Iubitule, lumea
Se roteşte deodată, îşi roteşte culoarea, felinarul
din stradă
Îşi strecoară lumina prin cozile de şobolan
Ale păstăilor laurului la nouă dimineaţa.
Este arctic
Cercul acesta mic
Negru, cu ierburile lui de mătase gălbuie – par de
copil.
Este verde in aer,
Blând, fascinant,
Mă leagănă iubitor, ca aşezată-ntr-o pernă.
Simt că roşesc şi mi-e cald.
Îmi vine să cred că sunt enormă deodată,
Sunt atât de prosteşte de fericită,
Galoşii mei
Plescăie, plescăi prin roşul acestei splendori
Asta e proprietatea mea.
De două ori pe zi
Mă plimb prin ea, amuşinând
Vâscul barbar cu ciucurii lui
Verzi, de fier curat.
Şi zidul de leşuri bătrâne,
Le iubesc toate.
Le iubesc cum iubesc istoria asta.
Merele sunt aurii,
Închipuie-ţi –
Cei şaptezeci de copaci ai mei
Ridicându-şi mingiile de aur roscat
Din zeama aceasta moarta densă şi cenuşie
Milioanele lor
De frunze de aur metalice şi fără suflare.
O iubitule, tu, celibatarule inrăit.
Nimeni altcineva decât mine
Nu trece prin umezeala asta care ţi se înalţă până la
şolduri
Şi aceste aurării
De neînlocuit cu nimic sângerează şi se întunecă,
gurile de la Thermopylae.
