Elizabeth Barrett-Browning - Sonet XLIII

Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.

Şi te iubesc cu zilnică iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.

Şi te iubesc cu patimă avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilareşti, pierdută.

Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! - şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.


traducere Maria Banuş

Jose Saramago - Trecut, prezent, viitor (Passado, Presente, Futuro)

Am fost. Dar ce am fost nu se mai vede:
o pulbere mi-acoperă obrazul
cu mii de straturi, peste zeci de chipuri
ce-ascunse timpul şi-ngropă talazul.

Mai sunt. Dar ce mai sunt nu-i lucru mare:
o broască ce-a fugit din broscărie
şi înţelege, tot săltând spre zare,
că nu-i chiar moartă, însă nici chiar vie.

Rămân doar întrebări şi vagi speranţe:
cam în ce chip m-oi aşeza-n final?
orăcăind oraculare stanţe?
sau revenind în iazul ancestral?


din Poeme posibile (Os Poemas Possíveis) (1966)
traducere de Paul Abucean

 
Passado, Presente, Futuro

Eu fui. Mas o que fui já me não lembra:
Mil camadas de pó disfarçam, véus,
Estes quarenta rostos desiguais.
Tão marcados de tempo e macaréus.

Eu sou. Mas o que sou tão pouco é:
Rã fugida do charco, que saltou,
E no salto que deu, quanto podia,
O ar dum outro mundo a rebentou.

Falta ver, se é que falta, o que serei:
Um rosto recomposto antes do fim,
Um canto de batráquio, mesmo rouco,
Uma vida que corra assim-assim.

Gustav Munch Petersen - Nu-mi vorbi

Încet,
Încet,
Nu vorbi!

Cu multă, multă luare-aminte
Trebuie să umblu
Dacă vreau să găsesc ceva –
Şi trebuie singur să merg
Dacă vreau să găsesc ceva,

N-am găsit încă nimic
Nici casă
Nu mi-am găsit
Nici iubita
Nici câmpul –
Trebuie să fie într-un loc unde încă n-am fost –
Deşi am călătorit o bună bucată de vreme –
Poate încă mai am o bună bucată de vreme
De călătorit –

Şi trebuie singur să merg
Cu multă, multă luare-aminte
Să merg
Dacă vreau să găsesc ceva –
Dar fără-ndoială trebuie
Să găsesc un loc să rămân –
Fără-ndoială trebuie să am un cămin undeva;

Eu ştiu,
Că am o casă
Şi-un pământ undeva –
Iubita mea nu poate să aştepte mereu –
Destul am pribegit şi-aşa –
Nu-mi vorbi –
Dacă mai am mult şi departe de pribegit,
O să fie prea târziu poate –
Încet – încet - !
Trebuie
Casa să mi-o găsesc.

Lucreţiu - Odă lui Venus

Maică-a Romanilor, tu, ce pe zei desfeţi şi pe oameni,
Darnică Venus, sub stele pe cer plutitoare,
Mării cu nave, ogoarelor viaţă le dărui;
Orişice stirpe prin tine rodeşte, orice făptură
Ochii şi-i bucură cu răsăritul de soare;
De tine, zeiţă, fug vânturi şi norii pe ceruri,
Atunci când te mişti, iar iscusitul pământ îţi aşterne
Flori la picioare; ţie adâncul mării-ţi zâmbeşte
Şi-mpăciuitele ceruri lucesc în lumina difuză…

Dante Alighieri - Atât de dulce şi de castă-apare

Atât de dulce şi de castă-apare
Stăpâna mea, când lumii se arată,
Că limba amuţeşte-nfiorată
Şi ochiul nu-ndrăzneşte s-o măsoare.

Veşmânt de blândă umilinţă are,
Deşi, în mers, se simte lăudată;
Pământului, minune-nvederată,
Din ceruri pare, lină să pogoare.

Privirile desfată şi alină,
Încât din ochi, dulceaţa-n suflet trece,
Şi n-o-nţelege cel ce n-o încearcă;

Un duh uşure de pe buze parcă
I se desprinde-n zbor şi se petrece
Spre inimă, spunându-i blând: Suspină.

Sofocle - Cântec de dragoste

Dragoste biruitoare
Peste-nvinşii tăi te prăvăli,
Dragoste, tu, care, noaptea,
Vii şi te e culci
Lângă obrazul fraged al fetelor;
Tu pribeago – pe întinderea mărilor
Şi-n vizuinele fiarelor,
Nimeni nu-ţi scapă-ntre zei
Nici între cei muritori;
Cel ce te-ascultă îşi iese din minţi;
Din pricina ta chiar Cei Drepţi
Târâţi sunt la sânge şi la prăpăd;
Din ură-ncolţeşte dihonia, vrajba,
La cei de-o obârşie;
Prin tine învinge
Scăpărătorul dor al logodnicei
Şi al culcuşului,
Şi dorul acesta, cu marile legi ale zeilor
Se-ngemănează,
Căci frumuseţea cerească ne mână
Cum îi e placul.

Elizabeth Barett Browning - Sonetul XIV

De mă iubeşti, iubirea ta să fie
Numai de dragul dragostei. Nu spune:
“Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune
În grai, priviri – pentru un gând ce-mbie
Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie
Şi-mi dărui atâtea clipe bune!”
Iubitule, din asta nu rămâne
Nimic nevătămat şi se sfâşie
Uşor, iubirea astfel însăilată.
Nici pentru milă-n stare să-nsenine
Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată;
De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.
Iubeşte-mă pentru iubirea toată
Şi-n veşnicie dragostea-ţi va ţine.

Biografie - Gabriela Mistral

Gabriela Mistral (7 aprilie, 1889, Vicuna, - 10 ianuarie,1957, New York) este pseudonimul Lucilei Godoy y Alcayaga, poeta din Chile, premiata cu Premiul Nobel pentru literatura in anul 1945. Lucila se naste intr-o familie foarte saraca in oraselul Vicuna, petrecandu-si copilaria la tara (tatal ei si-a abandonat familia cand ea avea varsta de 3 ani). Dupa ce a absolvit scoala primara de la varsta de 15 ani a fost invatatoare rurala.

Pana in 1919 lucreaza ca profesoara in diferite scoli elementare si licee din Chile. In anul 1921 devine directoare a liceului de fete din Santiago de Chile, urmand ca in 1922 sa fie invitata de guvernul mexican sa sprijine reforma invatamantului din Mexic. In acelasi an calatoreste In SUA.

Dupa 1926 ocupa diferite functii care o tin departe de patrie: devine reprezentanta a tarii sale la institutul de cooperare de pe langa Liga Natiunilor (pana in 1934), este consul in Brazilia, Italia, Spania, Portugalia si SUA (in Los Angeles).

Gabriela Mistral se afirma ca poeta in 1914 dupa castigarea marelui premiu din cadrul concursului "Jocurile florale din Santiago de Chile", iar poeziile sale sunt remarcate de personalitatile literaturii sud-americane, printre care si Rubén Dario, Amado Nervo, Leopoldo Lugones.

 Călătorește în Statele Unite ale Americii, unde publică primul volum de poezii, (Dezolare, New York, 1922), care-i deschide drumul spre recunoaștere universală. În 1945 primește Premiul Nobel pentru literatură.

Pseudonimul ei este inspirat de numele scriitorului francez  Frédéric Mistral. Marcata de sinuciderea iubitului ei, Romelio Ureta, isi intituleaza primul volum de versuri Sonetele mortii. Bolnava de cancer si celibatara, Gabriela Mistral moare la 67 de ani, in 1957. In memoria ei a fost creat Premiul "Gabriela Mistral", in anul 1979.

Gabriela Mistral (1889-1957) - Ruşine

,Mă fac frumoasă - când te uiţi la mine -
Ca iarbă-nrourată-n dimineaţă ;
Nici stuf înalt , nici rău cu ape line
Nu-mi recunosc strălucitoarea faţă .

De gura mea cea tristă mi-e ruşine ,
De asprii mei genunchi , de vocea spartă ;
Acum când ochii-ţi au privit spre mine ,
Săracă sînt şi despuiata parcă .

Nu vei află nicicând o piatră-n cale ,
Mai goală , într-a zorilor sclipire ,
Decât femeia-al cărei cânt de jale
L-ai auzit şi-ai prins-o în privire .

Eu voi tăcea , spre-a nu da tuturora
Prilej să-mi afle-adânca-nseninare ,
După a frunţii mele auroră
Şi după mâna mea tremurătoare .

E noapte-n rouă iarba e culcată .
Priveşte-mă-ndelung şi cu blândeţe ,
Ca-n zori , la râu , femeia sărutată
De tine , să aducă frumuseţe.

Gabriela Mistral - Tăietorul de lemne

Rămase-ntins pe iarbă
De trudă tăietorul,
Şi adormi-n aroma
De pini tăiaţi de el.

Picioarele-i bătut-au
Atâtor pajişti iarba,
Şi umerii – bronz – cântă
Şi mâinile-i visează.

Văd pragul lui de piatră,
Nevasta şi ograda-i.
Tot ce-a iubit îi umblă
Prin preajmă cât timp doarme.

Şi tot ce n-a avut
Îl face şi mai cast.
Şi doarme, făr’de nume,
Cum ar dormi un arbor.

Amiaza-l săgetează
Cu lăncile-i aprinse.
Cu ramuri de răcoare
Obrazul eu i-l zvânt.

Şi ca un cântec, ziua
Lui vine către mine
Şi ziua mea i-o dărui
Ca pe un pin tăiat.


Iar noaptea, când se-ntoarce
Tăind câmpia oarbă,
Aud femei cum strigă
La cel venit prea târziu;
Şi-mi cad greoi pe umeri
Ca-n patru lănci înfipte
Numirile acelui
Pe care l-am păzit
Cu sângele şi cu răsufletul din mine.

 în româneşte de Ion Frunzetti

Gabriela Mistral - Roza

Bogatul miez al rozei sângerii
E bogăţia fiinţei tale vii.
Lasă-ţi, ca roza, inima-nvoltată.
Nu te închide, neînduplecată,

În tine. Înfloreşte-n joc, în cânt
Şi dragostea aşteaptă fremătând.
Să nu fii rozei aspră păzitoare:
Te-ar arde înfocata ei splendoare.


în româneşte de Paul Alexandru Georgescu

Gabriela Mistral - Ploaia liniştită

 
Această apă salcie şi tristă,
ca un copil pedepsit
înainte de a veni pe lume,
moare.

Liniştit pomul, liniştit vîntul ;
o, şi-n această linişte minunată
cîntecul acesta duios şi amar,
prăbuşindu-se !

Cerul e ca o imensă
inimă din care izvorăşte-amarul.
Nu plouă : e o sîngerare lentă
şi mare!
Din casele lor, oamenii
nu simt această amărăciune,
această cădere de apă tristă
din înălţime.

Acest larg şi obositor
coborâş de ape învinse
către pămîntul care zace
şi transpiră.

Plouă. Ca un şacal tragic,
noaptea se lasă peste munţi.
Ce se va ridica, peste umbră,
din Pămînt ?

Veţi dormi, în timp ce afară
cade suferindă această apă inertă,
această apă ca rîul Lete, soră
cu Moartea.

Gabriela Mistral - Pâine

au lăsat o pîine pe masă,
jumătate arsă, jumătate albă,
cu coajă ciupită, ruptă-n fărîme
ca fulgii pufoşi de zăpadă.

şi îmi pare nouă, şi nicicînd văzută,
deşi cu nimic altceva n-am trăit,
dar luînd-o în mîini, ca într-un vis,
tactul şi mirosul nu mi-o amintesc.

şi totuşi, e mama cînd mi-a dat să sug,
miroase precum văile prin care am trecut :
a Aconcagua, a Patzcuaro, a Elqui,
a sufletul meu cînd mă sfişii cîntînd.

nu există alte miresme în încăpere,
tocmai de aceea am şi văzut-o;
nu există nimeni în toată casa

decît această pîine lăsată pe masă
care cu trupul ei mă recunoaşte,
iar eu cu trupul meu o recunosc.

s-a frînt pretutindeni şi de demult
aceeaşi pîine între o sută de fraţi,
pîine din Coquimbo, pîine din Oaxaca,
pîine din Santa Ana şi din Santiago.

de cînd eram mică o cunoşteam
sub formă de soare, de peşte, de abur,
mîinile mele îi simţiau miezul
cald precum unui pui de porumbel.

apoi, am uitat-o şi-n această zi
amîndouă din nou ne-ntîlnim,
eu cu trupul meu de Sară bătrînă,
ea cu al ei de numai cinci ani.

prietenii morţi cu care am mîncat-o
în alte văi, îi simt aburul,
pîine de grîu măcinat în septembrie,
secerat în august în Castilia.

e altul şi-i cel împărţit
în pămîntul unde-au dispărut.
o rup în două şi îi simt mireasma,
o pun pe masă şi îi simt căldura.

mi-s mîinile pline de pîine,
privirea mi-e plină de lanuri
şi plînsul izvorăşte deodată
peste uitarea atîtor ani,
şi nu mai ştiu de faţa-mi îmbătrîneşte,
ori renaşte în clipa aceasta.

cum casa-i pustie, fără nimeni în ea,
ne regăsim şi stăm împreună din nou,
pe această masă fără carne şi fructe,
amîndouă în această linişte omenească.
şi vom tăcea pînă cînd vom fi una
şi anotimpul nostru se va fi sfîrşit.

Gabriela Mistral - El mă sărută

El mă sărută, şi iată-mă acum alta, alta prin pulsul
venelor sale, care-l dublase pe-al meu, prin respiraţia altuia
pe care o simt în respiraţia mea. Trupul
mi s-a înnobilat precum inima mea...
Un parfum de flori în respiraţia mea! Totul prin el,
care se odihni pe mine ca
roua pe ierburi.

Gabriela Mistral - Climă

Ora serii e cea care-şi lasă
sângele desfăşurat peste munţi.

Cineva în această oră suferă ;
o femeie-şi pierde, nedumerită,
în această înserare, pieptul
zdrobit în strângere bărbătească.

Există o inimă unde îşi duce
această seară vârfurile însângerate.

Valea s-a prins de-acum în umbră
şi se umple până sus cu linişte.
Priveşte, însă, cum se-aprinde
de-atâta roşu întregul munte.

Eu încep să cânt mereu la această oră
invariabilul cântec despre lucruri.
Voi fi eu cea care scaldă
culmea aceea cu atâta sânge ?

Îmi duc mâna la inimă şi simt
că trupul meu a primit-o.

Gabriela Mistral - A bea

Păstrez în amintire gesturile
Acelor ce mi-au dat – ofrandă – apa.

În valea Rio Blanco izvorăşte
neastâmpăratul Aconcagua, acolo
vroind să beau, m-am repezit la apa
unei cascade ce-n şuviţe albe
şi îngheţate-şi resfira şuvoiul.

Lipindu-mi gura fremătândă,
m-a ars ca o licoare fermecată.
Trei zile buzele mi-au sângerat de apa
Ce am sorbit atunci din Aconcagua.

În câmpul Mitla, într-o zi cu soare,
cu mers, şi greieri, m-am plecat asupra
unei fântâni, când a venit spre mine
un indian. A vrut să mă ajute
şi, sprijinindu-mă deasupra apei,
el capul mi l-a susţinut aşa cum
oferi un fruct, cu mâinile-amândouă.
Eu beau şi-n apa ceea era chipul
şi-al lui şi-al meu. Atunci înţeles-am
ca într-un fulger, că necunoscutul
din Mitla, indianul, era carne
din neamul meu străvechi, de la-nceputuri.

În insula numită Puerto Rico,
odihna copleşită de albastru,
trup liniştit, talazuri zbuciumate
şi-o sută de palmieri, părând o sută
de mame. O fetiţă-n joacă sparse
nuca de cocos, dăruindu-mi apa
palmierului, maternă, roditoare.
Şi niciodată-asemenea dulceaţă
nu am băut, cu sufletul şi trupul.

Îmi amintesc, pe când eram copilă,
Că mama-mi aducea ea însăşi, apa
între o gură şi-alta, aplecată
pe vasul de-argilă,-i vedeam faţa.
Cu cât se ridica mai tare mâna-i,
cu-atât se cobora mai jos ulciorul.
Am încă-n suflet valea înverzită,
simt setea şi privirea mamei… Poate
aceasta-i veşnicia:
să fim încă
aşa precum am fost odinioară.

Păstrez în amintire gesturile
Acelor ce mi-au dat – ofrandă – apa.


în româneşte de Paul Alexandru Georgescu

 

Rainer Maria Rilke - Ingres (*) (Eingang)

Oricine-i fi fiind:
în fapt de seară,
din cele ce cunoşti şi te reţin,
din casa ta, în larg păşeşte-afară -
oricine-i fi fiind.

Cu ochii, cu privirea dezrobită
de ponositul prag familiar,
ridică, lin, spre bolta infinită,
un pom subţire, negru, solitar.

Şi iată: ai creat o lume-ntreagă.
Şi creşte, ca-n tăcere un cuvânt.
Şi sensul lor acum înţelegând,
voit, încet, privirea se dezleagă...

(24 februarie 1900)


traducere de Paul Abucean

(*) - Nota traducătorului: Vocabula "in-gres", a cărei absenţă se resimţea în limba română, acoperă o arie semantică ce nu se suprapune complet nici cu genericul "intrare", nici cu prea tehnicele "introducere" ori "pătrundere". Provenită din latinescul "in-gressus", participiul perfect al verbului "in-gredi", această vorbă are patru sensuri posibile: 1) păşire în lăuntrul... 2) angajare în... 3) iniţiere în... 4) purcedere, avansare, înaintare... În plus, perechea sa antonimică ("e-gres", din lat. "e-gressus") are o rezonanţă mai simetrică decât perechea intrare-ieşire. Termeni înrudiţi: pro-gres; re-gres, pro-gresie, trans-gresie, retro-gresie.



Eingang

Wer du auch seist:
am Abend tritt hinaus
aus deiner Stube, drin du alles weißt;
als letztes vor der Ferne liegt dein Haus:
wer du auch seist.

Mit deinen Augen, welche müde kaum
von der verbrauchten Schwelle sich befrein,
hebst du ganz langsam einen schwarzen Baum
und stellst ihn vor den Himmel: schlank, allein.

Und hast die Welt gemacht. Und sie ist groß
und wie ein Wort, das noch im Schweigen reift.
Und wie dein Wille ihren Sinn begreift,
lassen sie deine Augen zärtlich los...

Charles Baudelaire - Din altă viaţă (La Vie antérieure)

Locuiam pe atunci între porţi de înalturi,
unde sorii pictau mării mii de făclii,
iar imenşii lor stâlpi, împlântaţi în tării,
semănau în amurg c-un altar de bazalturi.

Şi din orice talaz noi imagini cereşti
apăreau simultan în timpan şi retină,
îmbinând glorios melodia divină
cu colorile serii în ochii aceşti.

Acoló, în tihnite plăceri vieţuiam
între cerul azur şi întinsele ape.
Pajii mei, ce purtau drept vestminte balsam,

răcoreau al meu chip cu crengi de palmier,
şi cu zel suveran se căzneau să dezgroape
în durutul meu suflet adâncu-i mister.



sonet de din Revue des Deux Mondes (1 iunie 1855)
traducere de Paul Abucean

Fernando Pessoa - Vino să şedem împreună, Lidia (Vem sentar-te comigo, Lidia)

Vino să şedem împreună, Lidia, pe malul râului.
Cu calm să-i fixăm cursul, şi să ne dăm seama
Că viaţa trece, iar noi nu ne ţinem de mână.
(Să ne ţinem de mână).

Să reflectăm apoi, copii adulţi ce suntem, că viaţa
Trece şi nu rămâne, nimic nu lasă şi nicicând nu se întoarnă.
Duce-se spre o tare depărtată mare, spre poalele Fadoului,
Dincolo chiar de sălaşul zeilor.

Să ne desfacem acum mânile, să nu ne obosim.
Bucurându-ne de viaţă ori nu, ca râul trecem.
E preferabil să trecem în tăcere.
Şi fără mult zbucium.


traducere de Paul Abucean

Pablo Neruda - Sonetul 66 (Soneto LXVI)

Nu te iubesc decât că-mi eşti iubită,
şi neamor acest amor se cheamă;
te-aştept nu cu speranţă, ci cu teamă,
te-nvălui în privirea mea orbită.

Să te iubesc mi-a fost menirea gravă,
să te urăsc cu-o ură infinită,
cu inima ce-n pieptul meu palpită
când sloi de gheaţă, când puhoi de lavă.

Lumina iernii poate-o să-mi trimită
în crudu-i fulger stingerea din slavă,
şi voi simţi întreg că mă destramă;

dar nici vecia nu-mi va fi tihnită,
iubito, fără dulcea ta otravă,
căci te iubesc în sânge şi în flamă.


(1959)



traducere de Paul Abucean

Byron - La Babel şezum lângă ape

La Babel şezum lângă ape
Şi lacrimi amare plânsém,
Cu dorul şi jalea sub pleoape
De când e duşmanu-n Salem.
Ce fiice putură să scape
Pribege tot plâng şi tot gem!

Când jalnica noastră privire
În slobodul râu se-neca,
De muzici veni poruncire:
Ci zisem vrăjmaşului ba!
Direapta ne sece, din lire
Duşmanului de vom cânta!

Pe-o salce mi-e lira'târnată,
Pierduţi sunt, Salem, ai mei paşi!
Din slava-ţi preacrud fărîmată
Lăuta e semnul ce-mi laşi,
Iar dulcele-i zvon niciodată
N-o fi pentru-ai tăi ucigaşi!
 
(1815)


traducere de Paul Abucean

 

We sate down and wept by the waters of Babel

I
We sate down and wept by the waters
Of Babel, and thought of the day
When our foe, in the hue of his slaughters,
Made Salem's high places his prey;
And ye, oh her desolate daughters!
Were scattered all weeping away.

II
While sadly we gazed on the river
Which roll'd on in freedom below,
They demanded the song; but, oh never
That triumph the stranger shall know!
May this right hand be withered for ever,
Ere it string our high harp for the foe!

III
On the willow that harp is suspended,
Oh Salem! its sound should be free;
And the hour when thy glories were ended
But left me that token of thee:
And ne'er shall its soft tones be blended
With the voice of the spoiler by me!

from The Hebrew Melodies (1815)

Elizabeth Barrett Browning - Sonetul 27 (Sonnet XXVII)

Iubitul meu, ce către zări senine
m-ai înălţat din cazna ţărnei crunte,
suflându-mi duh de viaţă peste frunte
prin lâncedele bucle în ruine;

mi-ai dat cu un sărut luciri divine
ce văd heruvii pe celesta punte.
Când n-aveam pace pe pământ niciunde,
cătând pe Domnul, te-am aflat pe tine!

Ş-aflându-te-s puternică, ferice.
Ca unul care-n câmp de asfodele
priveşte-n urmă bucuros şi zice

adio timpurilor sterpe, grele,
azi între bun şi rău stau mărturie
că doar murind şi doar iubind se-nvie.



sonet de din Sonnets from the Portuguese (1845)
traducere de Paul Abucean




Amor constante, más allá de la muerte

Cerrar podrá mis ojos la postrera
sombra que me llevare el blanco día,
y podrá desatar esta alma mía
hora a su afán ansioso lisonjera;

mas no, de esotra parte, en la ribera,
dejará la memoria, en donde ardía:
nadar sabe mi llama la agua fría,
y perder el respeto a ley severa.

Alma a quien todo un dios prisión ha sido,
venas que humor a tanto fuego han dado,
medulas que han gloriosamente ardido,

su cuerpo dejará, no su cuidado;
serán ceniza, mas tendrá sentido;
polvo serán, mas polvo enamorado.

Rainer Maria Rilke - Înserare (Abend)

Încet se schimbă ziua-n strai de seară;
copaci bătrâni îi ţes pe crengi vestmânt.
Eşti între lumi, şi simţi cum se separă:
spre boltă una, alta spre pământ.

Şi singur, neaparţinând niciunde,
nici sumbru precum mutul adăpost,
nici sigur că vecia-ţi va răspunde,
cum suitoarei stele dat i-a fost -

rămâi să descâlceşti (de s-ar putea)
această viaţă coaptă, cruntă, mare;
şi-ţi dă prin gând, cum şezi între hotare:
acum eşti piatră, şi acum eşti stea.


din Das Buch der Bilder (1902)
traducere de Paul Abucean



Abend

Der Abend wechselt langsam die Gewänder,
die ihm ein Rand von alten Bäumen hält,
du schaust:und vor dir scheiden sich die länder,
ein himmelfahrendes und eins, das fällt,

und lassen dich,zu keinem ganz gehörend,
nicht ganz so dunkel wie das Haus, das schweigt,
nicht ganz so sicher Ewiges beschwörend
wie das, was Stern wird jede Nacht und steigt-

und lassen dir (unsäglich zu entwirm)
dein Leben bang und riesenhaft und reifend,
so dass es, bald begrenzt und bald begreifend,
abwechselnd Stein in dir wird und Gestirn.

Rainer Maria Rilke - Solitarul (Der Einsame)

Ca unul ce-a descins din mări şi zări,
aşa mă simt cu înrădăcinaţii;
ei au pe masă zile fără graţii,
când eu îmi aflu har în depărtări.

Eu lumea singulară o aleg,
ca luna, unde nu-i locuitor;
ei nici un sentiment nu lasă-ntreg,
şi locuită-i toată vorba lor.

Iar cele ce-am adus a le-arăta,
le par extravagante, anormale:
ieri peste mări superbe animale,
azi umilite, nici n-ar respira.



din Das Buch der Bilder (2 aprilie 1903)
traducere de Paul Abucean


 Der Einsame

Wie einer, der auf fremden Meeren fuhr,
so bin ich bei den ewig Einheimischen;
die vollen Tage stehn auf ihren Tischen,
mir aber ist die Ferne voll Figur.

In mein Gesicht reicht eine Welt herein,
die vielleicht unbewohnt ist wie ein Mond,
sie aber lassen kein Gefühl allein,
und alle ihre Worte sind bewohnt.

Die Dinge, die ich weither mit mir nahm,
sehn selten aus, gehalten an das Ihre -:
in ihrer großen Heimat sind sie Tiere,
hier halten sie den Atem an vor Scham.

Rainer Maria Rilke - Halta (In diesem Dorfe steht das letzte Haus)

E ultima căsuţă-n acest sat
ca ultima din lume solitară.

Dar drumul intră-n sat şi iese iară,
curgând încet spre ceru-ntunecat.

Cătunu-i între două lumi o haltă -
de groază una, de-ntrebări cealaltă,
şi fără punţi e drumul prin cătun.

Iar cei trecuţi prin sat, mânaţi de soartă,
se duc mereu pe drum până apun.

(19 septembrie 1901)



traducere de Paul Abucean



Halta

In diesem Dorfe steht das letzte Haus
so einsam wie das letze Haus der Welt.

Die Strasse, die das kleine Dorf nicht hält,
geht langsam weiter in die Nacht hinaus.

Das kleine Dorf ist nur ein übergang
zwischen zwei Weiten, ahnungvoll und bang,
ein Weg an Häusern hin statt eines Stegs.

Und die das Dorf verlassen, wandern lang,
und viele sterben vielleicht unterwegs.

Rainer Maria Rilke - Un drum pierdut în beznă, orbitor (Blendender Weg der sich vor Licht verlor)

Un drum pierdut în beznă, orbitor,
şi brusc, în faţă, ca în vis, o poartă,
de invizibili muri despărţitor.

Iar lemnul porţii are scoarţa arsă,
dar ţine încă, pe o muche-ntoarsă,
blazonul princiar şi stema lui.

Eşti înlăuntru, oaspe. Dar al cui?
Şi spaima-n gol din ochi ţi se revarsă.




din Mir zu Feier (21 mai 1898),
traducere de Paul Abucean

 
Blendender Weg, der sich vor Licht verlor

Blendender Weg, der sich vor Licht verlor,
und auf einmal, wie im Traum: ein Tor,
breit eingebaut in unsichtbare Wände.

Der Türen Holz ist lang im Tag verbrannt;
doch trotzig dauert auf dem Bogenrand
das Wappen und das Fürstendiadem.

Und wenn du eintrittst, bist du Gast. - Bei wem?
Und schauernd schaust du in das wilde Land.

Fernando Pessoa - Autopsihografie (Autopsicografia)

Poetu-i un simulator.
Atâta simulează,
Că simulează uneori
Durerea sa cea trează.

Iar când, citind-o cineva,
Durerea-l înfioară,
Nu din poet răsare ea,
Răsare din afară.

Aşa, în scripeţi arde,
Pe-a cugetului seamă,
Acest funicular de
Simţiri ce cord se cheamă.



traducere de Paul Abucean

Jorge Luis Borges - Limite (Limites)

Din câte străzi descind crepusculare,
pe una am păşit ultima dată,
nebănuind măcar. Mă-ntreb pe care.
Din calea mea nu-i semn să mă abată,

supus atotputernicelor norme
care imprimă tainică măsură
pe ale vieţii umbre, vise, forme,
şi le desfac aşa cum le făcură.

Când toate-şi au scadenţa şi sorocul,
şi curg inexorabil spre vecie,
în urma noastră cui lăsa-vom locul,
şi pentru câtă vreme, cine ştie?

Din câte cărţi prind magice contururi
când cu penumbre noaptea le dilată
prin geamurile cenuşii, de-a pururi
e una ce nu vom citi vreodată.

Sunt uşi la miazăziuă ruginite
şi oale-n care-au fost odată plante,
ce-mi sunt inaccesibile, oprite,
ca pietrele cu scrieri sacrosante.

O poartă ai închis pentru vecie,
şi nu te-o oglindi această rază:
s-alegi un drum răscrucea te îmbie,
dar cvadrifrontul Ianus o veghează.

Din câte amintiri ţi se adună,
inevitabil una e pierdută:
nici albul soare, nici gălbuia lună,
să-i vezi lucirea nu te mai ajută.

Iar graiul tău să-ngâne n-o să poată
pe-al persului, ori păsării, ori florii,
când seara, în lumina dispersată,
vei aspira cu verbul către glorii.

Dar Ronul undelor necontenite,
şi lacul meu de neuitat, Lemanul?
Pierdute-s ca oraşele hitite,
sau cele pune, ce-a distrus romanul.

Se estompează, simt, ca o rumoare,
mulţimile vuind prin ceaţa deasă:
tot ce mi-a fost iubire şi uitare,
şi timp şi spaţiu, inimă şi casă.


(1964)


traducere de Paul Abucean

Byron - Mi-e sufletul întunecat (My soul is dark)

Mi-e sufletul întunecat. Hai, zi-mi
din harpa ta cu-alinătoare strune,
îndeamnă de pe ele spre-nălţimi
un murmur tandru în auz să-mi sune.
Nădejdi de mai rămân, să le adune
din fundurile inimii la loc;
vreo lacrimă stingheră de rămâne,
curgând să-mi stingă al durerii foc.

Dar cântecul să-l faci intens, adânc,
şi nu întâi să-mi zici de veselie:
căci musai, barde, mi-e acum să plâng,
ori inima-mi s-o rumpe în vecie.
Hrănită ziua numai cu jelie,
tovarăş noaptea dorul greu i-a fost:
de-acu sfârşitul poate doar să-l ştie,
ori poate-n cânt să afle adăpost.



din Hebrew Melodies (aprilie 1815) 
traducere de Paul Abucean


My Soul Is Dark

My soul is dark -- Oh! quickly string
The harp I yet can brook to hear;
And let thy gentle fingers fling
Its melting murmurs o'er mine ear.
If in this heart a hope be dear,
That sound shall charm it forth again:
If in these eyes there lurk a tear,
'Twill flow, and cease to burn my brain.

But bid the strain be wild and deep,
Nor let thy notes of joy be first;
I tell thee, minstrel, I must weep,
Or else this heavy heart will burst;
For it hath been by sorrow nursed,
And ached in sleepless silence long;
And now 'tis doom'd to know the worst,
And break at once -- or yield to song.

Federico Garcia Lorca - Moarte (Muerte)

Ce sforţare!
Ce sforţare, a calului de a fi câne!
Ce sforţare, a cânelui de a fi rândunea!
Ce sforţare, a rândunelei de a fi albină!
Ce sforţare, a albinei de a fi cal!
Şi calul,
ce săgeată ascuţită stoarce din roză!
ce roză gri înalţă din buza sa!
Şi roza,
ce turmă de lumini şi scheunări
leagă în zahărul viu al trunchiului său!
Şi zahărul,
ce pumnăluţi visează treaz!
Şi pumnăluţii,
ce lună fără stauluri, întruna caută,
goi-goluţi, piele eternă şi roşeaţă!
Şi eu, pe streşini,
ce seraf de flame caut şi sunt!
Însă arcul de gips,
ce mare, ce invizibil, ce nud!
fără sforţare.

 

(1930)


traducere de Paul Abucean

Federico Garcia Lorca - Adam (Adan) (Lui Pablo Neruda, înconjurat de fantasme)

Cu crengi însângerate, dureroase,
e Pomul azi. Lăuză, Eva geme.
Pe rana ei cristale-diademe
se-ntrezăresc, iar pe fereastră oase.

Şi raza ce de-acum o să se cheme
cu nume legendare, fabuloase,
tumultul vinelor deja uitase,
cu dor de măr. Adam, în astă vreme,

visează, pe-a argilei fierbinţeală,
un prunc ce galopează peste tină,
cu fălci zvâcnind pe faţa-i triumfală.

Dar alt Adam visează c-o să vină
o lună împietrită, stearpă, goală,
să ardă pruncuşorul de lumină.


sonet (1 decembrie 1929)


traducere de Paul Abucean

Federico Garcia Lorca - Poetul cere iubitului să-i scrie (El poeta pide a su amor que le escriba)

Tu, patimă străfundă, moarte vie,
am tot sperat scrisori că-mi vei trimite,
şi-ncep să cred, cu florile-ofilite,
că însumi îmi lipsesc de nu-mi eşti mie.

Ce-i moartea n-are vântul cum să ştie,
nici pietrele nu ştiu de-s adumbrite.
Iar luna lipsă n-are să palpite
în mierea sa vreo inimă pustie.

Dar sufăr. Zgâriai aceste vine
pe brâul tău de tigru-rândunică,
muşcai din crini şi înflorii în tine.

Cu vorbe deci demenţa mi-o ridică,
ori nopţii infinite şi senine
dă-i negrul dor ce sufletu-mi despică.


sonet (1935)


traducere de Paul Abucean

Federico Garcia Lorca - Vaca (Vaca)

Se-ntindea rănită vaca;
arbori şi pârâuri îi ascindeau prin coarne.
Iar botu-i sângera spre cer.

Botul său de albine
pe sub o barbă de prelinse bale.
Un urlet alb sculă-n picioare dimineaţa.

Vacile moarte şi cele vii,
roşeaţă de lumină ori miere de staul,
se văd cu lunecoase bale, se văd cu ochi întredeschişi.

Daţi ştire rădăcinilor
şi junelui ce-şi ascuţea hangerul
că-i gata vaca de a fi mâncată.

Sus e paloarea
de lumini şi jugulare.
În aer tremură copite: patru.

Daţi ştire lunii
şi-acestei nopţi de-ngălbenite pietre:
că dusu-s-a cea vacă de cenuşă.

Şi dusă-i cu-ale sale triste bale
prin ceruri doborât-înţepenite
unde beţivii merg să mânce moarte.

(1929)

traducere de Paul Abucean

Rafael Alberti - Galop (Galope)

Pământul, pământul, pământ spaniol
ce mare, ce veşted, ce sumbru, ce gol!
Galopă calule
albule-oşteanule
spre lună-n zbor!

La galop
la galopare
cu potop
să-i dăm în mare!

Inima zbuciumă, zdruncină-ncrâncenă
straşnice scrâşnete de fier turbat!
Galopă calule
tu armăsarule
preaînspumat!

La galop
la galopare
cu potop
să-i dăm în mare!

Nimenea, nimenea, în contra-ţi nimenea
că-i moartea nimenea în şaua ta!
Galopă calule
albule-oşteanule
galopă neamule
că-i ţara ta!

La galop
la galopare
cu potop
să-i dăm în mare!

(1938)


traducere de Paul Abucean

Antonio Machado - Călătorule, nu-i cale... (Caminante, no hay camino)

Toate trec şi rămân toate
dară noi ni-s trecători
trecem făcându-ne-o cale
o cale pe val de mări

Eu nicicând n-am vânat gloria
nici cântarea în memoria
oamenilor vrui să-mi pun
Mie-mi plac lumile fine
diafane, plutind line
ca baloane de săpun

Îmi place cum se ornează
cu soare şi cu carmin
zboară-n ceru-azur, vibrează
şi se sparg ca din senin

Eu nicicând n-am vânat gloria...

Călător, urmele tale
sunt poteca, doar atât
călătorule, nu-i cale
se face calea umblând

Doar umblând croieşti cărare
şi-ndărăt dacă priveşti
vezi poteca ta pe care
nicicând n-o să mai păşeşti

Călătorule, nu-i cale
numai spuma de pe val...

În locu-acesta, în timpul când
creşteau stejarii, nu spinii-n vale
rosti poetul, spre lume-oftând
"Călătorule, nu-i cale
se face calea umblând..."

Pas cu pas, vers cu vers...

Muri poetu-n străin pământ
Acolo doarme, în depărtare
La despărţire plecă plângând
"Călătorule, nu-i cale
se face calea umblând..."

Pas cu pas, vers cu vers...

Când nu se-aude mierla cântând
când poezia-i peregrinare
când vană-i ruga şi-i plânsu-n vânt
"Călătorule, nu-i cale
se face calea umblând..."

Pas cu pas, vers cu vers...


(1907)

traducere de Paul Abucean

Antonio Machado - Un ulm uscat (A un olmo seco)

Cu ploi de-april şi cu-a lui mai căldură,
pe ulmul cel bătrân, de tot uscat,
şi-n două părţi de fulger spântecat,
câteva frunze verzi reapărură.

O, ulmul centenar pe cea colină
pe malul Dorului(*)! Un muşchi gălbui,
pe trunchiul cariat şi găunos al lui,
albeaţa scoarţei astăzi i-o întină.

El n-o mai fi de păsări cântătoare
dorit, ca plopii de pe mal în care
atâtea ciocârlii se cuibăresc.
Armate de furnici curg rânduri-rânduri,
roind pe el, şi-n ale lui străfunduri
păianjenii urzind îl împânzesc.

Dar, ulmule de Dor, până te taie
securea rece a vreunui lemnar,
şi-apoi în jug de clopot te îndoaie
tâmplarul, ori în osie de car;
până te-or face-n vatră foc şi scrum,
să se-ncălzească cu a ta văpaie
în vreo colibă-n margine de drum;

până te frânge vântul şi răpune,
până te-mpinge râul înspre mare,
pe unda sa în depărtata zare,
prin funduri şerpuite de genune,

ulm drag, ce farmec are frunza ta
în versul meu mi-a mai rămas a spune.
Şi inima mea speră, tot aşa,
că primăvára mă va lumina
în toamna vieţii cu înc-o minune.


(1905)


traducere de Paul Abucean


(*) Nota traducătorului: Fluviul la care se referă poetul, în nordul Spaniei şi al Portugaliei, se cheamă în original "Duero" în spaniolă şi "Douro" în portugheză. Cum, din nefericire, denumirile geografice iberice, în majoritatea lor, au trecut neobservate în limba română, suntem constrânşi să furnizăm un echivalent, care, dacă e să respectăm matricea fonetică a limbii româneşti, nu poate fi decât "Dor", prin analogie cu muero-mor, suelo-sol, huevo-ou, nuevo-nou, cuerno-corn, dueño-domn, sueño-somn, etc.

A un olmo seco

Al olmo viejo, hendido por el rayo
y en su mitad podrido,
con las lluvias de abril y el sol de mayo
algunas hojas verdes le han salido.

¡El olmo centenario en la colina
que lame el Duero! Un musgo amarillento
le mancha la corteza blanquecina
al tronco carcomido y polvoriento.

No será, cual los álamos cantores
que guardan el camino y la ribera,
habitado de pardos ruiseñores.

Ejército de hormigas en hilera
va trepando por él, y en sus entrañas
urden sus telas grises las arañas.

Antes que te derribe, olmo del Duero,
con su hacha el leñador, y el carpintero
te convierta en melena de campana,
lanza de carro o yugo de carreta;
antes que rojo en el hogar, mañana,
ardas en alguna mísera caseta,
al borde de un camino;
antes que te descuaje un torbellino
y tronche el soplo de las sierras blancas;
antes que el río hasta la mar te empuje
por valles y barrancas,
olmo, quiero anotar en mi cartera
la gracia de tu rama verdecida.
Mi corazón espera
también, hacia la luz y hacia la vida,
otro milagro de la primavera.

Antonio Machado - Trei strofe trimise lui Unamuno în 1913 (Tres cantares enviados a Unamuno en 1913)

Doamne, sătulu-s de viaţă,
şi uscat grumazul mi-i
de-a striga mereu în ceaţă,
şi oceanul m-asurzi.
Doamne, sătulu-s de viaţă,
şi mă-neacă lumea, vai!
Doamne, cum lăsatu-m-ai
singur, doar cu marea-n faţă!

Ne jucăm, Doamne, de-a 'scunsa
ori e, Doamne, că te chem
cu vocea prin care gem
şi tu însuţi eşti într-însa?

Eu te caut în tot locul
dar de tine-n veci nu dau,
şi te aflu-n toate cele
că în tine toate stau.


(1913)


traducere de Paul Abucean

Antonio Machado - Am umblat pe multe drumuri... (He andado muchos caminos)

Am umblat pe multe drumuri
şi-am deschis multe cărări,
mi-am tras barca-n zeci de porturi
şi-am vâslit pe zeci de mări.

Şi-n tot locu-am văzut oameni
pribegind cu ochii goi,
îngâmfaţi şi melancolici,
bântuiţi ca de strigoi.

Şi-am văzut pedanţi cu fracuri,
ce gândesc în sinea lor
că ştiu tot, fiindcă nu gustă
din vinul tavernelor.

Lume rea, lume meschină,
unde-ajung, locul l-împut...
Pretutindeni văzui oameni
ce la joc s-au întrecut,

dar şi treaba le-a fost treabă,
de muncă nu s-au ascuns.
Când ajung în alte locuri,
nu-ntreabă unde-au ajuns.

Când colindă, merg călare
pe spinare de măgar.
Mereuţ se duc, n-au grabă-n
nicio zi din calendar.

Când au vin, cu drag beu vinul,
iar când nu, doar apă beu.
Oameni buni, care-şi fac traiul
cum i-ndeamnă Dumnezeu.

Şi-ntr-o zi ca alte-o mie
merg de se culcă sub glie.

(1907)

traducere de Paul Abucean

Antonio Machado - Prolog

XVI

O, după-amiezi scăldate în lumină!
Vrăjit e parcă aerul
şi barza albă
adoarme zburând,
iar rândunicile cu aripi ascuţite
se întretaie peste vântul de aur
şi se îndepărtează în pacea zilei,
zburând visătoare.

Se-ntoarce una doar, ca o săgeată,
prin aerul cu multă umbră,
să-şi caute cuibul negru sub acoperiş.
Şi barza albă,
tăcută şi bizară,
atât de-absurdă şi de familiară,
ca un cârlig, pe clopotniţă.

XIX

Dezbrăcat e pământul de roade
şi sufletul urlă sub zarea veştedă,
ca un lup flămând. Ce cauţi,
poete, în amurg?

Amar e pasul, căci e greu
drumul prin inimă. Vântu-i de gheaţă
şi vine noaptea şi amărăciunea
depărtării... Pe drumul alb,

înţepeniţi şi negri, câţiva arbori;
în munţii îndepărtaţi,
aur şi sânge... Soarele-i mort. Pe cine cauţi,
poete, în amurg?


din Valori eterne ale poeziei hispane (1991), 
traducere de Darie Novăceanu

Antonio Machado - Preludiu

Acum că umbra unei iubiri curate trece,
un psalm aş vrea pupitru-mi bătrân să înfăşoare.
Severă, orgă-n fluier acordul să-şi aplece,
aprilie doar murmur, suspin să dea. Şi floare.

Arome distila-vor merele-n lumina
de toamna şi-ţi va spune smirnă psalmodierea.
Şi va pluti parfumul de roze prin grădina
cu umbra împăcată, cu tihna şi tăcerea.

Nobilă şi bătrână, singură ruga mea,
sub armonia gravă de cântec şi miresme,
se va-nălţa ca zborul de porumbel; cu ea,
cuvântul alb pluti-va peste catapetesme.


din Valori eterne ale poeziei hispane (1991), 
traducere de Darie Novăceanu

Antonio Machado - Portret

Copilăria mea-i doar amintirea unei curţi din Sevilia
şi o grădina unde rodeşte lămâiul sub lumina fierbinte.
Tinereţea mea, douăzeci de ani în pământurile din Castilia,
viaţa mea, câteva lucruri de care nu vreau să-mi aduc aminte.

Nici un Maniara seducător şi nici un Bradomin, vreodată
n-am fost – voi îmi cunoaşteţi îmbrăcămintea deloc arătoasă.
Dar Cupidon din arcu-i mi-a slobozit săgeata
şi am iubit atâta cât să iubim ne lasă.

Arde în sângele din venele mele flacăra iacobină,
dar versul meu îşi are izvorul clar din pământ;
şi, mai mult ca oricare supus sub obicei şi doctrină,
sunt bun, în sensul cel mai bun din cuvânt.

Ador frumuseţea şi, după cum cere moderna estetică,
am tăiat bătrânii trandafiri din grădina lui Ronsard;
dar nu iubesc tunsoarea din actuala cosmetică
şi nu-s, precum sunt alţii, o pasăre-cobzar.

Dispreţuiesc romanţele tenorilor goi ca nişte cavouri,
şi corul cel de greieri pe când răsare luna.
Stau nemişcat să pot desluşi vocile de ecouri,
şi dintre voci o voce, atât ascult, doar una.

Sunt clasic sau romantic? Nu ştiu; să las aş vrea
versul cum căpitanul sabia, vestită
numai prin mâna celui ce a ţinut-o-n ea,
şi nu prin măiestria cu care-a fost călită.

Vorbesc cu cel ce drumul şi-l împarte cu mine mereu.
Cine vorbeşte singur, cu Cel de Sus să vorbească aşteaptă.
Tăcerea mea-i vorbire cu acest prieten de la care eu
azi ştiu ce-i bunătatea şi taina-i înţeleaptă.

Dator, în fine, nu vi-s; îmi datoraţi ce-am scris, şi e puţin.
Mă duc la slujbă zilnic; din banii mei îmi fac
hainele de pe mine, din ei casa mi-o ţin,
şi pâinea de pe masă şi patu-n care zac.

Iar când sosi-va ziua să plec de unde nimeni nu revine,
şi gata va fi luntrea ce-ntoarcere nu are,
mă veţi vedea într-însa fără nimic la mine,
aproape gol, ca pruncii care răsar din mare.



din Valori eterne ale poeziei hispane (1991), 
traducere de Darie Novăceanu

Autoportret (Retrato)

Îmi e copilăria un patio din Sevilia,
şi o grădină clară cu un lămâi în ea.
Două decenii bune, juneţea în Castilia
şi câte episoade pe care le-aş uita...

N-am fost un Casanova, ori un don Juan vreodată.
(Au nu-mi cunoaşteţi stilul vestimentar vetust?)
Dar Cupidon îmi trase în inimă săgeată,
şi fructu-oprit iubit-am... cât m-au lăsat să gust.

E sângele din mine de-origini iacobine,
însă-i senin izvorul din care vers compun.
Şi, dincolo de norme, uzanţe şi doctrine,
în sensul bun al vorbei, sunt, pur şi simplu, bun.

Ronsardiene roze, în formele prezente
ale esteticii eu cu drag am răsădit;
dar n-agreez dichisul cosmeticii curente,
nici sunt vreo păsărică cu vesel ciripit.

Detest romanţa goală, ce din nimic se scoate,
şi serenada lunii de greieri in tumult.
Disting cu ponderare ecourile toate,
şi, dintre voci atâte, doar una o ascult.

Sunt clasic ori romantic? Nu ştiu. De preferinţă,
eu m-aş lăsa de versuri, cum căpitanii las
deoparte-ale lor săbii, faimoase-n mânuinţă
prin cine-n luptă-nvinge, nu cine-n fier le-a tras.

Eu conversez cu omul ce mi-e mereu alături.
Cine vorbeşte singur, speră că intr-o zi
va convorbi cu Domnul. Şi-mi dă amicul sfaturi,
pe oameni mă învaţă în taină a-i iubi.

Dator nu vi-s, ci-mi súnteţi, prin scrierile mele.
Doar munca mă susţine. Cu banul ce îl fac,
eu îmi achit vestmântul, şi casa de sub stele,
şi alimentul zilnic, şi patu-n care zac.

Şi când o fi să plece corabia cu mine,
pe calea neîntoarsă, spre zarea zărilor,
mă veţi afla pe punte, cu avuţii puţine,
aproape gol pleca-voi, ca fiii mărilor.

(1906)

traducere de Paul Abucean

Antonio Machado - Plictiseală

Bătea ceasul ora unu
în odaia mea. Chip straniu
avea noaptea. Ca un craniu
sclipitor pornise luna

din zenit să se pogoare
printre cipreşi, în grădină,
îmbrăcându-i în lumină
rece şi strălucitoare.

Prin fereastra-ntunecată
ajungeau până la mine
urlete ca de jivine
de muzică-ndepărtată.

Cântec trist de altădată,
o mazurcă săltăreaţă,
inocentă şi glumeaţă,
proastă ea şi prost cântată.

De plictis, simţeam în mine
sufletul atunci cum cască.
Inima şi cap... de iască.
Şi... să mori e mult mai bine.


din Valori eterne ale poeziei hispane (1991), 
traducere de Darie Novăceanu

Antonio Machado - Orizont

În după-amiaza clară şi amplă, cât plictisul,
când lănciile verii toride-s sfărâmate,
fantasmă-nchipuită de umbre-mi era visul,
cu miile pe şesul întins aridicate.

Amurgul plin de glorii, oglindă purpurie
era, cristal de flăcări, aruncând visarea
gravă-n nemărginirea antică din câmpie...

Iar eu, sonora grabă pasului uşure
simţeam, şi mai departe simţeam, răsfrânt în zarea
însângerată, vesel cântecul zorilor pure.


din Valori eterne ale poeziei hispane (1991), 
traducere de Darie Novăceanu

Antonio Machado - Călătorule

Călătorule, drum nu există
drumul sunt urmele pe care le laşi
Călătorule, drum nu există,
drumul se face mergînd

Şi cînd priveşti înapoi
vezi cărarea
pe care nu trebuie
s-o mai baţi niciodată
Călătorule, drum nu există
numai brazde pe mare

Totul trece şi totul rămîne
dar rostul nostru e să trecem
să trecem făcînd drumuri
drumuri pe mare.

(traducător necunoscut)

----------------------------------------------------------

Călătorule, sunt urmele tale
drumul şi nimic mai mult;
călătorule, nu există drum,
drumul se face mergând.
Mergând doar croieşti cărare,
iar de te uiţi înapoi,
vezi poteca ce nicicând
n-ai s-o mai străbaţi, mergând.
Călătorule, nu există drum,
ci doar urme peste mare.

din Valori eterne ale poeziei hispane (1991), 
traducere de Darie Novăceanu



Caminante
(espanol)

Caminante, son tus huellas
el camino y nada mas
Caminante, no hay camino
se hace camino al andar

Al andar se hace camino
y al volver la vista atras
se ve la senda que nunca
se ha de volver a pisar
Caminante, no hay camino
sino estellas en el mar

Todo pasa y todo queda
pero lo nuestro es pasar
pasar haciendo caminos
caminos sobre la mar
*

Voyageur
(français)


Voyageur,
le chemin c'est les traces
il n'y a pas de chemin
Le chemin se fait en marchant

Et quand tu regarde en arrière
Tu vois le sentier
Que jamais
Tu ne dois à nouveau fouler
Voyageur! Il n'y a pas de chemin
Rien que des sillages sur la mer

Tout passe
et tout demeure
Mais notre affaire est de passer
De passer en traçant des chemins
Des chemins sur la mer
*

Antonio Machado - Mărturisire

Niciodată n-am vrut glorie,
nici cântu-n vasta memorie
a gloatelor să-mi impun:
Îmi plac luminile subtile,
uşoare şi vibratile
ca bulele de săpun,
îmi plac când, sub cerul larg,
pictate-n aur şi-n pară
plutesc, când briza uşoară
le-nfioară brusc şi se sparg.

Antonio Machado - DOAMNE...

Doamne, mi-ai smuls tot ce iubeam mai mult,
Încă o dată, Doamne, ascultă imima mea, tânguitoarea,
Doamne, voia ta se ridică împotriva voinţei mele,
Doamne, singură-i inima mea şi marea.


traducere Petre Stoica

Bertolt Brecht - Vâslire, discuţii

E seară. Prin faţă
lunecă două bărci, în ele
doi tineri dezbrăcaţi. Unul lângă altul vâslind
vorbesc. Vorbind
vâslesc unul lângă altul.


traducere Petre Stoica

Alceu - Cântec de banchet

Ninge; Zeus de sus din ceruri
Ne trimite iarna grea.
Apele sunt îngheţate
Toate sloi.
Sclav, fă foc şi alungă frigul,
Dă vin dulce din belşug,
Şi-mi aşterne un pat de perne
Moi de puf.
Nu te lăsa pradă grijii,
La ce bun să te mâhneşti…

(trad. Şt. Bezdechi)


 Alceu din Mitilene se concentrează asupra acelor elemente pe care le consideră importante pentru sine: într-o mare măsură luptele politice pentru putere şi violenţele din oraşul său, Mitilene. Dar, în acelaşi timp, în istoria literaturii greceşti, Alceu trecea încă din vechime drept întemeietorul cântecului de banchet. După o mărturie a lui Atenaios, era şi un excelent muzician! Printre cele mai cunoscute cântece de banchet compuse de el, se citează unul în care Alceu descrie o sală de arme, precum şi cel care a slujit drept izvor de inspiraţie lui Horaţiu (în Ode)

Arhiloh - Suflet

Suflet, suflet, griji în spulber fără leacuri de pătrund,
Aprig stai, duşmanii frânge-i, pieptul ţi-l avântă scut!
Neclintit rămâi în faţa vicleniei ce-o scornesc
Răii care-ţi stau în preajmă. Dacă-nvingi să nu-ţi arăţi
Prea vădită bucuria, iar învins nu te lăsa
La pământ cu glas de vaier. Nu te veseli prea mult.
Nici la rău să nu te mânii! Vieţii cumpănă să-i dai…


(trad. Simina Noica)



Arhiloh (sau Archiloch) (în greacă: Ἀρχίλοχος) (n. c. 680 î.Hr. - d. 645 î.Hr.), a fost unul dintre cei mai mari poeți lirici greci. I se atribuie crearea versului iambic. Numai câteva fragmente din elegiile și "Iambii" săi au supraviețuit. Se remarcă varietatea tonurilor, abundența imaginilor, verva și forța stilistică.
Creația sa a prefigurat-o pe cea a lui Aristofan și a servit ca model poetei Sappho.

Arhiloh - Poem

Nu râvnesc la a lui Gyges viaţă-mbelşugată-n aur,
Nici nu mă cuprinde zelul faptelor dumnezeieşti,
Nici doresc plin de-admirare bunurile tiraniei;
Toate astea sunt departe de-ai mei ochi, de gândul meu.

(trad. Şt. Bezdechi)


Arhiloh (sau Archiloch) (în greacă: Ἀρχίλοχος) (n. c. 680 î.Hr. - d. 645 î.Hr.), a fost unul dintre cei mai mari poeți lirici greci. I se atribuie crearea versului iambic. Numai câteva fragmente din elegiile și "Iambii" săi au supraviețuit. Se remarcă varietatea tonurilor, abundența imaginilor, verva și forța stilistică.
Creația sa a prefigurat-o pe cea a lui Aristofan și a servit ca model poetei Sappho.

Sappho - Poezie

Mi se pare-ntocmai la fel ca zeii
Omul care chiar dinainte-ţi şade
Şi de-aproape dulcile şoapte-ţi soarbe,
Capul plecându-l,
Şi surâsul fermecător ţi-admiră
Tare atunci în piept inima mă doare.
De cum te zăresc mi se moaie glasul
Şi mi se stinge,
Iar în gură frântă-mi rămâne limba.
Foc cumplit sub piele mi se strecoară,
Să mai văd cu ochii nu pot şi tare-mi
Vâjâie auzul
De sudoare-s plină şi mă cuprinde-un
Tremur; şi mai galbenă sunt la chipu-mi
De cum este firul uscat de iarbă.

(trad. C. Balmuş)


 Sappho merge dincolo de graniţele stabilite de Arhiloh şi Alceu, prin senzualitate şi sofisticarea versului, prin modul de abordare a limbajului, prin celebrarea dragostei şi a experienţelor personale.

Anna Ahmatova - Duminica iertării păcatelor

Tuturor le dăruiesc iertare
În Duminica lui Hristos, pură,
Pe ce-i de m-au trădat îi sărut pe frunte,
Pe cei ce-mi sunt fideli – pe gură.

(1946)


 (Traducere de Leo Butnaru)

Tasos Livaditis - Drapetsona (localitate saraca la periferia Pireului)

Cu chiu şi vai făcută, sînge cu mortar,
cuie călite-n chin şi plîns amar.
Dar de la lucru seara cînd noi doi veneam,
ne sărutam şi vise făuream.

Chiar dacă vîntul o bătea,
limanul dragostei era şi cuib de rîndunea.
Ah, casa noastră-avea un sufleţel şi ea.

Ia pirostriile, cimbrul şi iile,
la Drapetsóna noi nu mai putem trăi,
ia tot ce poţi lua şi, hai, steluţa mea,
chiar şi săraci noi doi vom supravieţui.

Un pat şi-un leagăn de copil într-un ungher,
prin streaşină vedeam stelele-n cer
şi fiecare uşă era un suspin,
ferestrele – văzduhul cel senin.

Dar cînd apoi sara venea
şi strada, plină de copii voioşi, se-nsufleţea
ah, casa noastră-avea o inimă şi ea.

Ia pirostriile, cimbrul şi iile,
la Drapetsóna noi nu mai putem trăi,
ia tot ce poţi lua şi, hai, steluţa mea,
chiar şi săraci noi doi vom supravieţui.

Günter Grass - Ceea ce trebuie spus

 

De ce tac, de ce ascund de prea mult timp
ceea ce este evident şi-a fost
exersat în simulări la capătul cărora suntem,
ca supravieţuitori, cel mult o notă de subsol.

Este dreptul pretins de a da prima lovitură
care ar putea şterge de pe faţa pământului
poporul iranian asuprit de un tip tare-n gură
şi pus să jubileze în mod organizat.
Pentru că în sfera sa de influenţă
se bănuieşte construirea unei bombe atomice.

Dar de ce îmi interzic mie însumi
să spun numele acelei alte ţări
în care de ani de zile, sub mantia tăcerii,
există un potenţial nuclear
aflat în afara oricărui control?

Trecerea sub tăcere a acestui fapt
căruia tăcerea mea i s-a subordonat
o simt ca pe o minciună apăsătoare
şi o constrângere a cărei încălcare
stă sub ameninţarea cu pedeapsa:
verdictul „antisemitism" este de uz curent.

Acum însă, când ţara mea,
ale cărei foarte proprii crime
fără egal
sunt aduse iar şi iar în discuţie,
declară în cel mai pur scop comercial, cu uşurinţă,
că drept „reparaţie"
va livra Israelului un alt submarin
a cărui specialitate va fi să trimită
focoase atotdistrugătoare acolo unde existenţa
unei singure bombe atomice este nedovedită,
dar frica este folosită drept dovadă,
spun ceea ce trebuie spus.

Dar de ce am tăcut până acum?
Pentru că mi s-a părut că originea mea
pătată de un stigmat ce nu poate fi lepădat nicicând
îmi interzice să oblig ţara Israel
de care sunt şi vreau să rămân legat
să audă acest adevăr.

De ce spun abia acum,
îmbătrânit, cu ultima cerneală:
puterea atomică Israel pune-n pericol
pacea mondială oricum atât de şubredă?
Pentru că trebuie să fie zis
ceea ce mâine ar putea fi prea târziu:
şi pentru că noi - ca nemţi, deja destul de împovăraţi -
am putea deveni furnizorii unei crime
previzibile, drept care complicitatea noastră
nu ar putea fi achitată
prin scuzele obişnuite.

Şi recunosc: nu mai tac
pentru că sunt sătul de ipocrizia Vestului;
de asemenea, sper că mulţi
se vor elibera de tăcere,
şi vor cere promotorului pericolului recognoscibil
să renunţe la violenţă
şi vor cere, totodată,
ca guvernele ambelor ţări să permită
un control liber şi permanent
al potenţialului atomar israelian
şi a facilităţilor nucleare iraniene
de către o instanţă internaţională.

Doar astfel israelienii şi palestinienii
şi mai mult de atât, toţi oamenii
care trăiesc unul lângă altul, învrăjbiţi
în această regiune aflată sub ocupaţia nebuniei,
vor putea fi ajutaţi -
şi noi, la urma urmei, odată cu ei.

 

 

-------------------------------------------------------------------- 

 

 

10. April 2012 09:26

Günter Grass warnt in der "Süddeutschen Zeitung" vor einem Krieg gegen Iran. In seinem Gedicht mit dem Titel "Was gesagt werden muss" fordert der Literaturnobelpreisträger deshalb, Israel dürfe keine deutschen U-Boote mehr bekommen. 

Das Gedicht von Günter Grass

Warum schweige ich, verschweige zu lange,
was offensichtlich ist und in Planspielen
geübt wurde, an deren Ende als Überlebende
wir allenfalls Fußnoten sind.
Es ist das behauptete Recht auf den Erstschlag,
der das von einem Maulhelden unterjochte
und zum organisierten Jubel gelenkte
iranische Volk auslöschen könnte,
weil in dessen Machtbereich der Bau
einer Atombombe vermutet wird.

Doch warum untersage ich mir,
jenes andere Land beim Namen zu nennen,
in dem seit Jahren - wenn auch geheimgehalten -
ein wachsend nukleares Potential verfügbar
aber außer Kontrolle, weil keiner Prüfung
zugänglich ist?

Das allgemeine Verschweigen dieses Tatbestandes,
dem sich mein Schweigen untergeordnet hat,
empfinde ich als belastende Lüge
und Zwang, der Strafe in Aussicht stellt,
sobald er mißachtet wird;
das Verdikt "Antisemitismus" ist geläufig.

Jetzt aber, weil aus meinem Land,
das von ureigenen Verbrechen,
die ohne Vergleich sind,
Mal um Mal eingeholt und zur Rede gestellt wird,
wiederum und rein geschäftsmäßig, wenn auch
mit flinker Lippe als Wiedergutmachung deklariert,
ein weiteres U-Boot nach Israel
geliefert werden soll, dessen Spezialität
darin besteht, allesvernichtende Sprengköpfe
dorthin lenken zu können, wo die Existenz
einer einzigen Atombombe unbewiesen ist,
doch als Befürchtung von Beweiskraft sein will,
sage ich, was gesagt werden muß.
Warum aber schwieg ich bislang?
Weil ich meinte, meine Herkunft,
die von nie zu tilgendem Makel behaftet ist,
verbiete, diese Tatsache als ausgesprochene Wahrheit
dem Land Israel, dem ich verbunden bin
und bleiben will, zuzumuten.
Warum sage ich jetzt erst,
gealtert und mit letzter Tinte:
Die Atommacht Israel gefährdet
den ohnehin brüchigen Weltfrieden?
Weil gesagt werden muß,
was schon morgen zu spät sein könnte;
auch weil wir - als Deutsche belastet genug -
Zulieferer eines Verbrechens werden könnten,
das voraussehbar ist, weshalb unsere Mitschuld
durch keine der üblichen Ausreden
zu tilgen wäre.
Und zugegeben: ich schweige nicht mehr,
weil ich der Heuchelei des Westens
überdrüssig bin; zudem ist zu hoffen,
es mögen sich viele vom Schweigen befreien,
den Verursacher der erkennbaren Gefahr
zum Verzicht auf Gewalt auffordern und
gleichfalls darauf bestehen,
daß eine unbehinderte und permanente Kontrolle
des israelischen atomaren Potentials
und der iranischen Atomanlagen
durch eine internationale Instanz
von den Regierungen beider Länder zugelassen wird.
Nur so ist allen, den Israelis und Palästinensern,
mehr noch, allen Menschen, die in dieser
vom Wahn okkupierten Region
dicht bei dicht verfeindet leben
und letztlich auch uns zu helfen.

Jacques Prevert - Ora de dictare

Doi şi cu doi fac patru
patru şi cu patru opt
opt şi cu opt fac şaisprezece...
Repetaţi! spune profesorul
Doi şi cu doi fac patru
patru şi cu patru opt
opt şi cu opt fac şaisprezece...
Dar iată pe cer
pasărea-liră
copilul o vede
copilul o aude
copilul o roagă:
pasăre scapă-mă
pasăre dragă
joacă-te cu mine!
Atunci pasărea coboară şi se joacă
cu copilul
Doi şi cu doi fac patru
Repetaţi! spune profesorul
Şi copilul se joacă
pasărea se joacă cu el...
patru şi cu patru fac opt
opt şi cu opt fac şaisprezece
dar şaisprezece şi cu şaisprezece ce-or fi făcând?
Şaisprezece şi cu şaisprezece nu fac nimic
şi-n primul rând
n-au niciun chef să facă treizecişidoi
şi o şterg afară cât pot mai curând.
Şi copilul a ascuns pasărea
în pupitru
şi toţi copiii
o aud cântând
şi toţi copiii
aud muzica
şi opt cu opt se cară binişor
patru cu patru doi cu doi
O şterg frumos la rândul lor
şi unu şi cu unu nu fac nici unu şi nici doi
ci fug şi nu se uită niciunul înapoi
Şi pasărea liră cântă
şi copilul cântă
şi profesorul strigă:
Termină secătură! Nu trăncăni în gol!
Dar toţi ceilalţi copii
ascultă muzica
pe când pereţii clasei
se prăbuşesc domol
Şi geamurile redevin nisip
cerneala redevine apă
şi creta stâncă lângă mare
pupitrele în arbori se prefac
peniţele în păsări călătoare.

 
traducere de Gellu Naum
 

Jacques Prevert - Sunt aşa cum sunt

Sunt aşa cum sunt.
Sunt făcută-aşa,
Când îmi e de râs,
Râd în hohot, da.
Drag mi-e cui sunt dragă.
Oare-i vina mea
Dacă nu-i acelaşi?
Dacă ba e unul,
Ba-i altcineva?
Sunt aşa cum sunt.
N-am ce să vă fac
Nu mă pot schimba.
M-am născut să plac
Aşa mi-este dat.
Am tocuri prea-nalte
Mijloc prea cambrat
Sânul mult prea tare
Ochi prea-ncercănat...
Ei şi-apoi
Ce treabă-aveţi voi?
Sunt aşa cum sunt.
Cui mă place plac.
Ce treabă-aveţi voi
Ce mi-s-a-ntâmplat?
Dragă-am fost cuiva
Cineva-mi fu drag,
Dragi ca doi copii
Care se au dragi
Simplu: dragi, dragi, dragi...
Ce mă iscodiţi?
Trăiesc să vă plac
N-am ce să vă fac.


traducere de Maria Banuş