Nikos Krandiotis -Pace

 

 

Fiule!

Aici unde calci, sângele se preschimbă-n fantasmă.

Piatra se înfioară pe treapta dură a memoriei.

Suflă tramontanul războiului gol

și în adâncul nopții zbuciumate

se contopesc moartea și suferința oamenilor.

 

Fiule!

Așază-ți în ochii celor nouăsprezece ani

soarele dragostei, și ieși-mi în cale.

În mâinile tale copilărești, ale păcii,

ia flamura sfâșiată și spune-mi

că visul nu se va stinge cu mine,

că-n inima ta trăiește marea minune!

Trad Ion Brad

 

Ioana Tsatsos- Marele chin

 

 

Fără număr sunt cei ce-au călcat

în spațiul acesta al istoriei

pe care-l numim Elada

în acest secol de fier

căruia-i zicem al douăzecelea.

 

Noi desigur știam

că spulberă crivățțul rece

tot ce iubim

dar este foarte nedrept

să fie spânzurată de-un arbore,

schimonosită,

libertatea noastră cea mândră,

împodobită cu-nsingurare,

cu idei sufocate,

împodobită cu juvaierul

sentinței de moarte.

acum ai plecat

în urmă lăsând

setea arzândă de absolut.

 

Puțini am rămas

să mai vorbim

de marele cin,

să răspundem de spațiul acesta

în secolu-acesta

ce-și vede sfârșitul

odată cu noi.

 

Ioana Tsatsos – Fluviul

 

 

Ce lege te chinuie, ne-nduplecată și cruntă

Rostogolindu-te spre unirea cu marea?

 

Singur tu, ziua întreagă, vezi frumusețea,

i-auzi dulcele cântec

și numai tu o pierzi,

amândoi țărmurii-n trecerea ta se scaldă

cu nenumărate și vii culori jucându-se

pe flori, pe stânci , pe bolovani;

 

Îți mai amintești chiparosul îmbrățișat

de viță?

O, câtă vrajă lumina lui risipea,

privighetoarea își scutura aripile

legănându-se beată;

cât de mult îți doreai să te -oprești doar o clipă

s-asculți, să te bucuri, cât de puțin,

dar crivățul te pândea

și el pierzându-se

în murmurul tău, monoton, grăbit.

Și nopțile?

Cerul înstelat cădea în apele tale, steaua ta, soare de-argint,

Îți dădea strălucirea,

Și-atât de mult îți doreai ca veșnic să stea lângă tine

Încât vânturile se potoliră de milă

și clipa se prelungi

dar iată din nou un șfichi nemilos te izbește,

te îndeamnă

cu tine să duci marea întunecată,

visurile, corăbii fără năieri

șii fata-aceea îndărătnică

pe care oamenii o numesc libertate.

Singur tu, ziua întreagă, vezi frumusețea

i-auzi dulcele cântec

și numai tu o pierzi.

 

Trad. Ion Brad

Johann Wolfgang Goethe - REGELE IELELOR

Cine trece călare haihui

Prin noapte? E tatăl cu fiul lui;

Îl ţine în braţe şi stropii îl scald,

Cu pieptul îi ţine copilului cald.

- Băiatul meu tu fruntea ţi-o drege.

- Priveşte tată al ielelor rege

Coroana-i sclipeşte lumină nebună.

- O nu copile, e ceaţa sub lună.

- Copile, copile tu vino cu mine,

În lume pierdut fii şi nimeni de tine

Nu şti-va. A mea împărăţie

Va fi a ta doar, ţi-o dau numai ţie!

- Tu tată, n-auzi glasuri şoptite

Nici regele care atâtea-mi promite?

- Nu-ţi fie teamă, nimic nu se aude

Doar vântul ce bate în ramure ude.

- Copile, copile tu vino, te aştept

Şi fetele mele te-or strânge la piept,

O joacă va fi a lor nebunie

Şi cântecele toate le-or da numai ţie.

- Priveşte tată, ieşite din val

Fetele regelui blânde-s pe mal.

- Băiete, băiete nu văd nici o fată

Decât două sălcii ieşite din apă.

- Sunte regele tău şi tu vi cu mine

Că vrei ori că nu vrei, ascultă-mă bine!

- Tată! O tată! Vino-n pădure

Regele ielelor vrea să mă fure.

Tatăl nebun în oarba-i durere

Goneşte roibul după putere,

Ajunge la poartă cu-n ultim efort

Dar braţele sale copilu-l ţin mort.

Trad. Christian W. Schenk