Arthur Rimbaud - Corabia beată

Cum lunecam la vale pe-a apelor oglinda
N-am mai simtit odgonul întins de edecari:
Cu chiote, Piei Rosii-i luasera drept tinta
Legându-i, goi, pe maluri, de coloratii pari.
De echipaje nu-mi mai pasa cum – ca poarta
Bumbac din Englitera ori grâu din Flandra. – Când,
Cu edecarii-odata, se stinse orice cearta,
Am fost lasat de Fluvii oriunde sa ma-avânt.
Eu, ce fusesem, iarna, mai surd decât un creier
De tânc, am dat navala prin al mareei val!
Si nici un promontoriu atins de-al meu cutreier
N-a mai vazut vreun iures atât de triumfal.
Furtunile-mi sfintira treziile marine.
Mai slobod decât dopul pe ape-am dantuit
- Si zice-se ca ele doar lesuri duc, haine -
Vreo zece nopti, iar farul neghiob nu mi-a lipsit!
Curata, verde unda, mai dulce decât pare
Copiilor chiar marul cel acru, m-a spalat
De varsaturi si pete de vin; zvârlind în mare
Si ancora si cârma, în voie m-a lasat.
De-atunci ma scald întruna în Marea lactescenta,
Ca-ntr-un Poem de astri patruns si devorând
Azurul verde-n care vreun înecat – absenta
Si palida stafie – coboara când si când;
Si-n care, dând culoare salciilor seninuri -
Deliruri si cadente ascunse-n straluciri, -
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac sa dospeasca fierea rosieticei iubiri!
Stiu boltile ce crapa sub fulgerele dese,
Stiu trombele, si Seara, si Zorii plini de-avânt -
Popor de porumbite, – si am vazut, adese,
Tot ce crezuse Omul ca vede pe pamânt!
Vazut-am cum un soare patat de-un mistic sânge
Ilumineaza cheaguri prelungi si viorii, -
Cum draperia marii, fosnind, sub zari îsi strânge
Talazurile – parca eroi de tragedii!
Visat-am noaptea verde cu-omaturi uluite -
Saruturi care urca în ochii marii, lent, -
Miscarea unor seve în veci neauzite,
Fosforuri cântatoare arzând incandescent!
Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turma -
Ca niste vaci zalude izbind în stânci, avan -
Fara-a visa ca talpa Madonelor, din urma
E-n stare a împinge puhavul Ocean!
Am dat peste Floride fantastice, în care
Erau ochi de pantere si piei de om si flori!
Treceam prin curcubeie întinse pe sub mare
Ca niste haturi pentru verzuiele vâltori!
Vazut-am bolti dospinde, cu stufarisuri, unde
Cu-ncetul putrezeste câte-un Leviatan!
De-asemeni, cataracte care se pot ascunde
Sub calmul plat, când fierbe al apelor noian!
Ghetari, bolti de jaratec, sori de argint si aur
Si sidefii talazuri, – epave-n vreun golf brun,
Unde, cazând din arbori scalâmbi, câte-un balaur
Mâncat de pureci, lasa un negricios parfum!
As fi dorit sa vada copiii-aceasta lume
A apei, – pestii-aceia de aur, cântatori.
- Ieseam în larg pe-un leagan de înflorite spume,
Ma-nnaripa o boare de taina, uneori.
Martir satul de Zone si Poli, purtam pe buze
Suspinul marii – balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze -
Si-ncremeneam precum o femeie, în genunchi…
Eram aproape-un ostrov podit cu gainaturi
De paseri cârcotase, cu ochi balai, – plutind
Pâna simteam ca-n plasa de-odgoane si de laturi
Coboara înecati, d-a-ndoaselea, dormind!
Velier pierdut sub parul atâtor mari pletoase,
Zvârlit de uragane-n eterul pustiit, -
Eu, caruia nici Hansa cu navele-i faloase
Nu mi-ar fi scos din apa scheletul cherchelit;
Eu, sloboda odrasla a fumului si-a cetii,
Ce sfredeleam chiar cerul, roscat precum un zid
Ce poarta – hrana dulce, visata de poetii
Blajini – licheni de soare si muci de-azur limpid;
Eu, scândura nauca, smaltata cu planete
Electrice, si trasa de hipocampi, pe când
Se pravaleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând;
Eu, ce simteam la cincizeci de leghe departare
Maelstroamele si chitii gemând în rut, perechi -
Eu, torcatorul vesnic de-albastra nemiscare,
Duc dorul Europei cu parapete vechi!
Vazut-am siderale arhipelaguri, plauri
Al caror cer bezmetic spre nave sta deschis:
- O, Vlaga viitoare, milion de pasari de-aur.
T;i-s noptile acestea, loc de surghiun si vis?
Dar prea am plâns! Ajunge! Sfâsietori sunt zorii.
Cumplita-i orice luna, iar soarele-i amar:
M-a toropit iubirea, caci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul! în mare sa dispar!
De mai doresc vreo apa din Europa, iata
E balta neagra, rece, pe care-n asfintit
Un trist copil împinge, stând în genunchi, o biata
Barcuta, ca un flutur de Mai, abia itit.
O, nu mai pot sa lunec prin vraja voastra, valuri
Menite carabusii bumbacului sa fiti!
Nici sa înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici sa plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliti!

Ezra Pound - INSTRUCŢIUNI ULTERIOARE

Veniţi, cântecele mele, să ne exprimăm pasiunile mai joase,
Să ne exprimăm invidia pentru omul cu
slujbă stabilă şi fără griji pentru viitor.
Sunteţi foarte leneşe, cântecele mele.
Mă tem că o să sfârşiţi rău.
Staţi brambura pe străzi,
Mocăiţi pe la colţuri şi prin staţii de autobuz,
Faceţi cam mai nimic.
Nici măcar nu vă exprimaţi nobleţurile interioare,
O să sfârşiţi din cale afară de rău.
Iar eu?
Eu am luat-o pe jumătate razna,
Am vorbit cu voi atât de mult încât
aproape că vă văd în jurul meu,
Insolente animăluţe, fără ruşine, lipsite de haine!
Însă tu, cântec cel mai nou din liotă,
Tu nu eşti îndeajuns de mare ca să faci prea multe nazuri,
O să-ţi aduc o haină verde din China
Cu dragoni imprimaţi pe ea,
O să-ţi aduc pantalonii stacojii de mătase
De la statuia lui Christos bebeluş din Santa Maria Novella,
Ca nu cumva să se spună că suntem lipsiţi de gust,
Ori că nu ţinem de nici o castă în familia asta.

Ezra Pound - INSULA DE PE LAC

O Doamne, O Venus, O Mercur, patron al pungaşilor,
Daţi-mi când se cuvine, vă conjur, o mică tutungerie,
Cu micuţele cutii strălucitoare
rânduite îngrijit pe rafturi
Şi înmiresmatele vracuri de tutun presat şi mahorca,
Şi strălucitoarea Virginia
desfăcută sub strălucitoarele lădiţe de sticlă,
Şi o pereche de cântare nu prea soioase,
Şi curvele intrând pentru o vorbă sau două în trecere,
Pentru o vorbă în doi peri, sau ca să-şi aranjeze un pic părul.
O Doamne, O Venus, O Mercur, patron al pungaşilor,
Daţi-mi cu împrumut o mică tutungerie, sau rânduiţi-mi orice meserie
Afară de meseria asta blestemată a scrisului,
în care omul are nevoie de creierul lui tot timpul.

Ștefan George - Stăpânul insulei

Pescarii povestesc că-n miazăzi
Pe-o insulă bogată-n mirodenii
Și pietre mândre ce-n nisip scânteie,
O pasăre trăia. ce stând pe maluri,
Cu ciocul ei rupea fâșii coroana
Tulpinelor înalte. Când ea aripi,
Boite parcă-n roș cu melci din Tyros
Le ridica zburând greoi pe-aproape:
Ar fi părut un nor întunecat.
În timpul zilei s-ar fi stins în codri,
Dar în amurg s-ar fi întors la țărmuri
În bolta rece și sărată-a mării
Vrăjitul glas nălțându-l pân delfinii,
Prietenii cântării, vin cu valul
Pe-o mare - aur de scântei și pene.
Așa ar fi trăit din vremi străbune,
Naufragiații doar ar fi zărit-o.
Căci prima dată când sosiră oameni
Cu albe pânze duse-n drum prielnic
Spre insulă, ea s-ar fi tras pe culme,
Să vadă tot meleagul ei cel drag,
Și-ar fi întins uriașele ei aripi,
Pierind pe veci cu cântec surd de jale.

 

trad. Ion Pillat

Fernando Pessoa – În noaptea teribilă

În noaptea teribilă, substanţă naturală a tuturor nopţilor
În noaptea de insomnie, substanţă naturală a tuturor nopţilor mele,
Îmi reamintesc stând de veghe în această somnolenţă stânjenitoare,
Îmi reamintesc de cele făcute şi de cele pe care aş fi putut să le fac în viaţă.
Îmi reamintesc, iar o nelinişte
Mă străbate ca o înfrigurare prin corp, ca o spaimă.
Ireparabilul din trecutul meu-acesta este cadavrul!
Toate celelalte cadavre ar putea fi doar iluzie.
Toţi morţii ar putea să fie vii în altă parte.
Şi chiar toate clipele mele din trecut s-ar putea să existe altundeva,
În iluzia spaţiului şi a timpului,
În falsitatea transformării.

Dar ceea ce nu am fost, ceea ce n-am făcut,
ceea ce nici măcar n-am visat;
Ceea ce numai acum văd că trebuia să fi făcut,
Ceea ce numai acum văd limpede că trebuia să fi fost-
Iată ce anume e mort undeva dincolo de toţi Zeii,
Iată-iar la urma urmelor era tot ce se afla în mine mai bun-
ceea ce nici Zeii nu pot face să trăiască...

Dacă într-o anumită clipă
Eu aş fi luat-o la stânga în loc să o iau la dreapta;
Dacă într-un anumit moment
Aş fi spus da în loc de nu, sau nu în loc de da;
Dacă într-o anumită conversaţie
Aş fi pronunţat frazele pe care numai acuma, în semisomn, le elaborez-
dacă toate astea s-ar fi întâmplat aşa,
Altul aş fi fost eu astăzi, iar probabil că întreg universul
Ar fi devenit pe neobservate şi el altul.

Însă nu am luat-o spre partea definitiv pierdută,
Nu am luat-o, nici nu m-am gândit să o iau, şi doar acum îmi dau seama;
Însă nu am spus nici nu şi nici da, şi numai acum văd ceea ce nu am spus;
Iar toate frazele pe care trebuia atunci să le spun răbufnesc din mine acum,
Limpezi, inevitabile, naturale,
Conversaţie încheiată în mod definitiv,
Subiect perfect rezolvat...
Însă numai acum mă doare ceea ce niciodată nu a fost şi nici retrospectiv nu va exista.

Ceea ce am ratat cu adevărat nu mai are nici o speranţă
În niciun sistem metafizic
Aş putea lua cu mine în altă lume ceea ce am visat,
Dar aş putea oare duce în altă lume ceea ce am uitat să visez?
Acestea, într-adevăr, visurile nevisate, ele sunt cadavrul.
Îl înmormântez în sufletul meu pentru totdeauna, pentru toate
timpurile, pentru toate universurile.
În această noapte în care nu dorm, şi pacea mă înconjoară
ca un adevăr din care eu nu fac parte,
Iar clarul de lună de-afară, ca o speranţă ce-mi lipseşte, e pentru mine invizibil
11.05.1928


trad. Dinu Flămând

Oscar Wilde - Prinţul fericit

PABLO NERUDA - Cântecul de disperare

Răsare amintirea ta din noaptea unde-s scufundat.
Râul îşi leagă de mare lamentaţia obstinată.

Părăsit asemeni cheiurilor în zori.
Este ceasul plecării, oh părăsitule!
Peste inima mea plouă corole reci.
Oh santină de moloz, cumplită peşteră cu naufragiaţi!
În tine s-au adunat războaiele şi zborurile.
Din tine şi-au înălţat aripile păsările cântului.
Ai înghiţit tot, ca depărtarea.
Ca marea, ca timpul. Totul în tine a fost un naufragiu!
Era ora veselă a asaltului şi a sărutării.
Ora stuporii ce ardea ca un far.
Neliniştea pilotului, furia scafandrului orb,
tulburea beţie a dragostei, totul în tine a fost un naufragiu!
În copilăria de ceaţă sufletul meu înaripat şi rănit.
Pierdute descoperitor, totul în tine a fost un naufragiu!
Te-ai legat de durere, te-ai agăţat de dorinţă.
Te-a doborât tristeţea, totul în tine a fost un naufragiu!
Am împins înapoi zidul de umbră,
am păşit dincolo de dorinţă şi de faptă.
Oh trup, trup al meu, femeie pe care am iubit-o şi am pierdut-o,
pe tine în ceasu-acesta umed, te chem şi te prefac în cânt.
Ca un pahar tu ai primit nemărginita duioşie,
şi cioburi te-a făcut ca pe-un pahar nemărginita-uitare.
Era neagra, neagra singurătate a insulelor,
şi acolo, femeie de iubire, în braţele tale m-ai primit.
Erau setea şi foamea, şi tu ai fost rodul.
Erau durerea şi ruinele, şi tu ai fost miracolul.
Ah femeie, nu ştiu cum m-ai putut păstra
pe pământul sufletului tău, şi pe crucea braţelor tale!
Dorinţa mea de tine a fost cea mai teribilă şi cea mai scurtă,
cea mai nepotolită şi mai beată, cea mai intensă şi cea mai avidă.
Cimitir de sărutări, încă mai sunt focuri pe mormintele tale,
încă mai ard ciorchinii ciuguliţi de păsări.
Oh gura muşcată, oh sărutatele membre,
oh dinţii înfometaţi, oh trupurile împletite.
Oh copulaţia nebună de speranţă şi efort
în care ne încleştam şi deznădăjduiam.
Şi duioşia, uşoară ca apa şi făina.
Şi cuvântul de-abia-nceput pe buze.
Mi-a fost destinu-acesta, cu el dorinţa mi-a călătorit,
s-a prăbuşit în el dorinţa-mi, totul în tine a fost naufragiu!
Oh santină de moloz, totul cădea-năuntrul tău,
ce durere nu ai vlăguit, ce valuri nu te-au înecat.
Din val în val încă ai pâlpâit şi ai cântat
stând în picioare ca un marinar la prova unei corăbii.
Încă-ai mai înflorit în cânturi, încă-ai mai spart curenţi.
Oh santină de moloz, tu puţ deschis şi-amar.
Palid scafandru orb, nefericit oştean,
pierdute descoperitor, totul în tine a fost naufragiu!
Este ceasul plecării, crudul şi-ngheţatul ceas
pe care noaptea îl supune oricărui orar.
Centura zgomotoasă a mării încinge ţărmul.
Se ivesc stele reci, emigrează negre păsări.
Părăsit asemeni cheiurilor în zori.
Doar umbra mi se răsuceşte tremurândă-n mâini.
Ah dincolo de toate. Ah dincolo de toate.
Este ceasul plecării. Oh părăsitule!


Trad: Dan Munteanu Colán

Cesare Pavese - O amintire

Nu există bărbat care să poată lăsa vreo urmă
în această femeie. Tot ce-a fost piere într-un vis,
se risipeşte dimineaţa şi rămâne doar ea.
Dacă n-ar fi fruntea atinsă de clipă,
ar părea uimită. Doar obrajii zâmbesc
mereu.

Nici zilele nu se adună
pe chipul ei, ca să-i schimbe zâmbetul uşor
ce se răsfrânge peste lucruri. Cu aprigă fermitate
face orice lucru, dar pare de fiecare dată că-i prima oară;
şi totuşi trăieşte fiecare clipă. Se dezvăluie
trupul ei puternic, privirea reculeasă,
în vocea tainică şi oarecum răguşită: o voce
de bărbat obosit. Şi nici o oboseală n-o atinge.
Dacă-i priveşti fix gura, închide ochii pe jumătate
în aşteptare: nimeni nu poate îndrăzni o nesăbuinţă.
Mulţi bărbaţi îi cunosc zâmbetul ambiguu
sau încruntarea neaşteptată. Dacă a existat un bărbat
s-o ştie cum geme, umilită de dragoste,
plăteşte zi de zi, neştiind despre ea
pentru cine trăieşte ziua de azi.
Zâmbeşte singură
zâmbetul cel mai ambiguu mergînd pe stradă.
[octombrie 1935]

Trad: Mara Chiriţescu

Jorge Luis Borges - Remuşcarea

Am comis cel mai grav dintre păcatele
Pe care le poate comite un om. N-am fost

Fericit. Fie ca gheţarii uitării
Să mă târâie şi să mă piardă, necruţători.
Părinţii m-au zămislit pentru jocul
Riscant şi frumos al vieţii,
Pentru pământ, apă, aer, foc.
I-am înşelat. N-am fost fericit. Împlinită nu le-a fost
Speranţa cea tinerească. Mi-am dăruit mintea
Îndărătniciei simetrice
A artei, care ţese fleacuri.
Ei mi-au lăsat moştenire curajul. N-am fost curajos.
Nu mă părăseşte. Stă întotdeauna lângă mine
Această umbră de a fi fost nefericit.

Fernando Pessoa - XXXV

„Am isprăvit. Mi-e inima de piatră.
Azur pustiu, e ziua o statuie
Străină mie, bucuroasă, iată,
De-a fi nu-Eu (vrea chinul să mi-o spuie)
Eu, ce-am dat greş în tot mă tânguiesc
De simplul fapt doar că m-am tânguit,
E soarta lumii, ce e de greşesc?
Şi soarta după Soartă s-a năimit.
De poposim ori adăstăm, ce-nseamnă,
Când semnul nostru e nimicnicia?
Să jucăm jocul cugetul ne-ndeamnă
Cel ştiutor că-aceasta e solia
În stele ce-a fost scrisă şi-a primit,
Când stirpea şi născarea ne-au năşit.”

Trad. Dinu Flămând

Fernando Pessoa - Cartea Neliniştirii

Sînt într-o defensivă nesfârşită. Mă doare viaţa şi mă dor ceilalţi. Nu pot privi realitatea în faţă. Soarele însuşi mă descurajează şi mă dezolează. Doar noaptea-noaptea singur străin, uitat, pierdut, fără legătură cu realitatea, fără a fi de folos nimănui-mă întâlnesc cu mine însumi şi îmi dau curaj.
Mi-e frig de viaţă. În existenţa mea, totul e o groapă umedă şi catacombe întunecoase. Sînt marea înfrîngere a ultimei armate care apară ultimul imperiu. Ştiu că sînt sfîrşitul unei vechi şi dominatoare civilizaţii. Sînt singur şi părăsit-eu cel care mă obişnuisem să comand altora. Sînt fără prieteni, fără conducător-eu cel pe care mereu alţii l-au condus.
Ceva în mine cerşeşte veşnic milă-şi se plînge pe sine, ca pe un Dumnezeu mort, fără altare în templu, cînd năvala barbarilor a inundat frontierele iar viaţa a venit să ceară socoteală imperiului pentru ceea ce a făcut cu fericirea.
Întotdeauna mi-a fost frică să se vorbească de mine. Am eşuat în toate. N-am îndrăznit nici măcar să mă gîndesc că voi fi ceva. Nici măcar n-am visat să mă gîndesc la ceea ce aş dori, deoarece chiar şi în vis am ştiut că nu sînt potrivit cu viaţa fie şi în postura de visător vizionar.
Nici un sentiment nu-mi ridică de pe pernă capul, pe care l-am înfundat acolo pentru că nu mai suportam corpul, pentru că nu mai suportam idea că trăiesc, pentru că nu mai suportam nici măcar idea absolută a vieţii.”

( 1931, Fernando Pessoa - Cartea Neliniştirii,trad. Mihai Zamfir)

Saint John Perse - Secetă

"Când seceta pe pământ va fi întins pielea ei de măgăriţă şi întărit lutul alb în jurul izvorului, sarea trandafirie a salinelor va vesti rosurile de sfârşit de imperii şi femela ameţită a tăunului, spectru cu ochi de fosfor, s-o năpusti, nimfomană, asupra corpurilor bărbaţilor dezbrăcaţi de pe plaje... Mocirlă a graiului, stacojie, destul cu-ngâmfarea ta!
Când seceta pe pământ îşi va fi pus temeliile, vom cunoaşte un timp mai bun la înfruntările omului: timp de veselie şi de trufie pentru marile ofensive ale spiritului. Pământul şi-a despuiat osânza şi ne lasă moştenire concizia sa. Să preluăm noi ştafeta. Recurgere la om şi mers liber! Secetă, o, favoare! cinstire şi lux pentru o elită! Zi-ne alegerea aleşilor tăi... Sistru-al luiDumnezeu, ne fii părtaş. Carnea ne fu aici mai aproape de os: carne de lăcustă sau de peşte zburător! Marea însăşi ne azvârle suveicile-i din os de sepie şi panglicile-i de alge ofilite: eclipsă şi lipsă în orice carne, o timp al marilor erezii!

Când seceta pe pământ îşi va fi-ntins arcul, îi vom fi struna scurtă şi vibrarea îndepărtată. Secetă, chemarea noastră şi prescurtarea noastră... «Şi eu, spune Chematul, am apucat în mâini armele: torţe ridicate la toate grotele, şi lumineze-se-n mine toată aria posibilului! Eu iau drept acord de bază acest strigăt îndepărtat al naşterii mele».Şi pământul foarte slăbit îşi striga foarte marele strigăt de văduvă batjocorită. Şi acesta a fost un lung strigăt de măcinare şi încordare. Iar pentru noi, timp de-a creşte şi de-a crea... Pe pământul ciudat, cu hotare de pustiu, unde fulgerul bate-n negru, duhul lui Dumnezeu şi-avea dogoarea de limpezime, şi pământul veninos se-nfierbânta ca un masiv de coral de tropice... Nu mai era culoare în lume decât acest galben de orpiment?"

Jorge Luis Borges - Peru

Din maldărul de lucruri din lumea nesfârşită
Doar câteva cuprindem. Hazardul şi uitarea

Ne jefuiesc, iar mie, copil, doar întâmplarea
Mi-ajunse la ureche, de Prescott povestită.
Ce-i drept, Peru înseamnă şi-un lighenaş de-argint,
Prins la oblâncul şeii de-un cavaler vestit,
Şi ceaşca argintată c-un şarpe-ncolăcit,
Şi lăncile-ncleştate în bătălie. Prind
În astă-nşiruire şi plaja-n asfinţit,
În ceas de taină curtea, obloane ferecate,
Volumul lui Eguren cu versuri delicate,
Relicve vaste-n stâncă de munte povârnit.
Trăiesc, o biată umbră-s, de-Umbră-ameninţată.
Ca mâine mor, şi casa n-am cunoscut-o toată.


Trad : Andrei Ionescu
Din vol. Jorge Luis Borges, Poezii, Ed. Polirom, 2005

Edith Södergran - Ţara care nu e

Mi-e dor de ţara care nu e,
tot ce este am ostenit să doresc.

Luna-mi vorbeşte în rune de-argint
despre ţara ce nu-i.
Ţara unde orice dorinţă se-mplineşte ca prin minune,
ţara unde cad orice piedici,
ţara unde ne răcorim sprâncenele noastre rănite
cu rouă lunară.
Viaţa mi-a fost o fierbinte-amăgire.
Dar un lucru tot am găsit, un singur lucru am câştigat:
drumul spre ţara ce nu e.
În ţara ce nu e.
Iubitul îmi umblă cu-o scânteietoare cunună pe frunte.
Cine-i iubitul meu? Noaptea e neagră,
şi stelele tremură să-mi dea un răspuns.
Cine-i iubitul meu? Care-i e numele?
Cerurile-şi urcă bolta lor tot mai sus, tot mai sus,
şi fiul omului e înecat în neguri nesfârşite
şi nu primeşte nici un răspuns.
Doar copilul e o certitudine.
Şi îşi ridică mâinile sale mai sus decât toate cerurile.
De la el îmi vine răspunsul:
sunt singurul pe care-l iubeşti
şi-l vei iubi totdeauna.



Trad. Veronica Porumbacu

Fernando Pessoa - Există dureri

Există dureri mai grele decât durerile,
Dureri ce nu dor, nici măcar în suflet,
Deși sunt mai dureroase ca altele.
Sunt angoase visate mult mai reale
Decât cele pe care le-aduce viaţa, senzații
Simțite doar cu imaginația, proprii
Vieții noastre chiar mai mult decât viaţa noastră
Lucruri nenumărate care, neexistând
Există, există cu încăpățânare,
Sunt ale noastre, cu încăpățânare, și suntem noi...
În cupa cea verde a fluviului maiestuos
Se regăsește strălucirea albilor pescăruși...
Iar peste suflet inutilă trece o alinare
Din ceva care nu există, și nici nu poate, și este totul.

Mai dați-mi vin, căci viaţa nu e nimic.



Trad: Dinu Flămând

Fernando Pessoa, Opera poetică, Humanitas, 2012 pg. 542

Walt Whitman - Am visat un vis

Mi s-a arătat în vis un oraş care nu poate fi biruit chiar dacă s-ar năpusti asupra lui tot restul pământului,
Şi-am visat că era noul oraş al Prieteniei,

Şi că-n acel oraş, mai presus de toate, era preţuită o robustă şi mare iubire,
Şi se vedea că era aşa din tot ce făceau cetăţenii acelui oraş în tot ceasul,
Şi din privirile şi din toate vorbele lor.

1860

Trad Mihnea Gheorghiu
din vol. Walt Whitman, Poeme, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960

Cesare Pavese - PEISAJ [IV]

(Tinei)
Cei doi bărbaţi fumează pe mal. Femeia care înoată
fără a tăia apa, nu vede decât verdele
din orizontul ei îngust. Între cer şi plante
se întinde apa prin care lunecă femeia
fără corp. Pe cer se aşează norii
ca încremeniţi. Fumul se opreşte în aer.

Sub răcoarea apei e iarbă. Femeia
trece suspendată prin ea; noi însă iarba verde
o strivim cu trupul. Nu mai e de-a lungul apei
altă greutate. Noi singuri simţim ţărâna.
Poate trupul ei lungit, cufundat,
simte cum nesăţiosul frig îi soarbe căldura
membrelor scăldate în soare şi o topeşte de vie
în verdele nemişcat. Capul ei nu se mişcă.
Era întinsă şi ea, unde iarba e plecată.
Chipul ei pe jumătate ascuns se odihnea pe braţ
şi privea în iarbă. Nimeni nu sufla.
Mai stăruie în aer acel prim clipocit
cu care a întâmpinat-o apa. Deasupra noastră stăruie fumul.
Acum a ajuns la mal şi ne vorbeşte, corpul ei înnegrit
ce picură răsare dintre trunchiuri.
Glasul ei este unicul sunet ce se aude deasupra apei
- răguşit şi limpede, este glasul dintâi.
Ne gândim, lungiţi
pe mal, la acel verde mai întunecat şi mai răcoros
în care i s-a cufundat trupul. Apoi, unul dintre noi
se aruncă sfredelind apa şi traversează, descoperindu-şi umerii
când îşi întinde braţele înspumate, verdele nemişcat.
[1934]


Trad. Mara Chiriţescu din volumul Munca oboseşte (Lavorare stanca, 1936)

Tasos Livaditis - Durerea

De ce imensa durere umană
te ridică deasupra propriului eu,
până la halucinaţie şi nebunie şi profeţie
şi destin, ba încă mai sus, până la dreptate…
Şi eşti doldora de amintiri şi fapte şi vedenii, martor
al valurilor generaţiilor
venind dinspre adâncul timpului
şi spălând veşnic întreaga lume.
Şi se umflă degetele
ca un pântec gata să nască.
Şi atunci înţelegi durerile infinitului
la durerile pântecului lumii
şi durerile pământului care naşte o cenuşă.
Şi toate durerile veşniciei, ca să se nască, într-o zi,
un cântec.

Trad: Sorina Munteanu

Federico García Lorca - Oraş fără somn

Nu doarme nimeni în cer. Nimeni. Nimeni.
Nu doarme nimeni.
Făpturile din lună iscodesc şi-şi veghează colibele.
Vor veni şopîrlele vii să muşte oamenii ce nu mai visează
şi cel ce fuge cu inima frîntă va-ntîlni la răspîntii
fantastul crocodil liniştit sub gingaşul protest al astrelor.

Nu doarme nimeni în lume. Nimeni. Nimeni.
Nu doarme nimeni.
În cel mai îndepărtat cimitir e un mort
ce se vaită trei ani
că-n genunchi are-un sterp peisaj;
şi copilu-ngropat azi dimineaţă plîngea într-atît
încît au trebuit să cheme cîinii – să tacă.
Viaţa nu este vis. Alarmă! Alarmă! Alarmă!
Ne prăbuşim pe scări să-nfulecăm pămîntul umed
sau urcăm pe tăişul zăpezii cu corul daliilor moarte.
Dar nu e uitare, nici vis;
carne vie. Săruturile leagă gurile
într-un desiş de vene proaspete
şi pe-acela ce-l doare durerea-i, mereu o să-l doară,
şi pe cel ce se teme, pe umeri moartea-l va lua.
Într-o zi,
caii vor trăi în taverne
şi, furioase, furnicile
vor invada galbene ceruri ce se refugiază în ochii vacilor.
Într-o altă zi
vom vedea învierea fluturilor disecaţi
şi străbătînd acelaşi peisaj de bureţi cenuşii, şi vapoare tăcute,
vom vedea strălucindu-ne inelul şi trandafiri din limba noastră crescînd.
Alarmă! Alarmă! Alarmă!
Cei ce încă păstrează urme de ghiare şi de averse,
băiatul acela ce plînge că nu cunoaşte născocirea podului
sau mortul acela ce nu mai are decît capul şi un pantof,
trebuie duşi la zidul unde aşteaptă şopîrle şi şerpi,
unde aşteaptă dinţii ursului,
unde aşteaptă mumificata mînă-a copilului
şi se zbîrleşte pielea cămilei cu un violent fior albastru.
Nu doarme nimeni în cer. Nimeni. Nimeni.
Nu doarme nimeni.
Dar dacă-nchide ochii vreunul,
biciuiţi-l, fiii mei, biciuiţi-l !
Să fie o panoramă de ochi deschişi
şi amare răni aprinse.
Nu doarme nimeni în lume. Nimeni. nimeni.
Am mai spus-o.
Nu doarme nimeni.
Dar dacă cineva are noaptea tîmplele năpădite de muşchi,
deschideţi trapele să se vadă sub lună
cupele false, veninul şi craniul teatrelor.


Trad: Teodor Balş

Fernando Pessoa - Tutungeria

Nu sunt nimic.
Nu voi fi niciodată nimic.
Nu pot să vreau să fiu nimic.
În rest, strâng în mine toate visurile lumii.
Ferestre ale odăii mele,
Ale odăii unuia dintre milioanele de inşi din această lume despre care nimeni
nu ştie cine este
(Iar dacă ar şti cine este, ce anume ar şti?),
Voi daţi spre misterul unei străzi cu un permanent du-te-vino de oameni,
Spre o stradă inaccesibilă tuturor gândurilor,
Reală, imposibil de reală, evidentă, atât de evidentă încât nu o poţi cunoaşte,
Cu misterul lucrurilor aflat sub pietre şi sub fiinţe,
Cu moartea ce întinde mucegaiul pe ziduri şi albeşte pletele oamenilor,
Cu Destinul ce mână carul totului pe drumul nimicului.
Astăzi mă dau învins, de parcă aş fi aflat adevărul.
Astăzi sunt lucid, ca un muribund,
Iar cu lucrurile nu aş mai împărţi altă fraternitate
Decât o despărţire, iar casa şi această parte a străzii
Ar deveni un şir de vagoane de tren, iar semnalul de plecare
L-ar da un şuierat din lăuntrul ţestei mele,
Cu un zvâcnet al nervilor mei şi un scrâşnet în oasele mele.
Rămân azi perplex, asemeni cuiva care a meditat şi a aflat, iar apoi a uitat.
Mă împart astăzi între fidelitatea pe care o datorez
Tutungeriei de peste drum, ca lucru real în exterior,
Şi senzaţia că totul e vis, ca lucru real în interior.
Am ratat totul.
Dar cum nu aveam mari ambiţii, poate că totul era nimic.
Educaţia ce mi s-a dat
Am gonit-o pe fereastra din spatele casei.
Am fugit la ţară croind planuri măreţe.
Doar că acolo n-am găsit decât iarbă şi copaci,
Iar când dădeam de oameni, ei erau ca toţi ceilalţi.
Acum plec de la fereastră, mă aşez pe un scaun. La ce să mă mai gândesc?
Ce ştiu eu despre ceea ce voi fi, eu care nu ştiu nici cine sunt?
Voi fi cel la care mă gândesc? Dar mă gândesc să fiu în atâtea feluri!
Şi nenumăraţi alţii gândesc să devină acelaşi lucru, încât ar fi imposibil
să fie atâţia!
Geniu? În această clipă
O sută de mii de creiere visează să fie ca mine genii,
Iar istoria nu-l va reţine, cine ştie?, poate pe nici unul,
Şi numai fum se va alege din atâtea cuceriri viitoare.
Nu, nu cred în mine.
În toate ospiciile există atâţia nebuni care au atâtea certitudini!
Iar eu, care n-am nici o certitudine, sunt eu oare mai cert sau mai puţin cert?
Nu, nici în mine...
În câte mansarde şi ne-mansarde pe lumea asta
Nu există, acum, tot soiul de genii-pentru-ei-înşişi care visează?
Câte aspiraţii înalte şi nobile şi lucide -
Da, cu adevărat înalte şi nobile şi lucide -,
Şi cine ştie, poate că realizabile,
Nu vor vedea nicicând lumina soarelui real, nici nu vor găsi la cineva ascultare?
Lumea e făcută pentru cel născut să o cucerească,
Şi nu pentru cel care visează că o poate cuceri, chiar de are dreptate.
Am visat mai mult decât a făcut Napoleon vreodată.
La pieptul meu ipotetic am strâns mai multă umanitate decât Cristos.
Am elaborat în taină sisteme filozofice pe care nici un Kant nu le-a scris.
Dar eu sunt, şi probabil am să rămân aşa pentru totdeauna, omul de la mansardă,
Chiar dacă nu locuieşte acolo;
Totdeauna voi fi cel nenăscut pentru aşa ceva;
Totdeauna voi fi numai cineva cu multe calităţi;
Totdeauna cel care aştepta dinaintea unui perete fără uşă să i se deschidă,
Cel care cânta cântecul Infinitului într-un coteţ de găini,
Şi auzea vocea lui Dumnezeu din adâncul unui puţ astupat.
Oare să cred în mine? Nu, nu mai mult decât în tot restul.
Fie ca Natura să-şi verse peste căpăţâna mea înfierbântată
Dogoarea soarelui, ploaia şi vântul ce-mi răvăşeşte părul,
În rest, fie ce-o fi, dacă va fi să fie, sau să nu fie.
Sclavi cardiaci ai stelelor,
Am cucerit lumea întreagă înainte să ne săltăm din aşternut;
Însă ne trezim şi constatăm că ea este opacă,
Ne ridicăm şi iată că aparţine altuia,
Ieşim din casă şi vedem că este întreg pământul,
Plus sistemul solar şi Calea Lactee şi Indefinitul.
(Tu mănânci ciocolată, puştoaico;
Mănânc-o!
Ai să ajungi să vezi că nu există pe lume altă metafizică decât ciocolata.
Şi că toate religiile nu te învaţă mai mult decât patiseria.
Mănâncă, micuţa mea murdară, mănâncă!
Ce n-aş da să pot eu mânca ciocolată cu tot atâta autenticitate!
Însă eu sunt din cei care gândesc şi, desfăcând hârtia argintată,
Arunc totul pe jos, cum am făcut şi cu viaţa mea.)
Doar că din amărăciunea unui destin neîmplinit cel puţin rămâne
Rapida caligrafie a versurilor de faţă,
Portic dând spre Imposibil.
Cel puţin mă tratez pe mine însumi cu un dispreţ fără lacrimi,
Nobil măcar prin gestul larg cu care arunc,
Fără să fi făcut o listă, rufăria murdară care sunt eu, în curgerea lucrurilor,
Şi rămân încuiat în casă fără cămaşă.
(Tu, consolatoareo, inexistentă şi tocmai prin asta consolatoare,
Zeiţă elină concepută ca o statuie vie,
Patriciană din Roma, imposibil de nobilă şi nefastă,
Prinţesă a trubadurilor, extrem de graţioasă şi colorată,
Sau marchiză din veacul al optsprezecelea, decoltată şi arogantă,
Sau cocotă celebră pe vremea taţilor noştri,
Şi nu mai ştiu ce din categoria modernă - nici nu-mi imaginez ce anume -,
Fii toate astea, oricare dintre ele, şi inspiră-mă dacă poţi inspira!
Sufletul meu e o găleată răsturnată.
Precum cei ce invocă spiritele, invocă spiritele, mă invoc
Pe mine însumi şi nu găsesc nimic.
Mă îndrept din nou spre fereastră şi văd strada cât se poate de clar.
Văd magazinele, trotuarele, văd maşinile care trec,
Văd fiinţe vii şi îmbrăcate care se intersectează,
Văd şi câinii care şi ei există,
Iar toate acestea mă apasă ca o condamnare la surghiun,
Şi toate îmi sunt străine, cum îmi este de altfel totul.)
Am trăit, studiat, iubit şi chiar am crezut,
Dar azi nu e cerşetor pe care să nu-l invidiez că nu sunt eu el.
Îi văd fiecăruia zdrenţele şi plăgile şi minciuna,
Şi mă gândesc: poate niciodată n-ai trăit, nici studiat, nici iubit,
şi nici n-ai crezut
(Căci e posibil să faci realitate din toate astea fără să faci nimic din ele);
Poate abia dacă ai existat, ca o şopârlă căreia i-au tăiat coada,
Iar din şopârlă acum numai această coadă tăiată continuă să se zbată.
Am făcut din mine numai ceea ce n-aş fi ştiut,
Iar ceea ce puteam să fac cu mine n-am făcut.
Costumul de bal mascat pe care l-am îmbrăcat nu era cel potrivit.
Imediat am fost luat drept altul, n-am dezminţit, iar acum sunt pierdut.
Când am vrut să-mi scot masca,
Ea mi se lipise de obraz.
Când am tras de ea şi m-am văzut în oglindă,
Deja eram bătrân.
Eram beat, nu mai ştiam cum să-mi pun din nou costumul pe care
nu-l scosesem.
Mi-am zvârlit masca şi m-am culcat în vestiar
Ca un câine tolerat de administraţie
Pentru caracterul lui inofensiv,
Iar acum voi scrie această poveste spre a dovedi cât sunt de sublim.
Esenţă muzicală a versurilor mele inutile,
Ce-aş mai vrea să te găsesc ca pe un lucru făcut de mine,
În loc să stau peste drum de Tutungeria de peste drum,
Frământând cu picioarele conştiinţa de a fi existent
Ca pe un covor de care se împiedică un beţiv
Sau ca pe o rogojină furată de ţigani, ce nu merita doi bani.
Iată că Patronul Tutungeriei a ieşit în uşă şi a rămas acolo.
Îl privesc cu disconfortul dat de poziţia capului meu răsucit
Şi cu disconfortul sufletului care nu prea înţelege.
De murit, şi el şi eu vom muri.
El va lăsa în urma lui firma, eu - câteva versuri.
După o vreme, va muri şi firma, vor muri şi versurile mele.
Ceva mai târziu va muri şi strada pe care se afla respectiva firmă,
Precum şi limba în care au fost scrise versurile.
Va muri apoi şi această planetă rotitoare unde s-au întâmplat toate astea.
Iar pe alţi sateliţi din alte sisteme ceva asemănător oamenilor
Va continua să producă ceva asemănător cu versurile şi să trăiască sub lucruri
asemănătoare cu firmele,
Totdeauna un lucru în faţa celuilalt,
Totdeauna la fel de inutile şi unul şi altul,
Totdeauna imposibilul la fel de stupid ca realul,
Totdeauna misterul din adânc la fel de evident ca somnul misterului
de la suprafaţă,
Totdeauna unul sau altul sau nici unul, nici altul.
Dar acum a intrat un om în Tutungerie (oare să-şi cumpere tutun?)
Iar realitatea plauzibilă mi-a căzut brusc în cap.
Mă ridic un pic, dar energic, convins, uman,
Şi mă voi decide să scriu aceste versuri în care afirm contrariul.
Îmi aprind o ţigară gândindu-mă că le scriu
Şi trag din ea eliberarea de toate gândurile.
Urmăresc cu privirile fumul cum îţi urmezi drumul pe care ai luat-o,
Şi mă bucur, brusc asaltat de sensibilitate şi competenţă,
Că m-am eliberat de toate speculaţiile,
Şi că metafizica e consecinţa unei proaste dispoziţii.
Apoi mă răstorn pe scaun
Şi continui să fumez.
Cât timp Destinul o să-mi îngăduie, voi continua să fumez.
(Dacă m-aş însura cu fata spălătoresei,
Poate că aş fi fericit.)
Ajuns aici, mă ridic de pe scaun. Mă duc la fereastră.
Omul a ieşit din Tutungerie (strecurându-şi mărunţişul în buzunarul
de la pantaloni?)
Ah, păi îl cunosc: e Esteves cel-fără-de-metafizică.
(Patronul Tutungeriei a reapărut la uşă.)
Călăuzit parcă de un instinct divin, Esteves şi-a întors capul şi m-a zărit.
Mi-a făcut semn cu mâna, iar eu am strigat Salut Esteves! şi universul
Mi s-a reconstituit lipsit de ideal şi speranţă, iar Patronul Tutungeriei a surâs.



(traducere Dinu Flămând)