Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Fernando Pessoa- Poezie și cultura

 

”Dar cultura nu ne cade din cer: au acces la ea numai indivizii apți, în funcție de proporția aptitudinii lor. Cultura e un aliment spiritual și, ca orice aliment, valoarea ei nutritivă depinde îninte de toate de o bună asimilare. Cel pe care îl considerăm un om cultivat este mai întâi un om capabil să asimileze, să integreze chiar în materia spiritului său influențele culturale cele mai diverse, și să asimileze efectiv aceste influențe. De altfel, aptitudinea pentru cultură îl antrenează în mod inevitabil spre cultură pe individul care o posedă. Există trei forme de cultură- cea născută din erudiție, cea născută din asimilareaa experienței altora și cea născută din multiplicitatea curiozității intelectuale. Cea dintâi rezultă din studiul neobosit și laborios, precum și din rememorarea sistematică a rezultatelor acestui studiu. Cea de-a doua se dobândește prin facultatea naturală de a asimila rapid tot ceea ce citim, tot ceea ce auzim și tot ceea ce vedem. În sfârșit, cea de-a treia, cum am văzut este rezultatul unei multiplicități de interese intelectuale, nici unul dintre centrele de interes particulare nu este în sine dominant sau privilegiat, ci dimpotrivă, numai varietatea lor lărgește spiritul. Putem ilustra aceste trei forme de cultură citând trei mari poeți: prima formă îi aparține lui Milton, care s-a pregătit conștiincios pentru elaborareaa operei sale poetice- încă din tinerețe și fără să știe care va fi natura sa culturală- învățând greaca, latina, ebraica și italiana (limbi în care știa nu numai să citească, ci și să scrie în mod curent)  și studiindu-i pe clasicii greci și latini. Cea de-a doua formă de cultură este a lui Shakespeare, care fără să fi citit sau să fi studiat  știa să asimileze intens și în profunzime tot ceea ce vedea sau auzea, așa încât i se poate atribui o erudiție pe care în realitate era departe de a o poseda. În sfârșit, Goethe este exemplul pentru cea de-a treia formă de cultură: fără să posede erudiția lui Milton și nici extrema facultate de asimilare a lui Shakespeare, zonele sale de interes erau atât de diverse în toate artele și aproape în toate științele, încât universalitatea lui compensa ceea ce el pierdea în profunzime și în capacitatea de a  asimila.

E mult mai probabil ca un poet care cunoaște curba lui Gauss să scrie un mai bun sonet despre iubire decât un poet care o ignoră.  Ceea ce nu este decât în aparență un paradox. Poetul care s-a străduit să se intereseze de o dificultate matematică reprezintă el însuși instinctul curiozității intelectuale, iar dacă are acest instinct al curiozității intelectuale, cu siguranță că el a adunat în decursul vieții sale detalii despre iubire și despre sentimentele cele mai interesante într-o măsură mai mare decât ar fi făcut-o cel care nu se arată interesat decât de mersul normal al măruntelor sale vieți - momit de salariu și mânat din urmă de bâta supușeniei sale. Acesta va fi așadar mult mai viu cel puțin în poezie, ceea ce explică legătura subtilă existentă între curba lui Gauss și Amaryllis -ul momentului.

Acesta va fi un poet și un om, nu un animal care comite versuri.”

(Fernando Pessoa, Poezie și cultură)

CESARE PAVESE - Verrà la morte e avrà i tuoi occhi


 Verrà la morte e avrà i tuoi occhi

questa morte che ci accompagna
dal mattino alla sera, insonne,
sorda, come un vecchio rimorso
o un vizio assurdo. I tuoi occhi
saranno una vana parola,
un grido taciuto, un silenzio.

Cosí li vedi ogni mattina
quando su te sola ti pieghi
nello specchio. O cara speranza,
quel giorno sapremo anche noi
che sei la vita e sei il nulla.
Per tutti la morte ha uno sguardo.

Verrà la morte e avrà i tuoi occhi.
Sarà come smettere un vizio,
come vedere nello specchio
riemergere un viso morto,
come ascoltare un labbro chiuso.
Scenderemo nel gorgo muti.

22 Marzo 1950

Gabriele D` Annunzio – Ploaie în păduricea de pini

 


 

 Taci. În pragul

pădurii n-aud
cuvintele tale; ci aud
cuvinte mai noi
vorbite de picuri și foi
depărtate.
Ascultă. Plouă
din nori răzlețiți.
Plouă peste tamarinzii
sărați și arși
plouă peste pinii
solzoși și zbârliți,
plouă peste mirții
divini,
peste ginestra-nvoaltă
plină de flori,
peste ienuperii deși
cu fructe-aromate,
plouă peste fețele noastre
silvane,
plouă peste mâinile noastre
goale,
peste veșmintele noastre
ușoare,
peste fragede gânduri
ce sufletul naște
purificat,
peste basmul minunat
care ieri
te-amăgea, ce azi m-amăgește,
o, Ermiona.

Auzi: Ploaia cade
peste solitara
verdeață
c-un țârâit ce durează
și-n aer vibrează
după-aceste frunzare
mai dese, mai rare.
Ascultă. Răspunde
la plâns cântecul
greierilor
ce plânsu-austral
nu-l înspăimântă,
nici cerul cinerar.
Și pinul
dă glas, și mirtul
alt glas, ienupărul
altul, și încă, sunt clape
diverse
sub degetele nenumărate.
Iar noi ne-adâncim
în duhul
silvestru,
trăind viața arborilor;
chipul tău îmbătat
înmuiat e de ploaie
ca frunza,
și pletele tale
au o aromă
de albă ginestră,
o, făptură terestră,
cu numele
Ermiona.

Ascultă, ascultă. Acordul
de greieri în aer
încet, mai încet
mai surd
se rărește sub plânsul
ce crește;
un cântec se-amestecă
mai răgușit
și din afunduri urcă,
din umeda umbră adâncă.
Mai surd și mai slab
se oprește, se stinge.
O singură notă
mai tremură, cade,
reînvie, vibrează, se stinge.
Nu glasul mării se-aude.
Se-aude-n frunzișuri
căzând
ploaia de-argint
ce purifică,
picurul apei sunând
după frunzare
mai dese, mai rare.
Ascultă.
Fiica văzduhului
tace; iar fiica
mâlului, oareunde,
o broască,
în umbra adâncă răspunde,
cine știe unde, cine știe unde!
Și plouă peste genele tale,
o, Ermiona.

Plouă peste genele tale negre
de parcă tu plângi,
dar de plăcere; nu albă,
ci-aproape-nverzită
și pari că din scoarță răsari.
Viața ni-i proaspătă-n trup
aromindă,
inima-n piept e ca piersica-n
pârg,
ochii între pleoape
izvoare-ntre ierburi,
dinții-n alveole
sunt ca sâmburii cruzi.
Și mergem din hățiș în hățiș,
când împreună, când singuri, pieptiș
(iar rugii puternici și verzi
ne-nlănțuie gleznele
ne-mpiedică-n mers)
cine știe unde, cine știe unde!
Și plouă peste fețele noastre
goale,
peste veșmintele noastre
ușoare,
peste fragede gânduri
ce sufletul naște
purificat,
peste basmul minunat
care ieri
m-amăgea, ce azi te-amăgește,
o, Ermiona.

Trad. Marin Mincu

 

Gabriele D` Annunzio - Seară fiesolană

 

 

 Cuvintele mele proaspete-n seară
să-ți fie precum foșetul de foaie
de dud când o mână-l desfoaie
în taină și-ntârzie lent
pe scara înaltă,-nnegrită
proptită de trunchiul de-argint
cu ramuri golașe
când Luna e gata de-acum să apară
și-mprăștie-n jur un văl de azur
ce visele noastre-nfășoară
se simte boarea câmpiei
de ea scufundată-n fiorul nocturn
sorbindu-și din ea mult dorita ei pace
fără s-o vadă.

Lăudată fii pentru chipul de perlă,
o Seară, și pentru marii tăi ochi umezi unde se liniștește
apa văzduhului!

Dulci cuvintele mele-n seară
să-ți fie ca ploaia fugară
călduță, venind,
adio-nlăcrimat de primăvară,
peste duzi și peste ulmi și peste vii
și peste pinii cu fragede degete trandafirii
jucând în boarea ce se pierde,
peste grâul ce nu-i copt
și nici nu-i verde,
peste fânu-abia cosit
pălind,
și peste măslini, peste măslinii frați
sfințind colinele pale
și surâzând.

Lăudată fii pentru veșmântul tău de-arome,
Seară, și pentru beteala ce te-ncinge precum salcia
fânul înmiresmat!

Îți voi spune către care ținuturi
de iubire ne cheamă fluviul ale cărui izvoare
veșnice vorbesc cu umbra secular-a copacilor
în misterul sacru al munților;
și îți voi spune secretul ce-mpinge
colinele-n limpezile zări
să se arcuiască precum buzele pe care o taină
le-nchide iar voința de-a vorbi
le-mpodobește
mai presus de orice dorință umană
și care-n tăcerea lor povestesc
consolatoare, încât pare
că sufletul le iubește-n orice seară
cu-o dragoste mai puternică.

Lăudată fii pentru moartea-ți pură,
Seară, și pentru dorul ce-n tine face să răsară
stelele, întâia oară!



(traducere de Marin Mincu)

 

Antoine de Saint Exupery- Citadela (fragment)

 

”Voi scrie un imn tăcerii. Tu, muzician al fructelor. Tu, locuitor al pivnițelor, beciurilor și grajdurilor. Tu, vas de miere al hărniciei albinelor. Tu, odihnă a mării asupra plenitudinii. (...)

Tăcere a femeilor care nu mai sunt decât carne în care se coace fructul. Tăcere a femeilor sub povara sânilor grei. Tăcere a femeilor, care e tăcerea tuturor vanităților zilei și a vieții, care le cuprinde pe toate. Tăcere a femeilor, care e sanctuar și perpetuare. Tăcere în care se va desfășura mâine singura cursă care duce undeva. Tăcere a depozitelor în care mi-am închis onoarea și sângele.

Tăcere a bărbatului care-și sprijină fruntea în palmă și reflectează, primind fără cheltuială și fabricându-și esența gândurilor. Tăcere care-i permite să cunoască și să ignore, căci e bine, câteodată, să ignori. Tăcere care e refuz al viermilor, al paraziților și al ierburilor otrăvitoare. Tăcere care te apără în desfășurarea gândurilor.

Tăcere a gândurilor. Odihnă a albinelor, căci mierea e făcută și nu mai este decât comoară ce trebuie îngropată. Și se coace. Tăcere a gândurilor ce-și pregătesc aripile, căci nu e bine să te agiți în sufletul sau în inima ta.

Tăcere a inimii Tăcere a simțurilor. Tăcere a cuvintelor lăuntrice, căci e bine să regăsești providența, care e tăcere în eternitate. Totul fiind spus, totul fiind făcut.

Tăcere a Domnului, ca somnul păstorului, căci nu există somn mai dulce, deși mieii par în primejdie, când nu mai există nici păstor, nici turmă, căci cine le-ar putea distinge sub stele când totul e somn, când totul e somn de lână?

Ah, Doamne, într-o zi, adunându-ți creația, să deschizi poarta rasei vorbitoare a oamenilor și să-i așezi în staulul etern, când timpurile se vor fi scurs, și să ridici, așa cum se vindecă bolile, orice sens al întrebărilor tale.

Căci mi-a fost dat să înțeleg că orice progres al omului constă în a descoperi, una după alta, că întrebările lui n-au sens, căci am consultat savanții și nu au găsit răspuns la întrebările de anul trecut, dar astăzi surâd de strădania lor, căci adevărul le-a venit ca dispariția unei întrebări.

Eu, care știu bine că înțelepciunea nu înseamnă răspuns, ci vindecarea vicisitudinilor limbajului, o știu și pentru cei ce se iubesc și se așază cu picioarele atârnând pe zidul scund ce mărginește plantația de portocali, umăr lângă umăr, cunoscând că n-au primit răspuns la întrebările pe care le puneau ieri. Dar eu cunosc dragostea, și aceasta înseamnă că nici o întrebare nu se mai pune. Și, una câte una, dintr-o contradicție învinsă în alta, mă îndrept spre tăcerea întrebărilor și, astfel, către fericire.

O limbuților! Întrebările au stricat atât de mult oamenii. Nebun cel ce speră în răspunsul providenței. Ea te primește și te vindecă, înlăturându-ți întebările ca pe o fierbânțeală.

Adună-ți într-o zi creația, Doamne, deschide-ne porțile tale și du-ne acolo unde nu se va mai răspunde, căci nu vor mai fi întrebări, ci fericire, care e cheia de boltă a întrebărilor și imagine ce satisface.

Iar acela va descoperi întinderea mărilor, pe care o bănuise ascultând cântecul fântânii, când, cu picioarele atârnând, se va așeza pe marginea ei, care nu era decât gazelă respirând ușor după o cursă obositoare.

Liniște, port al vasului. Liniște întru Domnul, port al tuturor vaselor.”

(Antoine de Saint - Exupery- Citadela)

Giorgios Sefereis- Voluptosul Elpinor

 


 

L-am văzut ieri oprindu-se la ușă
sub fereastra mea; să fi fost
pe la șapte; cu el, o femeie.
Avea întru totul purtarea lui Elpinor
puțin înainte de a cădea zdrobindu-se,
și totuși nu era beat.
Vorbea foarte repede, și ea, distrată,
privea spre fonografe;
îl întrerupea câteodată să spună
vreun cuvânt , și pe urmă privea cu nerăbdare
spre locul unde se prăjea niște pește: ca o pisică.
El șoptea, c-un chiștoc stins pe buze:

– „Ascultă și asta. Sub lună
statuile se înclină uneori ca trestia
printre fructe vii – statuile,
și flacăra devine răcoros leandru,
flacăra ce-l arde pe om, vreau să spun.”

– „E lumină... umbre ale nopții.”

– „Poate noaptea ce s-a deschis, rodie albastră,
sân întunecat, și te-a umplut de stele
despicând timpul.

Și totuși statuile
se înclină uneori, împărțind dorința
în două, ca pe-o piersică. Și o flacără
se face sărutare pe membre, și suspin,
și frunză apoi, ce o poartă vântul.
Se înclină; ușoare se fac, de-o umană
greutate.
Și neuitată”.

– „Statuile-s la muzeu”.

– „Nu, ele te urmăresc, nu le observi?
Vreau să spun, cu membrele lor ciuntite,
cu aspectul lor prim pe care nu l-ai cunoscut
și totu-și îl cunoști.

Ca atunci
când la capătul tinereții iubești
o femeie încă frumoasă, și tremuri,
ținând-o în brațe la amiază,
de amintirea pe care o trezește brațele tale,
tremuri de sărutare, să nu te trădeze
unor alte paturi, uitate acum,
totuși ar putea să devină fantome
atât de ușor, și să învie
idoli în oglindă, trupuri care au fost;
voluptatea lor.

Ca atunci
când te întorci din străini și deschizi la întâmplare
un cufăr încuiat și uitat de mult
și afli zdrențe veșmintele pe care le purtai
în ore frumoase, la serbări cu lumini
multicolore, în mii de reflexe, și care scad
și dispar și rămâne doar aroma absenței
unui tânăr chip.
Adevărat, ruinele
sunt acelea: ruini suntem noi;
te urmăresc cu o stranie puritate
acasă, la birou, la recepțiile mărimilor,
în nemărturisita spaimă a somnului;
ele spun de evenimente care ai vrea să nu existe
sau să se fi întâmplat după moartea ta
și aceasta deoarece... ”

– „Statuile-s la muzeu.
Noapte bună”. – „...deoarece nu statuile ci noi suntem ruina. Statuile se înclină ușor... Noapte bună.”

Aici s-au despărțit. El porni pe urcușul
care duce la Ursa Mare
și ea o luă spre țărmul plin de lumini
unde valul se îneacă în undele radioului.


Traducere Aurel Rău

 

Giorgios Seferis- Matei Pascal printre trandafiri

 


 

 

Fumez fără oprire de azi dimineață;
de m-aș opri, trandafirii m-ar îmbrățișa
cu spini și cu multe petale, înăbușindu-mă;
cresc strâmbi, cu același trandafiriu; privesc:
poate așteaptă pe cineva; însă nimeni nu trece;
îi observ tăcut pe după fumul pipei,
pe crenguța lor plină și fără parfum;
în cealaltă viață o femeie îmi spunea
poți atinge această mână,
e al tău acest trandafir, e al tău,
poți să-l iei
acum sau mai târziu, când vei vrea.

Fumând fără oprire, cobor treptele,
trandafirii coboară cu mine iritați
și în purtarea lor au ceva din vocea
la rădăcina țipătului, acolo unde începe
să strige omul: „Mamă!” sau „Ajutor!”
sau micile strigăte ale iubirii.

E-o grădină mică, numai trandafiri,
câțiva metri pătrați ce coboară cu mine,
cum cobor treptele, fără cer; și mătușa ei
spunea: „Antigoni, ți-ai uitat azi
gimnastica, la anii tăi nu purtam corset, în vremea mea”.
Mătușa ei era un corp trist cu vene mari,
avea riduri pe la urechi și un nas
murind
însă vorbele-i erau pline de-nțelepciune, totdeauna.
Am văzut-o atingând odată sânii Antigonei
ca un copil care fură un măr.

Oare voi întâlni pe bătrâna femeie, cum cobor?
Mi-a spus când plecam: Cine știe
când ne mai întâlnim!”
Și pe urmă am citit moartea ei în ziare vechi,
nunta Antigonei și nunta ficei
Antigonei;
și scările nu s-au terminat, nici fumul
care îmi dă un gust de corabie cu năluci
cu o gorgonă crucificată pe când era încă frumoasă
deasupra cârmei.


Traducere Aurel Rău

 

Giorgios Seferis - Lumina

 

 

 

Pe măsură ce anii trec
se înmulțesc judecătorii cari te condamnă.
Pe măsură ce anii trec și vorbești cu
mai puține voci,
vezi cu alți ochi soarele.
Știi că acei care au rămas te înșelau –
delirul cărnii, frumosul dans
sfârșind într-o senzație de gol.
Așa cum în noapte cotind pe-o șosea
pustie
vezi sticlind deodată doi ochi de animal,
care a și plecat, așa îți simți ochii;
te uiți la soare, apoi dispari în tenebre;
tunica dorică
pe care-au atins-o degetele tale și ca munții
s-a curbat, e o marmoră în soare,
dar creștetul și-l ține
în întuneric.
Pe cei ce lăsară arena
ca să ia arcurile
și l-au lovit pe îndârjitul alergător
încât văzu dinainte arena plutind în sânge,
lumea diminuîndu-se ca luna
și glorioasele grădini pălind,
îi vezi în soare, în spatele soarelui.
Băieții care făceau plonjoane de pe bomprese
mai merg ca niște fuse desfășurându-și firul,
corpuri goale adâncindu-se-n lumina neagră,
c-o monetă între dinți, continuând să înoate
pe când soarele coase cu undrea de aur
pânze și lemne ude și culori marine;
mai coboară pieziș
înspre pietrele adâncului,
albele urne.

Îngerească și neagră lumină,
râs de valuri pe drumurile mării,
surâs înlăcrimat,
te vede bătrânul implorator,
când trece pe lespezi nevăzute,
reflectată în sângele lui
care a dat pe Eteocle și Polynice.
Zi îngerească și neagră.
Gustul amar al femeii care-l ucide
pe-ntemnițat
iese din valuri, ram proaspăt, ornat cu stropi.
Cântă, micăAntigonă, cântă...
Eu nu-ți vorbesc de lucruri trecute, ci de iubire;
împodobește-ți părul cu spinii soarelui,
fată brună;
Inima Scorpionului a apus,
tiranul din om a plecat
și toate fiicele mării, Nereidele, Greele,
aleargă la scânteierile celei ieșind din valuri.
Cine n-a iubit niciodată, va iubi,
în lumină.
Și tu ești
într-o mare clădire cu toate geamurile deschise,
alergi din odaie-n odaie și nu știi
de unde să privești mai degrabă
fiindcă pinii vor pleca și oglindiții munți
și ciripitul păsărilor
și marea se va goli, sticlă sfrâmată,
de la nord la sud,
și se vor goli ochii tăi de lumina zilei
cum se opresc deodată și împreună toți greierii.




Traducere Aurel Rău

 

Giorgios Seferis- Acest trup

 


 

 

 

Acest trup ce spera ca o ramură să înflorească,
să se-ncarce de rod și în ger să devină flaut
fantezia l-a adâncit într-un stup numai zumzet
ca să treacă și să-l chinuie timpul muzical




Traducere Aurel Rău

Giorgios Seferis- Primăvară după Cristos


 

Cu primăvara din nou
a îmbrăcat culori vii
și umblând ușor
cu primăvara din nou,
cu vara din nou
zâmbea.

Printre mugurii cruzi
sâni dezgoliți până la vene,
dincolo de noaptea uscată
dincolo de bătrânii albiți
care șușoteau întrebându-se
cum e mai bine: să predea
cheile ori să lege
frânghia și să se spânzure
să lase goale trupuri
unde sufletele nu rezistau
unde mintea nu ajungea
și genunchii se înmuiau.

Cu primii muguri
bătrânii și-au pierdut capul
și au predat toate:
nepoți și strănepoți
adâncile ogoare
și munții verzi
iubirea și avutul
mila și acoperișul
râurile și marea;
și-au plecat ca niște statui
lăsând după ei tăcerea
pe care nu spade o tăiară
pe care nu tropote o luară
nici strigătele celor necopți;
și-a venit marea singurătate,
și-a venit marea strâmtorare
odată cu primăvara;
s-a instalat și s-a întins
ca promoroaca dimineții
și prinsă de înaltele crengi
a lunecat printre arbori
și sufletul ni l-a-nfășurat.

Dar ea a surâs
îmbrăcată în vii culori
ca un migdal înflorit
printre flăcări galbene
și umblând cu un pas ușor
deschidea ferestre
în cerul ce se bucura
fără noi nenorociții.
Și-am văzut sânu-i dezgolit
mijlocul ei și genunchii
ieșind cum din chinuri iese
spre a merge la ceruri
martirul neatins,
mai presus de murmurele confuze
ale gloatei din arenă,
mai presus de grimasa neagră
și de ceafa asudând
a călăului înfuriat
că oricât lovește e-n zadar.
Tăcerea a devenit un lac,
strâmtoarea a devenit un lac
neatins și lipsit de zgârieturi.



Traducere Aurel Rău

 

 

 


Martha Rivera-Garrido Nu te îndrăgosti de o femeie care citește

 



Nu te îndrăgosti de o femeie care citește, de o femeie care simte prea mult, de o femeie care scrie…
Nu te îndrăgosti de o femeie cultă, plină de vrajă, pasională, nebună.
Nu te îndrăgosti de o femeie care gândește, care știe ea ce știe, și, mai mult, știe să zboare; o femeie sigură de ea însăși.
Nu te îndrăgosti de o femeie care râde sau plânge când face dragoste, care știe să-și preschimbe trupul în spirit; și, cu atât mai puțin, de una care să iubească poezia (ele sunt cele mai periculoase), sau care să stea o jumătate de oră contemplând o pictură și care să nu știe să trăiască fără muzică.
Nu te îndrăgosti de o femeie pasionată de politică, rebelă și care simte o imensă oroare față de nedreptate. De una căreia să-i placă fotbalul și baseball-ul și căreia să nu-i placă, deloc, să se uite la televizor. Nici de o femeie care e frumoasă, oricum i-ar fi chipul și corpul.
Nu te îndrăgosti de o femeie însuflețită, jucăușă și lucidă și ireverențioasă.
Să nu-ți dorești să te îndrăgostești de o asemenea femeie.
Pentru că, atunci când te îndrăgostești de o femeie ca ea, fie că rămâne cu tine sau nu, fie că te iubește sau nu, de la ea, de lângă o asemenea femeie, nu te mai întorci niciodată la ce erai înainte.

 

Traducere: Eugen Hac și Zenaida Luca-Hac

 

 

William Blake- Noul Ierusalim

 


 

 

Pe munții verzi ai Angliei umblat-au

făpturi trăind în vremile antice?

Și mielul sfânt fost-au văzut, el, dulce

păscând în Anglia, ceresc s-ar zice?

 

Divina față strălucit-au oare

peste colinele înrourate?

A stat aevea-aici Ierusalimul

vecin satanicelor mori ciudate?

 

Adu-mi un arc de aur ca să ardă!

Adu-mi săgețile în tolbă la un loc,

adu-mi și lancea mea! O, nori, grămadă!

Vreau să-mi aduceți carul meu de foc!

 

Nu vreau să-mi curm a minții luptă,

nici sabia n-adoarmă-n mâna mea,

cât timp n-om fi clădit Ierusalimul,

în țara verede-a Angliei să stea.

 

Trad. Lucian Blaga

William Blake- Micuțul negru


 

 

În sud sălbatic mama m-a născut.

Sunt negru; o, dar sufletul mi-e alb.

Alb ca un înger e micul englez,

eu, negru, parcă de lumină despoiat.

 

Mama, vorbindu-mi, mă-nvăța subt pom.

Pe jos, mai înainte de a da

căldura zilei, mă lua în poala ei,

și arătând spre răsărit grăia:

 

În dosul soarelui, acolo-i Dumnezeu.

El dă căldura și lumina ce o vezi.

Copaci și dobitoace, flori și oameni

De-acolo tihna și-o primesc pe la nămiezi.

 

Scurt timp noi suntem pe tărâmuri puși

Iubirea s-o-ndurăm până la os.

Înfățișarea noastră neagră e

La fel c-un nor și ca un crâng umbros.

 

Când noi vom fi-nvățat să îndurăm

căldura, norul va dispare: Dumnezeu

va zice: ”Dragi copii ieșiți din crâng

Și bucurați-vă ca mieii-n jurul meu”

 

Mama așa-mi spunea, și-o sărutare-mi da.

Micuțului englez așa-i zic eu:

”Când eu de negrul, el de albul nor,

ne-om dezbrăca, pe lângă Dumnezeu

 

noi ne-om juca, și umbră-i voi ținea

ca să îndure bucuria, când

s-a sprijini de Tatăl nostru. Eu voi fi

atunci ca el, și el mă va iubi.

 

Trad. Lucian Blaga

 

 

Conrad Ferdinand Meyer- Fântână romană

 


 

Se-nalță raza și căzând

 umple al cupei alb rotund,

care se tulbură vărsând

Prisosul în alt fund.

A doua cupă, din al apei nimb,

dă celei de a treia val și strop,

și fiecareia și dă în schimb

și curge iar și stă pe loc.

 

Trad. Lucian Blaga

Odysseas Elytis - The Monogram


 

Antoine de Saint Exupery - Citadela

 

 

”Desigur, era frumoasă acea dansatoare pe care o ridicase poliția imperiului meu. Frumoasă și misterioasă. Mi se părea că aș fi cunoscut, cunoscând-o pe ea, pământuri neștiute, câmpii liniștite, nopți pe vârful muntelui și călătorii în vântul pustiului.

Ea există, îmi spuneam. Am știut că are obiceiuri ciudate și că luptă pentru o cauză dușmană. Totuși, atunci când au încercat să-i sfarme tăcerea, oamenii nu smulseră decât un surâs melancolic candorii ei de nepătruns.

Eu cinstesc în primul rând ceea ce-l face pe om să reziste focului. Omenire de adunătură, beată de vanitate și vanitatea tu însăți, te privești cu dragoste, ca și cum ar exista ceva în tine. Dar e de ajuns un călău și câțiva tăciuni aprinși ca să scuipi tot, căci nu există în tine nimic care să nu se topească de la prima atingere. Acel ministru opulent, care mi-a displăcut pentru morga lui și care a complotat împotriva mea, nu a putut rezista amenințărilor, mi i-a vândut pe conjurați, mi-a împărtășit asudând de frică, iubirile, credințele, comploturile lui, și-a înșirat măruntaiele în fața mea- căci există dintre aceia care nu ascund nimic în spatele zidurilor lor false. Aceluia, după ce și-a scuipat complicii și a abjurat:

-Cine te-a construit? l-am întrebat. Pentru ce această opulență a pântecelui, și acest cap aruncat pe spate, și această cută atât de solemnă a buzelor? Pentru ce această fortăreață, dacă nu există nimic de apărat înăuntru? Omul poartă în el ceva mai important decât el însuși. Iar tu îți salvezi, ca fiind esențiale, carnea flască, dinții ce ți se clatină, pântecele greu, văzându-mi ceea ce ele ar fi trebuit să servească, lucrurile cărora pretindeai că le ești credincios! Nu ești decât un burduf de cuvinte vulgare...

Când călăul i-a rupt oasele, era groaznic să-l fi văzut și auzit.

Dar cealaltă când am amenințat-o, a schițat în fața mea o reverență ușoară:

-Îmi pare rău stăpâne...

-Am privit-o fără să spun nimic și i s-a făcut frică. Albă deja și cu o reverență înceată:

-Îmi pare rău stăpâne...

Căci se gândea că va trebui să sufere.

-Gândește-te, i-am spus, că sunt stăpân pe viața ta.

-Cinstesc, stăpâne, puterea ta...

Era serioasă știind că poartă în ea un mesaj secret, care-i poate aduce moartea. Și iată că devenea, în ochii mei, tabernacol al unui diamant. Dar eu aveam datorii față de imperiul meu.

-Faptele tale merită moartea.

-Ah! Stăpâne...(era mai palidă decât în dragoste). Fără îndoială, va fi drept...

Și am înțeles cunoscând oamenii, gândul pe care nu l-ar fi putut spune: ”Este drept nu să mor, ci să fie salvat ceea ce port în mine...”

-Există, deci, în tine, am întrebat, ceva mai de preț decât trupul tău tânăr și ochii tăi plini de lumină? Crezi că aperi ceva în tine și, totuși, nimic nu va rămâne acolo când vei fi moartă...

S-a tulburat din cauza cuvintelor ce-i lipseau pentru a-mi răspunde:

-Poate stăpâne, ai dreptate...

Dar simțeam că-mi dă dreptate doar în cuvinte, neștiind să se apere.

-Deci, te supui

-Iartă-mă, da, mă supun, dar nu voi putea vorbi, stăpâne...

Disprețuiesc pe acela care se lasă convins de argumente, căci cuvintele trebuie să te exprime, nu să te conducă. Ele desemnează, fără a conține nimic. Dar acest suflet nu era dintre acelea pe care cuvintele îl pot desfereca:

-Nu voi putea vorbi, stăpâne, dar mă supun...

Îl respect pe acela care, dincolo de cuvinte, chiar dacă acestea se contrazic, rămâne neclintit ca etrava unei corăbii, care, în ciuda furiei mării, se întoarce mereu înspre steaua sa. Căci astfel știu încotro se îndreaptă. Dar cei ce se închid în logica lor urmează propriilelor cuvinte și se învârt în loc asemenea unor omizi.

Am privit-o îndelung:

-Cine te-a făurit? De unde vii? am întrebat-o.

A zâmbit fără să răspundă

-Vrei să dansezi?”

(Antoine de Saint Exupery, Citadela)

Iosif Brodsky- Un citat inexact

 

”Dar oricât de rău ar fi dușmanul, important este că e un om și, chiar dacă nu știm să-l iubim pe celălalt ca pe noi înșine, știm totuși că Răul își înfige rădăcinile atunci când cuiva îi trece prin minte că este mai bun decât altul. (Acesta este primul motiv pentru care ați fost loviți peste obrazul drept.) Astfel încât cel mai bun lucru care poate fi obținut întorcând celălalt obraz dușmanului este satisfacția de a-l avertiza pe acesta din urmă în legătură cu zădărnicia acțiunilor lui. ”Fii atent, spune celălalt obraz, ce lovești este doar trupul. Nu sunt eu. Nu ești în stare să-mi calci în picioare sufletul.”  Singurul dezavantaj în acest caz este acela că dușmanul ar putea să vă accepte provocarea.

În urmă cu douăzeci de ani, într-una din numeroasele închisori din nordul Rusiei, s-a petrecut următoarea scenă. La 7 dimineața, s-a deschis ușa celulei și în prag a apărut un gardian care li s-a adresat deținuților astfel: ”Cetățeni! Colectivul de pază al închisorii îi cheamă pe deținuți la întrecerea socialistă de tăiat lemnele adunate în curte.”  În zona respectivă nu există încălzire centrală, iar miliția de la fața locului percepe de la companiile de tăiat din apropiere o ”taxă” de zece la sută din producția lor. În perioada despre care vorbesc, curtea închisorii arăta ca un adevărat depozit de lemne, dreptunghiul cu un singur etaj al închisorii abia se mai vedea de lângă stivele înalte de două-trei etaje.  Era evident că trebuiau sparte, deși întreceri socialiste de felul acesta avuseseră loc și mai înainte. ”Și dacă refuz?” a întrebat un deținut. ”Atunci rămâi fără mâncare”, a răspuns gardianul.

Deținuții au primit topoare și au început să spargă lemne. Paznicii și prizonierii munceau din răsputeri, iar pe la prânz, toți, mai ales deținuții, întotdeauna flămânzi, erau epuizați. S-a dat pauză, toată lumea s-a așezat la masă, cu excepția celui care întrebase.  Acesta continua să dea cu toporul. Prizonierii și paznicii glumeau pe seama lui, despre evrei, despre care se spune că sunt șmecheri, dar că acesta nu era...etc. După pauza de masă, lumea a revenit la treabă, chiar dacă cu mai puțin elan. La patru, paznicii au terminat,  pentru că ieșeau din schimb, iar ceva mai târziu s-au oprit din muncă și deținuții. Toporul lui continua să lucreze. Ambele grupuri au încercat să-l convingă de câteva ori să termine, însă el nu i-a luat în seamă. De parcă ar fi găsit un fel de ritm pe care nu voia să-l întrerupă, sau poate că ritmul pusese stăpânire pe el? Celorlalți le părea un automat. Pe la cinci sau șase, toporul continua să se ridice și să coboare din aer. Paznicii și deținuții îl urmăreau cu atenție pe om, iar expresia ironică de pe figurile lor se transforma treptat în nedumerire, iar apoi în groază. La 7.30, a terminat, s-a târât în cameră și a adormit. Tot timpul cât a stat în închisoarea respectivă nu a mai fost chemat la întrecerea socialistă între paznici și deținuți, deși lemnele se adunau ca înainte.

Cred că omul a rezistat să facă așa ceva, să spargă lemne în decurs de douăzeci de ore, fiindcă era tânăr. De fapt, avea 24 de ani (...) Poate că tânărul respectiv, tocmai fiindcă era tânăr a ținut minte textul Predicii de pe munte, mai bine decât Tolstoi și Gandhi. Întrucât Fiul Omului obișnuia să vorbească în triade,  se poate ca tânărul să-și fi amintit că versul care se referea la cele petrecute nu se termina cu: ”Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i și pe celălalt”, ci continuă fără punct sau pauză cu : ”pe cel ce îți ia haina, nu-l împiedica să-ți ia și cămașa; Oricui îți cere, dă-i”. Citate integral, aceste versete au într-adevăr prea puțin în comun cu rezistența nonviolentă sau cea pasivă, cu principiul de-a nu plăti ce aceeași monedă și de a face bine în locul răului. Sensul acestor versete nu este deloc unul pasiv, căci din ele reiese că răul poate fi transformat în absurd  prin exces, după cum reiese și că răul este absurd atunci când pretențiile lui se dovedesc neglijabile prin comparație cu felul în care vă conformați, care transformă răul în derizoriu. Așa ceva pune victima într-o postură destul de avantajoasă, cea de agresor spiritual. Victoria posibilă aici nu este una morală, ci existențială. Celălalt obraz nu stârnește procese de conștiință în adversar (pe care acesta le poate suprima), el demonstrează sentimentelor și minții absurdul întregului demers, așa cum face orice producție de masă.

Permiteți-mi să vă amintesc că în situația descrisă nu este vorba despre o luptă cinstită. Vorbim despre cineva care se află din capul locului într-o poziție inevitabil inferioară, neavând nici posibilitatea de a riposta, iar adversarul un avantaj strivitor. Cu alte cuvinte, despre cele mai sumbre ore din viața unui om, când sentimentul unui ascendent moral față de un adversar nu te consolează defel, când acest dușman a ajuns prea departe pentru a-i provoca o stare de rușine sau nostalgia scrupulelor abandonate, când nu i-au mai rămas decât propria față, hainele, cămașa și două picioare care mai pot parcurge un drum.

Într-o asemenea situație,  spațiul de manevre tactice este foarte redus. De aceea a întoarce celălalt obraz trebuie să reprezinte decizia voastră conștientă, rece, luată de bunăvoie. Șansele voastre de câștig, oricât de reduse, depind în întregime de faptul că știți sau nu ce faceți. Întorcând celălalt obraz dușmanului trebuie să știți că acesta nu înseamnă decât începutul chinurilor voastre, ca în verset, și că vor trebui suportate toate consecințele, toate cele trei versete din Predica de pe munte. În caz contrar, un vers smuls din context vă va lăsa infirm.”

(Iosif Brodsky, Un citat inexact, Williams College, 1984)

Antoine de Saint Exupery- Citadela (fragment)

 

 

”Te accept așa cum ești. Se poate ca vreo boală să te împingă să bagi în buzunar bibelourile de aur care-ți cad sub ochi, dar în rest să fii poet. Te voi primi, deci, din dragoste față de poezie. Și din dragoste pentru bibelourile mele de aur, le voi ascunde.

Se poate ca, asemenea unei femei să primești secretele care-ți sunt încredințate ca pe niște diamante cu care să te împodobești. Căci femeia, în ziua de sărbătoare, se simte importantă și glorioasă prin obiectul rar pe care-l expune. Dar se poate de asemenea ca tu să fii dansator. Te voi primi deci din respect pentru dans, dar, din respect pentru secrete le voi ține sub tăcere. Se poate, pur și simplu, ca tu să fii prietenul meu. Te voi primi deci, din dragoste pentru tine așa cum ești. Dacă șchiopătezi, nu-ți voi cere să dansezi. Dacă urăști pe unul sau pe altul, nu ți-i voi impune ca tovarăși. Dacă ai nevoie de hrană, te voi hrăni.

Nu am să încerc să te divid pentru a te cunoaște. Tu nu ești nici acest act, nici celălalt, nici suma lor. Nici acest cuvânt, nici celălalt, nici suma lor. Nu te voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca actele și cuvintele după tine.

Îți voi cere, în schimb să mă asculți. Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaște și-mi cere explicații. Nu am putere să mă transpun în neputincioasa zarvă acuvintelor. Sunt un munte. Și muntele poate fi contemplat.Dar nu ți-l pot oferi cărându-l cu roaba.

Cum aș putea să-ți explic ceea ce nu înțelegi de la bun început prin dragoste?  Și, adeseori, cum ți-aș putea vorbi? Există cuvinte indecente. Ți-am vorbit despre soldații mei în deșert. Îi privesc în tăcere, în zilele dinaintea luptei. Imperiul se reazemă pe ei. Ei vor muri pentru imperiu. Iar moartea lor va fi răsplătită prin acest schimb. Cunosc, deci, adevărata lor fervoare. Ce aș afla plecând urechea la zarva cuvintelor? Că se plâng de mărăcini, că-și urăsc caporalul? Că hrana este săracă, iar sacrificiul lor dureros?...Așa trebuie să vorbească! ( ...) Prietenul meu este un punct de vedere. Am nevoie să aud  vorbindu-mi-se de acolo de unde el îmi vorbește, căci astfel el este imperiu deosebit și provizie inepuizabilă. Se poate ca el să tacă și, totuși, să mă copleșească. Și atunci eu văd lumea cu ochii lui, și o văd astfel. Și cer însă ca și el să știe de unde îi vorbesc. Abia atunci mă va auzi. Căci cuvintele, întotdeauna, își opun înțelesurile.”

(Antoine de Saint Exupery)

Fernando Pessoa- Poem în linie dreaptă

 


 

N-am cunoscut pe nimeni care să fi mâncat bătaie.

Toate cunoștințele mele au fost campioni în toate domeniile,

Iar eu, de atâtea ori josnic, de atâtea ori porc, de atâtea ori nedemn,

Eu, de atâtea ori un parazit iresponsabil,

Cineva murdar și de nescuzat,

Eu, care de atâtea ori n-am avut răbdare  să fac o baie,

Eu, care de atâtea ori am fost ridicol, absurd,

Eu,  care mi-am împleticit în mod public picioarele în covoarele atâtor etichete,

Care am fost grotesc, meschin, supus și arogant,

Care am suferit afronturi și am tăcut,

 Care atunci când nu am tăcut am fost și mai ridicol,

Eu, cel de care râdeau cameristele de hotel,

Eu, cel care simțeam glumele ce le făceau pe seama mea băieții de comisioane,

Eu, care m-am dedat la grosolane afaceri financiare, și am împrumutat fără să dau înapoi,

Eu, care atunci când se cerea o lovitură de pumn m-am eschivat

De la orice posibilitate de a lovi;

Eu, care am suferit angoasa micilor lucruri ridicole,

Eu, îmi dau seama că nu e altul ca mine pe lume,

Niciunul dintre cei pe care-i cunosc și care vorbesc cu mine

N-a comis niciodată vreun act ridicol, n-a suferit niciodată afronturi,

Cu toții au fost niște prinți- fiecare în parte un prinț- în viață...

Ce n-aș da să aud vocea omenească a cuiva

Care ar mărturisi nu un păcat, ci o infamie,

Care ar povesti nu o violență, ci o lașitate.

Nici vorbă, cu toții sunt Idealul, de-i auzi când îmi vorbesc

Cine din lumea asta mare ar recunoaște pe față că a fost cândva un mârșav?

O, prinților, frații mei,

Destul, m-am săturat de atâția semizei!

Unde mai găsești oameni pe lumea asta?

Să fiu eu singurul ticălos și singurul greșit conceput pe lume?

Li se putea întâmpla să nu-i iubească femeile,

Li se putea întâmpla să fie trădați- dar ridicoli, niciodată!

Iar eu care am fost ridicol  fără să fi fost trădat,

Cum să le pot vorbi eu superiorilor mei fără să mă bâlbâi?

 Eu, care am fost josnic, cu adevărat josnic

Josnic în sensul meschin și infam al josniciei.

 

Trad. Dinu Flămând

Shakespeare- Sonetul 70

 

 

Că ești blamat nu e al tău cusurul

frumosul e vânat de ponegrire

el își gravează în văzduh conturul-

corb lunecând în aerul subțire.

Ești teafăr? Clevetirea-ți ține partea

și gestul ți-l pețește și vigoarea;

floarea, suavă și-o dorește moartea

iar tu îi pari neprihănită, floarea.

Nu mai ești tânăr, hăituit, și pare-ți

că nici izbânda n-o mai ai, fierbinte

dar tot mai chemi priviri pizmătareți

invidia-nnodându-și în cuvinte.

 

Inima, rege-ar fi să te cunoască

de ți-ai păstra nevrăjmășita mască...

 

Trad. Gheorhe Tomozei

 

 

Andrei Tarkovski - Cuvântul despre Apocalipsă rostit de Tarkovski în biserca Saint-Jones din Londra, în 198

 

 

Trăim în mod materializat, repetând (ceea ce ştim) despre existenţa spaţiului şi a timpului. Trăim, adică, datorită existenţei acestui fenomen sau a acestor doua fenomene şi suntem foarte sensibili la ele, pentru că ne limitează barierele fizice. Dar, după cum se ştie, omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi, aşadar, se bucură de libertatea voinţei, de capacitatea de a crea. În ultima vreme, dar nu numai în ultima, ci de destul de multă vreme, omul îşi pune întrebarea dacă nu cumva arta este, în general, păcătoasă. Cum de apare aceasta întrebare, când este arhicunoscut că actul creator ne aminteşte că şi noi suntem creaţi şi că avem cu toţii un singur Părinte? De ce se naşte un astfel de gând, pe care l-aş numi sacrilegiu? Deoarece criza culturală a ultimului veac a adus artistul în situaţia de a se putea dispensa de orice reper spiritual; creaţia a ajuns (să fie tratată ca) un fel de instinct. Ştim că există animale care au şi ele un fel de simţ estetic şi pot produce în mod natural un obiect închegat din punct de vedere formal. Să zicem, fagurii pe care albinele îi construiesc pentru a-şi depune mierea. Artistul a început să-şi privească talentul - care îi este dat - ca pe o proprietate a sa, şi de aici a rezultat dreptul de a considera că talentul nu îl obligă la nimic. Astfel se explica acea lipsă de spiritualitate care domneşte în arta contemporană. Arta se transformă fie în tot soiul de căutări formale, fie într-un produs comercial. Nu e nevoie să vă explic că cinematograful se găseşte în punctul de vârf al acestei situaţii, căci, după cum se ştie, el s-a născut la sfârşitul veacului trecut la iarmaroc, în scop exclusiv pecuniar.

Trăim într-o lume greşită. Omul a fost născut liber şi lipsit de frică. Dar istoria noastră constă din dorinţa de a ne ascunde şi de a ne apăra de natură, care ne obligă din ce în ce mai mult să ne înghesuim unii în alţii. Comunicăm unii cu alţii nu pentru că ne-ar face plăcere, nu ca să ne desfătăm de bucuria împărtăşirii, ci ca să nu ne fie atât de frică. Civilizaţia noastră este greşită, dacă relaţiile noastre se construiesc pe acest principiu. Toată tehnologia, întregul aşa-zis progres tehnic care însoţeşte istoria nu crează, de fapt, decât proteze; ne prelungeşte mâinile, ne ascute vederea, ne permite să ne deplasăm foarte repede. Aceasta are o importanţă principială. Astăzi ne deplasăm de câteva ori mai repede decât în secolul trecut. Dar nu am devenit mai fericiţi din acest motiv. Personalitatea noastră a intrat în conflict cu societatea. Nu ne dezvoltăm în mod armonios, dezvoltarea noastră spirituală a rămas în urmă, încât am devenit victimele procesului în avalanşă al creşterii tehnologice. Nu putem scoate capul afară din acest torent, chiar dacă am dori.”

Apoi în planul dezvoltării istorice am ajuns atât de neîncrezători unii într-alţii, nu mai credem că putem să ne ajutăm unii pe altii, cu toate că totul s-a făcut în istorie ca să supravieţuim împreună, încât am renunţat, de fapt, să mai participăm fiecare, personal, la viaţa publică. Persoana nu are nicio importanţă. Adică, pe scurt, pierdem ceea ce ne-a fost dat de la început - libertatea alegerii, libertatea voinţei. Iata de ce consider că civilizaţia noastră este greşită. Filozoful şi istoricul rus Nikolai Berdiaev a observat, cu multa subtilitate, două etape în istoria civilizaţiei. Prima este istoria culturii, când dezvoltarea omului este mai mult sau mai puţin armonioasă şi are un fundament spiritual, a doua apare odată cu declanşarea unei reacţii în lanţ, nesupusă voinţei omului, când dinamica scapă de sub control, când societatea îşi pierde cultura.
Dostoievski şi-a făcut marile descoperiri numai pentru că el a fost primul care a sesizat şi a exprimat problemele aspiritualităţii. Personajele sale suferă din pricină că nu pot să creadă. Ele vor, dar şi-au pierdut organul credinţei. Li s-a atrofiat conştiinţa. Şi, cu fiece an, Dostoievski este înţeles parcă din ce în ce mai bine, ba a ajuns chiar la modă. Şi asta pentru că această problemă creşte şi se extinde din ce în ce mai mult. Pentru că cel mai greu este a crede. Pentru că ne este greu să ne încredem în puterea harului. Desigur, fericit cel pe care l-a vizitat această stare. Dar rar cine se poate lăuda cu aceasta. Esenţialul, ca să te simţi liber şi fericit, este curajul.

 Noi nu mai ştim ce este iubirea; ne purtăm faţă de noi înşine cu o monstruoasă desconsideraţie. Înţelegem greşit ce înseamnă să te iubeşti pe tine însuţi, chiar ne jenăm de această noţiune. Întrucât credem că a te iubi pe tine însuţi înseamnă să fii egoist. Este o greşeală. Pentru că iubirea înseamnă jertfă. Acest lucru omul nu îl mai resimte ca atare, dar se poate observa din afară de către o terţă persoană. Desigur că şi dumneavoastră cunoaşteţi acest lucru, căci este spus: „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Cu alte cuvinte, a te iubi pe tine însuţi  este, într-un fel fundamentul sentimentului, este măsura. Şi nu numai pentru că omul s-a conştientizat pe sine însuşi şi sensul vieţii sale, ci şi pentru că, întotdeauna trebuie să începem cu noi înşine

În legătură cu toate acestea, încep să cred că arta cu care mă ocup este posibilă numai în sensul în care nu mă exprimă pe mine personal, ci acumulează în ea ceea ce pot eu surprinde, comunicând cu oamenii. Arta devine păcătoasă din momentul în care încep să o folosesc în propriile mele interese. Şi cel mai important este că eu încetez să-mi mai fiu mie însumi interesant. Poate că de aici începe iubirea mea faţă de mine însumi.

La drept vorbind, niciodată nu am considerat că artistul poate fi fericit în procesul creaţiei sale. Sau nu este acesta cuvântul potrivit: fericit...nu, niciodată. Omul nu trăieşte ca să fie fericit. Sunt lucruri mai importante decât fericirea.

(Elena Dulgheru, Tarkovski filmul ca rugăciune, din Cuvântul despre Apocalipsă rostit de Tarkovski în biserca Saint-Jones din Londra, în  1984)

 

Arseni Tarkovski- A trăi

 


 

Nu cred în presimţiri şi nici în semne.

De clevetiri nu fug şi nici de-otravă.

Căci moarte nu există.

Nemuritor e totul, nemuritori sunt toţi .

De moarte n-aveţi teamă nici tineri, nici bătrâni.

Doar adevărul şi lumina sunt pe lume

Nici moarte şi nici beznă nu există.

Iat’ am ajuns cu toţii deja pe-al mării mal

Şi eu sunt printre cei ce tragem mreaja

Cu nemurirea, năvălind aval

 

Trăiţi în casă: timpul n-o va frânge!

Eu pot aduce-oricare dintre veacuri,

Intra în el şi să-mi zidesc o casă.

De-aceea, toţi stăm la aceeaşi masă:

Copii, neveste, străbunici şi eu.

Ziua de mâine, astăzi se-mplineşte,

Şi, de înalţ spre voi lumina palmei,

Cinci raze peste voi pecetluieşte.

Pe umeri rezemat-am al vremii negru val

Şi timpul măsurat-am cu-a gliilor măsură,

Căci am trecutprin timp, ca prin Ural,

Şi veacul mi-am ales după statură.

 

Mergeam spre sud şi colbul ridicam,

Ciulinii abureau şi-al stepei greier

Jucându-se, cu-antenele-atingea

Potcoava cailor. Şi prorocea

Călugăreşte: moartea îmi cobea,

De şa mi-am legat soarta, fedeleş.

Chiar şi acum, în vremile ce vin,

Ca un copil, mă salt în şaua murgă.

A mea nemoarte-mi dete cu deplin

Ca sângele din veac în veac să-mi curgă

Pentru un colţ de-odihnă liniştit

Cu viaţa, nesilit aş fi plătit

De nu, al vieţii ac înaripat

Prin lume, ca pe-o aţă m-ar fi luat! (1965)

 

(Elena Dulgheru, Tarkovski. Filmul ca rugăciune, Arca Învierii, 2004)