Orizonturile mă încercuiesc ca nişte vreascuri,
Înclinate, disparate, şi mereu nestabile,
Atinse cu un chibrit m-ar putea încălzi,
Şi liniile lor fine aprind
Aerul, îl fac portocaliu
Înainte ca distanţele pe care le ţintuiesc să se evaporeze,
Şi îngreunează cerul palid cu o culoare soldăţească,
Dar se topesc, se dizolvă
Ca un şir de făgăduieli pe măsură ce eu înaintez.
Nu există viaţă mai înaltă decât firele astea de iarbă
Sau decât inima oilor, şi vântul
Curge asemenea destinului, încovoind
Totul într-o singură parte.
Îl simt încercând
Să-mi soarbă în pâlnia lui căldura.
Dacă le dau prea multă atenţie rădăcinilor
Ierburilor de aici, ele m-ar ispiti
Să-mi albesc oasele printre ele.
Oile ştiu bine unde sunt,
Aşa cum pasc în norii lor de lână murdară,
Cenuşii ca şi vremea.
Crăpăturile negre ale pupilelor lor mă ştiu bine.
E ca şi cum aş fi zvârlită în spaţiu,
Un mesaj subţire, prostesc.
Ele stau travestite în bunici,
Peruci numai cârlionţi şi dinţi galbeni
Şi behăituri aspre, pietroase.
Ajung la urme de roţi, şi apa
Limpede ca şi singurătăţile
Care-mi curg printre degete.
Praguri găunoase de la un fir de iarbă la altul ;
Urciorul, pervazul şi-au ieşit din ţâţâni.
Despre oameni aerul doar
Îşi mai aminteşte câteva silabe răzleţe,
Le repetă ca pe un geamăt ;
Piatră neagră, piatră neagră.
Cerul se sprijină pe mine, pe mine, singura dreaptă
Aici printre toate aceste orizontale.
Iarba se bate deznădăjduită cu capul de pământ.
E prea firavă
Pentru o viaţă în asemenea tovărăşie ;
Întunecimea o înspăimântă.
Acum, în văile înguste
Şi negre, ca nişte pungi, luminile casei
Licăresc palid ca nişte bani mărunţi.
