Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Arthur Rimbaud - Corabia beată


Cum lunecam la vale pe-a apelor oglinda
N-am mai simtit odgonul întins de edecari:
Cu chiote, Piei Rosii-i luasera drept tinta
Legându-i, goi, pe maluri, de coloratii pari.
De echipaje nu-mi mai pasa cum – ca poarta
Bumbac din Englitera ori grâu din Flandra. – Când,
Cu edecarii-odata, se stinse orice cearta,
Am fost lasat de Fluvii oriunde sa ma-avânt.
Eu, ce fusesem, iarna, mai surd decât un creier
De tânc, am dat navala prin al mareei val!
Si nici un promontoriu atins de-al meu cutreier
N-a mai vazut vreun iures atât de triumfal.
Furtunile-mi sfintira treziile marine.
Mai slobod decât dopul pe ape-am dantuit
- Si zice-se ca ele doar lesuri duc, haine -
Vreo zece nopti, iar farul neghiob nu mi-a lipsit!
Curata, verde unda, mai dulce decât pare
Copiilor chiar marul cel acru, m-a spalat
De varsaturi si pete de vin; zvârlind în mare
Si ancora si cârma, în voie m-a lasat.
De-atunci ma scald întruna în Marea lactescenta,
Ca-ntr-un Poem de astri patruns si devorând
Azurul verde-n care vreun înecat – absenta
Si palida stafie – coboara când si când;
Si-n care, dând culoare salciilor seninuri -
Deliruri si cadente ascunse-n straluciri, -
Mai largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac sa dospeasca fierea rosieticei iubiri!
Stiu boltile ce crapa sub fulgerele dese,
Stiu trombele, si Seara, si Zorii plini de-avânt -
Popor de porumbite, – si am vazut, adese,
Tot ce crezuse Omul ca vede pe pamânt!
Vazut-am cum un soare patat de-un mistic sânge
Ilumineaza cheaguri prelungi si viorii, -
Cum draperia marii, fosnind, sub zari îsi strânge
Talazurile – parca eroi de tragedii!
Visat-am noaptea verde cu-omaturi uluite -
Saruturi care urca în ochii marii, lent, -
Miscarea unor seve în veci neauzite,
Fosforuri cântatoare arzând incandescent!
Urmat-am, luni de-a rândul, a valurilor turma -
Ca niste vaci zalude izbind în stânci, avan -
Fara-a visa ca talpa Madonelor, din urma
E-n stare a împinge puhavul Ocean!
Am dat peste Floride fantastice, în care
Erau ochi de pantere si piei de om si flori!
Treceam prin curcubeie întinse pe sub mare
Ca niste haturi pentru verzuiele vâltori!
Vazut-am bolti dospinde, cu stufarisuri, unde
Cu-ncetul putrezeste câte-un Leviatan!
De-asemeni, cataracte care se pot ascunde
Sub calmul plat, când fierbe al apelor noian!
Ghetari, bolti de jaratec, sori de argint si aur
Si sidefii talazuri, – epave-n vreun golf brun,
Unde, cazând din arbori scalâmbi, câte-un balaur
Mâncat de pureci, lasa un negricios parfum!
As fi dorit sa vada copiii-aceasta lume
A apei, – pestii-aceia de aur, cântatori.
- Ieseam în larg pe-un leagan de înflorite spume,
Ma-nnaripa o boare de taina, uneori.
Martir satul de Zone si Poli, purtam pe buze
Suspinul marii – balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze -
Si-ncremeneam precum o femeie, în genunchi…
Eram aproape-un ostrov podit cu gainaturi
De paseri cârcotase, cu ochi balai, – plutind
Pâna simteam ca-n plasa de-odgoane si de laturi
Coboara înecati, d-a-ndoaselea, dormind!
Velier pierdut sub parul atâtor mari pletoase,
Zvârlit de uragane-n eterul pustiit, -
Eu, caruia nici Hansa cu navele-i faloase
Nu mi-ar fi scos din apa scheletul cherchelit;
Eu, sloboda odrasla a fumului si-a cetii,
Ce sfredeleam chiar cerul, roscat precum un zid
Ce poarta – hrana dulce, visata de poetii
Blajini – licheni de soare si muci de-azur limpid;
Eu, scândura nauca, smaltata cu planete
Electrice, si trasa de hipocampi, pe când
Se pravaleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând;
Eu, ce simteam la cincizeci de leghe departare
Maelstroamele si chitii gemând în rut, perechi -
Eu, torcatorul vesnic de-albastra nemiscare,
Duc dorul Europei cu parapete vechi!
Vazut-am siderale arhipelaguri, plauri
Al caror cer bezmetic spre nave sta deschis:
- O, Vlaga viitoare, milion de pasari de-aur.
T;i-s noptile acestea, loc de surghiun si vis?
Dar prea am plâns! Ajunge! Sfâsietori sunt zorii.
Cumplita-i orice luna, iar soarele-i amar:
M-a toropit iubirea, caci lâncezi i-s fiorii.
O, sparge-mi-s-ar trunchiul! în mare sa dispar!
De mai doresc vreo apa din Europa, iata
E balta neagra, rece, pe care-n asfintit
Un trist copil împinge, stând în genunchi, o biata
Barcuta, ca un flutur de Mai, abia itit.
O, nu mai pot sa lunec prin vraja voastra, valuri
Menite carabusii bumbacului sa fiti!
Nici sa înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici sa plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliti!