe iarbă, în încălţările mele uriaşe. Se făcuse târziu.
Din când în când vreascurile din foc pocneau. De fiecare dată, flăcările se înălţau fremătătoare spre căpetenie. Sub sprâncenele negre ca tăciunele, ochii îi străluceau. Cineva a pus o mână de vreascuri în foc şi apoi a plecat. O vreme s-au tot auzit arzând în foc. Era un sunet viu, care parcă ţinea departe bezna.
În acest răstimp, femeia şi-a dezlegat calul alb, priponit de stejarul din dosul casei. L-a bătut pe coamă de trei ori înainte de a-i ţâşni uşoară în spinare. Calul nu avea nici şa, nici frâu. L-a înghiontit în coaste cu picioarele-i lungi şi albe şi calul a luat-o la fugă. Cum cineva tot punea vreascuri pe foc, o lumină difuză cuprinse cerul îndepărtat. Calul a pornit-o spre lumină, zburând ca vântul prin beznă. În timp ce galopa, din nările sale se ridicau trâmbe de aburi ca doi stâlpi de foc. Femeia îl tot înghiontea în burtă cu picioarele-i subţiri. Calul gonea atât de iute că ecoul copitelor sale răsuna în văzduh. Părul femeii flutura în întuneric ca o flamură. Dar chiar şi după această goană nebună, tot nu ajunse la foc.
Deodată, de pe drumul negru ca smoala, s-a auzit cântecul cocoşului: „cucurigu!”. Arcuindu-şi trupul spre cer, femeia a tras puternic, cu ambele braţe, de căpăstru. Calul şi-a împlântat adânc copitele dinainte într-o stâncă tare.
Cocoşul a mai cântat o dată: „cucurigu!”.
Cu respiraţia tăiată, femeia a lăsat ceva mai liber frâul pe care îl strânsese până atunci cu toată puterea. Calului a căzut pe pioarele din faţă, prăbuşindu-se odată cu călăreaţa în hăul ce se căsca adânc sub stâncă.
Urmele copitelor rămaseră în stâncă. Chiar şi acum...
Diavolul fusese cel care imitase cântecul cocoşului...
Şi atunci mi-am zis că atâta vreme cât urmele acelea vor rămâne săpate în piatră, diavolul îmi va fi duşman pe viaţă şi pe moarte.
CEA DE-A ŞAPTEA NOAPTE
Se făcea că eram pe un vapor uriaş. Zi de zi, noapte de noapte, vaporul îşi croia neobosit drum înainte, scuipând fum negru. Scotea un zgomot infernal. Habar n-aveam încotro mă îndreptam. Ştiu doar că din adâncuri răsărea un soare incandescent ca un cleşte de scormonit prin foc. Soarele s-a înălţat până în dreptul catargului, rămânând o vreme spânzurat. Şi deodată, pe nesimţite, s-a rupt de acolo şi a luat-o înainte. În final, s-a cufundat sfârâind în mare ca o pereche de cleşti de scormonit în foc. Îndepărtate talazuri azurii au clocotit, colorându-se în roşu aprins. Vaporul a pornit în urma soarelui, scoţând acelaşi zgomot infernal. Dar nu mai avea cum să-l mai prindă.
Odată am acostat un marinar de pe vas şi l-am întrebat:
- Vaporul ăsta merge spre apus?
Bărbatul m-a privit bănuitor o vreme, şi apoi mi-a întors întrebarea:
- De ce?
- Pentru că mi se pare că urmărim soarele care apune.
Bărbatul a râs sec şi a luat-o din loc.
M-am aventurat la prora unde un grup de marinari trăgeau de nişte sfori groase ca să coboare pânzele. Cântau.
Adevărat să fie oare
că drumul soarelui-apune
la răsărit se curmă?
Adevărat să fie oare
că soarele-răsare
la apus îşi află străvechiul culcuş?
Pe mare,
corabia ni-e casa.
La drum! La drum!
Mă simţeam părăsit. Nu ştiam când o să ajungem la ţărm. Habar n-aveam încotro ne îndreptam. Tot ce ştiam era că vasul îşi croia drum înainte, printre valuri, scuipând fum negru. Cât vedeai cu ochii nu erau decât valuri, nemărginite şi albastre. Şi uneori căpătau reflexe violacee. De jur împrejurul corabiei aflate mereu în mişcare spuma era de un alb imaculat. Mă simţeam atât de părăsit. Mai bine mă aruncam în valuri decât să mai rămân la bordul vaporului.
Erau mulţi pasageri. Mulţi dintre ei păreau străini, dar aveau chipuri distincte. Când s-a înnorat şi vaporul a prins să se zgâlţâie, o femeie s-a aplecat peste balustradă şi a început să plângă îndelung. Batista cu care-şi ştergea ochii era perfect albă. Hainele-i erau însă din bumbac ordinar. Văzând-o, mi-am dat seama că nu eram singurul de pe vas cuprins de tristeţe.
Într-o seară, am ieşit pe punte să admir în singurătate stelele. Unul dintre străni s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă ştiam ceva astronomie. Eram peste poate de plictisit şi nu-mi era gândul decât la cum să-mi pun capăt zilelor. Ce-mi mai trebuia astronomie? N-am scos niciun cuvânt. Străinul a început să debiteze ceva despre cele şapte stele din capul Constelaţiei Taurului. Mai spunea că şi marea şi stelele sunt creaţia lui Dumnezeu. M-a întrebat dacă sunt credincios. Eu tăceam şi mă holbam la stele.
Odată m-am dus în salon unde o femeie elegantă cânta la pian, întoarsă cu spatele la mine. Alături de ea era un bărbat înalt şi chipeş care o seconda. Ce gură monstruos de mare avea! Cei doi erau complet indiferenţi la tot ce se petrecea în jurul lor. Părcă uitaseră cu totul că se aflau pe vas.
Totul era lipsit de noimă. Eram tot mai hotărât să-mi pun capăt zilelor. Şi, într-o seară, când nu era nimeni în preajmă, mi-am luat inima în dinţi şi m-am aruncat în valuri.
Numai că, odată ce picioarele mele s-au desprins de pe punte, chiar în clipa în care am rupt legătura cu vasul, a început să-mi pară rău după viaţă. În adâncul inimii regretam ce făcusem. Dar era prea târziu. Mă aruncasem în mare.... Vaporul se înălţa imens lângă mine. Sărisem de pe vas, dar picioarele păreau să nu fi atins încă apa. Nu aveam de ce să mă prind, aşa că mă cufundam vertiginos în apă. Oricât mi-aş fi strâns picioarele la piept, mă tot cufundam în apă, într-o apă neagră ca smoala.
Vaporul a trecut pe lângă mine mai departe, scuipând în continuare fum negru. Pentru prima dată mi-a trecut prin cap că ar fi trebuit să rămân la bordul vasului, chiar dacă n-aveam habar încotro se îndreaptă. Dar era prea târziu pentru mine. Lăsându-mă pradă nemărginitului regret şi fricii, mă tot cufundam domol în valurile negre.
traducere de Raluca Nicolae
