T.S. Eliot- Rugăciune către Maria

 

 

Stăpână cu altar pe promontoriu,

Te roagă pentru toți ce sunt pe nave,cei

A căror îndeletnicire -i peștele și

Cei care fac negoțuri legiuite

Și cei care-i conduc.

 

Rostește-o rugă iar și-n numele

Femeilor ce și-au văzut feciorii sau soții

Pornind în larg și nemaiîntorcându-se:

Figlia del tuo Figlio

Regină-a Cerului.

 

Roagă-te și pentru cei ce-au fost pe nave, și,

Călătoria și-au sfârșit-o pe nisip, în buzele mării

Sau în negrul gâtlej ce-afară nu-i mai aruncă

Sau orișiunde nu-i poate-ajunge al clopotului mării

Perpetuu angelus.

Trad. Sorin Mărculescu

Rainer Maria Rilke- XVI

 

 

Prietene, deci, tu eşti singuratec...

 Noi vorbe şi semne le-mpărtăşim,

treptat lumea prindem să ne-o însuşim:

doar chipul ei, poate, şi slab şi sălbatec.

 

Mireasma, cine cu-n deget o zvântă?

Puteri ne pândesc, cum tainice oşti.

Şi multe le simţi... Pe morţi îi cunoşti.

Descântecul însă cum te-nspăimântă!

 

Îndurăm împreună; punţi ne unesc:

Frânturi un întreg ne par, îndeajuns...

Mi-i greu să te-ajut. Deci nu mă sădi

 

În inima ta. Prea iute-ar rodi.

A zeului mână o port, o cârmesc:

Aci! Iată, Esau în blana-i ascuns.

 

 

Trad:  N. Argintescu-Amza

William Carlos Williams - Jocurile minţii

 

 

 

Dacă un om ar putea vorbi despre viaţa sa, oricând,

în orice clipă despre viaţa sa, n-ar mai

dori nimic, nimic! S-ar simţi aidoma

cu cel descris în faimosul

dublu-sonet - dar fără restricţiile formale

impuse sonetului. Să-l lăsăm să se ducă

pe malul râului, sau în grădina

cu flori târzii, unde, printre petale,

va zări o minusculă muscă

şi-n aripile ei străvezii, întinse,

strălucirea curcubeului. Pentru omul acesta

lumea e plină de strălucire şi nici sărăcia

nu îl aruncă în disperare.

 

Aşa s-ar întâmpla până când s-ar trezi în el

chipurile celor înfometaţi

sistematic - pentru un scop,

sau altul. La ce bun atunci

musculiţa înaripată, florile sau

râul - prea murdar pentru a bea din el,

sau chiar a te scălda? Clădirea cu 90 etaje

deasupra oceanului pe care o rachetă

o poate distruge în câteva minute

nu-i va da,

nici după un secol, hrană, sau

alinarea suferinţelor.

 

E prea multă lume cu noi? Putregai!

Nici jumătate din ce-ar trebui să fie,

un cartof cu miezul putred

şi coaja sănătoasă, putregai de care

habar n-avem până când nu-l mâncăm,

scuipând scârbiţi. Frumuseţea?

Frumuseţea ar trebui să ne facă umili,

ar trebui să ne ia vederea, să ne ia tot ce-avem - pentru că

ea nu hrăneşte pe cel chinuit, ci face

din suferinţa lui o placentă putredă dusă de vânt,

iar pe noi ne doboară - dacă

extazul nu e pe de-a-ntregul împărtăşit.

 

 

Trad: Virgil Teodorescu şi Petronela Negoşanu

 

 

Knut Hamsun - Cântecul trandafirilor roșii

 

 

Nu-mi spune nu, îngenunchez smerit.

Cu-aceste flori de sânge. Ia-le;

Prin tine, de demult, mi-au răsărit,

Flori roşii-n cale.

 

Privirea ţi-o coboară-asupra lor

De amintire împăienjenită.

Tot ce-ai văzut, iubirea mea întreagă

În trandafiri palpită.

 

Şi lacrimile tale de rouă mi-au părut;

Surâsul – zi senină.

Tu lumea într-un tainic tărâm ai prefăcut

Şi sufletu-n grădină.

 

Văzduhul pur, înmiresmat de flori;

În aer, aurii fiori.

Iubito, iată-mi darul: trandafirii

De-a pururi grăitori.

Trad. Veronica Porumbacu

Rumi - Pana în mâna lui Dumnezeu

 

 

 

Se smulge noaptea duhul din trup l-al Tău îndemn

și șterge de pe-ale minții tăblițe orice semn.

 

În fiecare noapte, pot duhurile-atunci

să se elibereze de spuse și porunci.

 

În noapte, uită-nchișii că stau în închisori

și regii c-au putere și stăpânesc comori.

 

Dispar și griji și gânduri la pierderi și câștig,

și despre ceilalți oameni nu mai gândești nimic.

 

La fel cei pioși, chiar necuprinși de somn.

”Par treji, dar dorm”, a spus-o Preasfântul nostru Domn

 

Par adormiți în fața lumescului frământ,

dar sunt precum o pană în mâna Celui Sfânt.

 

Iar cei ce nu văd mâna, ce scrie-atât de bine,

socot atunci că pana se mișcă de la sine.

 

 

Trad. Otto Starck

Rainer Maria Rilke- Trăiesc tocmai când...

 

 

 

Trăiesc tocmai când se sfârșește veacul.

Se simte vântul unei file mari,

pe care Dumnezeu și tu și eu am scris-o

și care se întoarce sus în mâini străine

 

Se simte strălucirea unei pagini noui

pe care totul poate să mai fie.

 

Liniștitele puteri își măsoară întinderea

și se privesc întunecate.

 

Trad. Dinu Pillat

Hector Garcia și Francesc Mirailles - Făuritorii de săbii

 

 

 

 

 

 

”Atenția la detaliu și răbdarea japonezilor se pot vedea în diverse discipline. Unul dintre cazurile cele mai cunoscute este restaurantul de sushi codus de Jiro, care, în ciuda faptului că se află în incinta metroului din Ginza, este considerat cel mai bun din lume. Fiul patronului a exersat zeci de ani ca să reușească să facă un tamago bun (o tortilla pentru sushi). Pentru multe dintre aceste arte, nu există o școală unde să înveți secretele; cunoștințele se transmit de la maestru la discipol. Se întâmplă mai ales în cazul făuritorilor de săbii katana sau alte săbii japoneze. Astăzi mai sunt trei sute de săbieri în țară care se ocupă cu asta, însă doar treizeci se întrețin exclusiv din fierărie. Fiecare dintre acești săbieri au ucenici care lucrează sub îndrumarea lor, pentru ca această artă de a făuri tăișuri să nu piară. Este un număr apropiat de cei din Barcelona Evului Mediu, în care se mai găseau douăzeci și cinci de săbieri. Să făurești săbii nu e ceva ce se poate învăța citind un manual sau studiind la universitate. Pentru a-ți însuși meseria trebuie ca unul dintre cei trei sute de maeștri să te ia sub aripa lui pentru cel puțin zece ani.

Mai mult decât la orice facultate!

De ce este atât de greu să făurești o katana bună? N-o să intrăm în detalii, însă procesul pentru a obține un oțel strașnic e la fel sau chiar mai complicat decât cel pentru a obține o tortilla bună pentru sushi.

Unul dintre aspectele cele mai apreciate este cantitatea mică de cărbune pe care o conține, păstrând proprietățile oțelului. Cele mai bune tăișuri au numai între 1 și 1,2%. Este extraordinar să obții asta. Maeștrii știu când se ajunge la acest nivel bazându-se pe intuiție, după ce pun bucata într-un cuptor la o temperatură cuprinsă între 1200 și 1500 de grade timp de trei zile.

Sabia tradițională  japoneză simbolizează forța, perseverența, simplitatea, din moment ce nu are nici un ornament pe ea. De aici și înverșunarea să obțină cel mai bun material și pe urmă să-l bată cu ciocanul ca să scoată cea mai bună densitate cu putință.

 

O lecție de viață de la făuritorii de săbii- considerați în Japonia comori naționale- ar fi să elimini ce este de prisos până când ajungi la esențial; în asta constă frumusețea noastră și puterea. Iar asta se obține numai cu răbdare și perseverență.”

 

(Hector Garcia și Francesc Mirailles)

Giuseppe Ungaretti – Hoinar

 

Campo di Maily, mai 1918

 

În niciun

 colț

din lume

nu mă pot înrădăcina

 

În orice

nouă

climă

ce o-ntâlnesc

mă descopăr

tânjind

odată

ce cu ea

m-am și

deprins

 

Și mă despart mereu

Străin

 

Renăscând

întors din perioade

consumate

 

Să mă bucur o singură

clipă de viață

De la început

caut o țară

inocentă.

 

Trad. Alexandra Ungureanu

 

 

 

Don Francisco de Quevedo y Villegas- Dragoste statornică până și dincolo de moarte

Închide-mi cea din urmă umbră-n silă

Pleoapele pe ochiul stins și rece

Din destrămatul suflet chinul plece

Acum, cu reîntoarcerea-n argilă.

 

Căci pe-acest mal de râu, copilă,

Durerea amintirii mi-o petrece;

O, focul meu prin val de gheață trece

Râzând de-a morții lege fără milă.

 

În suflet- ocnă de dumnezeire

Și vine ce-au hrănit atâta jar,

Și tot ce-a ars în mine peste fire,

 

Nu chinul părăsi-vor – trupul doar...

Da, scrum voi fi, dar scrum având simțire

Și lut- dar plin de-al dragostei pojar.

 

Trad. Aurel Covaci

(Din vol. Versuri, Univers, București, 1970)

Antonio Machado – Poetică

 

 

Nici marmuri dure și eterne,

nici muzică și nici pictură,

ci doar cuvânt ce-n timp se cerne.

 

Cântec și basm e poezia.

Se cântă-o întâmplare-aevea

doar băsmuindu-i melodia.

 

Sufletul țărmurii-și creează,

Și munții lui de fum și plumb

și codrii fragezi în amiază.

 

Orice imagine furată

ce nu din râul său se naște

e doar o jucărea stricată.

 

Preferă rima cea săracă

și asonanța imprecisă.

Ce poate face rima, dacă

 

un cânt nimic nu povestește?

Ah, versul liber, versul liber...

Mai bine frânge versul -clește.

 

Trad. Ștefan Augustin Doinaș

Jerzy Jarniewicz - În vânt

 

 

 

În loc să-mi scrii mie, trimiţi scrisoare către corinteni,
Între timp cineva ţi-a strecurat abil un cod
De bare, în care ne pierdem împreună
în încercări stângace de îndreptarea limbii.
Căci între zidurile sumbre
nu oamenilor am dori să le vorbim azi. Vântului?
Cu cât ne avântăm mai mult în vorbă, cu atât mai multă
teamă faţă de necunoscutul cu glugă pe cap,
care întinde capcane în camerele închiriate,
ne vânează cuvintele urâte, ne trage de limbă:
un strop de acid creşte tot aluatul.
Va veni timpul, va veni,
când o să ieşim din subteranul surd
în soarele gol, curat. O să deschidem capacul fântânilor
cum se deschid ochii la mirosul de piele albă,
zdrelită de vânt, peste care au trecut
fiori sub stropi de ploaie,
desenând linii aproximativ verticale,
când miraculos de negre, când extrem de albe.

Trad. Constantin Geambașu

Iannis Ritsos- Lucruri mici

 

 

Fructele, florile, frunzele, au o poveste a lor.

Trandafirii, de pildă sînt o trupă de cavalerie, roz,

cu nobile, multe drapele desfășurate,

purtând mesajul unei victorii.

 

Trebuie doar să-ți lipești urechea de pământ

sau de peretele subțire, cristalin al luminii.

Trebuie doar să colorezi cu sângele tău obrajii merelor

și să fii în stare să dăruiești toate cheile tale păsărilor și oamenilor.

București, 22. XI.1959

Iannis Ritsos - Cântec simplu

 

 

 

 

Se rezemase de poarta unui nor,

cu o țigară stinsă între buze.

Inima lui semăna cu o ghitară fără gât.

O femeie tăcută îi aprinse țigara cu un chibrit subțire-

și chibritul acela deveni deodată gâtul ghitarei.

Atunci, aplecându-se în amurgul portocaliu,

el cântă la ghitară un cântec dulce și simplu

- poate cel mai blajin din viața lui-

Cu un refren banal sunând cam așa:

avem nevoie unii de alții, avem nevoie unii de alții.

 

București, 18.XI.1959

 

Trad. Nina Cassian

(din vol. Iannis Ritsos, A patra dimensiune, EPLU, București, 1964)

Iannis Ritsos- Rudenie nedeslușită

 

 

Ochii lui- două picături lungi de lumină verde.

Buzele strânse- nu aveai cu ce să le asemeni.

Un om, poate, zidit în perete.

 

De partea cealaltă a peretelui, putea fi un rând de ferestre deschise;

intra lumină puternică și aer de primăvară;

de aceea părul lui era atât de tinerește ciufulit.

 

Dar ceilalți nu știau să privească prin acele fereste;

de aceea- gândesc- ținea buzele strânse.

 

Totuși, erau clipe când  în tăcerea lui auzeam geamurile ferestrelor

ca aripile desfășurate ale unor păsări necunoscute; și atunci

priveam cu toții în depărtare, recunoscând nedeslușit

că piatra, lumina și mâinile noastre au aceeași calitate.

București, 25 XI.1959

Trad. Nina Cassian

(din vol. Iannis Ritsos, A patra dimensiune, EPLU, București, 1964)