Nu sunt nimic.
Nu voi fi niciodată nimic.
Nu pot să vreau să fiu nimic.
În rest, strâng în mine toate visurile lumii.
Ferestre ale odăii mele,
Ale odăii unuia dintre milioanele de inşi din această lume despre care nimeni
nu ştie cine este
(Iar dacă ar şti cine este, ce anume ar şti?),
Voi daţi spre misterul unei străzi cu un permanent du-te-vino de oameni,
Spre o stradă inaccesibilă tuturor gândurilor,
Reală, imposibil de reală, evidentă, atât de evidentă încât nu o poţi cunoaşte,
Cu misterul lucrurilor aflat sub pietre şi sub fiinţe,
Cu moartea ce întinde mucegaiul pe ziduri şi albeşte pletele oamenilor,
Cu Destinul ce mână carul totului pe drumul nimicului.
Astăzi mă dau învins, de parcă aş fi aflat adevărul.
Astăzi sunt lucid, ca un muribund,
Iar cu lucrurile nu aş mai împărţi altă fraternitate
Decât o despărţire, iar casa şi această parte a străzii
Ar deveni un şir de vagoane de tren, iar semnalul de plecare
L-ar da un şuierat din lăuntrul ţestei mele,
Cu un zvâcnet al nervilor mei şi un scrâşnet în oasele mele.
Rămân azi perplex, asemeni cuiva care a meditat şi a aflat, iar apoi a uitat.
Mă împart astăzi între fidelitatea pe care o datorez
Tutungeriei de peste drum, ca lucru real în exterior,
Şi senzaţia că totul e vis, ca lucru real în interior.
Am ratat totul.
Dar cum nu aveam mari ambiţii, poate că totul era nimic.
Educaţia ce mi s-a dat
Am gonit-o pe fereastra din spatele casei.
Am fugit la ţară croind planuri măreţe.
Doar că acolo n-am găsit decât iarbă şi copaci,
Iar când dădeam de oameni, ei erau ca toţi ceilalţi.
Acum plec de la fereastră, mă aşez pe un scaun. La ce să mă mai gândesc?
Ce ştiu eu despre ceea ce voi fi, eu care nu ştiu nici cine sunt?
Voi fi cel la care mă gândesc? Dar mă gândesc să fiu în atâtea feluri!
Şi nenumăraţi alţii gândesc să devină acelaşi lucru, încât ar fi imposibil
să fie atâţia!
Geniu? În această clipă
O sută de mii de creiere visează să fie ca mine genii,
Iar istoria nu-l va reţine, cine ştie?, poate pe nici unul,
Şi numai fum se va alege din atâtea cuceriri viitoare.
Nu, nu cred în mine.
În toate ospiciile există atâţia nebuni care au atâtea certitudini!
Iar eu, care n-am nici o certitudine, sunt eu oare mai cert sau mai puţin cert?
Nu, nici în mine...
În câte mansarde şi ne-mansarde pe lumea asta
Nu există, acum, tot soiul de genii-pentru-ei-înşişi care visează?
Câte aspiraţii înalte şi nobile şi lucide -
Da, cu adevărat înalte şi nobile şi lucide -,
Şi cine ştie, poate că realizabile,
Nu vor vedea nicicând lumina soarelui real, nici nu vor găsi la cineva ascultare?
Lumea e făcută pentru cel născut să o cucerească,
Şi nu pentru cel care visează că o poate cuceri, chiar de are dreptate.
Am visat mai mult decât a făcut Napoleon vreodată.
La pieptul meu ipotetic am strâns mai multă umanitate decât Cristos.
Am elaborat în taină sisteme filozofice pe care nici un Kant nu le-a scris.
Dar eu sunt, şi probabil am să rămân aşa pentru totdeauna, omul de la mansardă,
Chiar dacă nu locuieşte acolo;
Totdeauna voi fi cel nenăscut pentru aşa ceva;
Totdeauna voi fi numai cineva cu multe calităţi;
Totdeauna cel care aştepta dinaintea unui perete fără uşă să i se deschidă,
Cel care cânta cântecul Infinitului într-un coteţ de găini,
Şi auzea vocea lui Dumnezeu din adâncul unui puţ astupat.
Oare să cred în mine? Nu, nu mai mult decât în tot restul.
Fie ca Natura să-şi verse peste căpăţâna mea înfierbântată
Dogoarea soarelui, ploaia şi vântul ce-mi răvăşeşte părul,
În rest, fie ce-o fi, dacă va fi să fie, sau să nu fie.
Sclavi cardiaci ai stelelor,
Am cucerit lumea întreagă înainte să ne săltăm din aşternut;
Însă ne trezim şi constatăm că ea este opacă,
Ne ridicăm şi iată că aparţine altuia,
Ieşim din casă şi vedem că este întreg pământul,
Plus sistemul solar şi Calea Lactee şi Indefinitul.
(Tu mănânci ciocolată, puştoaico;
Mănânc-o!
Ai să ajungi să vezi că nu există pe lume altă metafizică decât ciocolata.
Şi că toate religiile nu te învaţă mai mult decât patiseria.
Mănâncă, micuţa mea murdară, mănâncă!
Ce n-aş da să pot eu mânca ciocolată cu tot atâta autenticitate!
Însă eu sunt din cei care gândesc şi, desfăcând hârtia argintată,
Arunc totul pe jos, cum am făcut şi cu viaţa mea.)
Doar că din amărăciunea unui destin neîmplinit cel puţin rămâne
Rapida caligrafie a versurilor de faţă,
Portic dând spre Imposibil.
Cel puţin mă tratez pe mine însumi cu un dispreţ fără lacrimi,
Nobil măcar prin gestul larg cu care arunc,
Fără să fi făcut o listă, rufăria murdară care sunt eu, în curgerea lucrurilor,
Şi rămân încuiat în casă fără cămaşă.
(Tu, consolatoareo, inexistentă şi tocmai prin asta consolatoare,
Zeiţă elină concepută ca o statuie vie,
Patriciană din Roma, imposibil de nobilă şi nefastă,
Prinţesă a trubadurilor, extrem de graţioasă şi colorată,
Sau marchiză din veacul al optsprezecelea, decoltată şi arogantă,
Sau cocotă celebră pe vremea taţilor noştri,
Şi nu mai ştiu ce din categoria modernă - nici nu-mi imaginez ce anume -,
Fii toate astea, oricare dintre ele, şi inspiră-mă dacă poţi inspira!
Sufletul meu e o găleată răsturnată.
Precum cei ce invocă spiritele, invocă spiritele, mă invoc
Pe mine însumi şi nu găsesc nimic.
Mă îndrept din nou spre fereastră şi văd strada cât se poate de clar.
Văd magazinele, trotuarele, văd maşinile care trec,
Văd fiinţe vii şi îmbrăcate care se intersectează,
Văd şi câinii care şi ei există,
Iar toate acestea mă apasă ca o condamnare la surghiun,
Şi toate îmi sunt străine, cum îmi este de altfel totul.)
Am trăit, studiat, iubit şi chiar am crezut,
Dar azi nu e cerşetor pe care să nu-l invidiez că nu sunt eu el.
Îi văd fiecăruia zdrenţele şi plăgile şi minciuna,
Şi mă gândesc: poate niciodată n-ai trăit, nici studiat, nici iubit,
şi nici n-ai crezut
(Căci e posibil să faci realitate din toate astea fără să faci nimic din ele);
Poate abia dacă ai existat, ca o şopârlă căreia i-au tăiat coada,
Iar din şopârlă acum numai această coadă tăiată continuă să se zbată.
Am făcut din mine numai ceea ce n-aş fi ştiut,
Iar ceea ce puteam să fac cu mine n-am făcut.
Costumul de bal mascat pe care l-am îmbrăcat nu era cel potrivit.
Imediat am fost luat drept altul, n-am dezminţit, iar acum sunt pierdut.
Când am vrut să-mi scot masca,
Ea mi se lipise de obraz.
Când am tras de ea şi m-am văzut în oglindă,
Deja eram bătrân.
Eram beat, nu mai ştiam cum să-mi pun din nou costumul pe care
nu-l scosesem.
Mi-am zvârlit masca şi m-am culcat în vestiar
Ca un câine tolerat de administraţie
Pentru caracterul lui inofensiv,
Iar acum voi scrie această poveste spre a dovedi cât sunt de sublim.
Esenţă muzicală a versurilor mele inutile,
Ce-aş mai vrea să te găsesc ca pe un lucru făcut de mine,
În loc să stau peste drum de Tutungeria de peste drum,
Frământând cu picioarele conştiinţa de a fi existent
Ca pe un covor de care se împiedică un beţiv
Sau ca pe o rogojină furată de ţigani, ce nu merita doi bani.
Iată că Patronul Tutungeriei a ieşit în uşă şi a rămas acolo.
Îl privesc cu disconfortul dat de poziţia capului meu răsucit
Şi cu disconfortul sufletului care nu prea înţelege.
De murit, şi el şi eu vom muri.
El va lăsa în urma lui firma, eu - câteva versuri.
După o vreme, va muri şi firma, vor muri şi versurile mele.
Ceva mai târziu va muri şi strada pe care se afla respectiva firmă,
Precum şi limba în care au fost scrise versurile.
Va muri apoi şi această planetă rotitoare unde s-au întâmplat toate astea.
Iar pe alţi sateliţi din alte sisteme ceva asemănător oamenilor
Va continua să producă ceva asemănător cu versurile şi să trăiască sub lucruri
asemănătoare cu firmele,
Totdeauna un lucru în faţa celuilalt,
Totdeauna la fel de inutile şi unul şi altul,
Totdeauna imposibilul la fel de stupid ca realul,
Totdeauna misterul din adânc la fel de evident ca somnul misterului
de la suprafaţă,
Totdeauna unul sau altul sau nici unul, nici altul.
Dar acum a intrat un om în Tutungerie (oare să-şi cumpere tutun?)
Iar realitatea plauzibilă mi-a căzut brusc în cap.
Mă ridic un pic, dar energic, convins, uman,
Şi mă voi decide să scriu aceste versuri în care afirm contrariul.
Îmi aprind o ţigară gândindu-mă că le scriu
Şi trag din ea eliberarea de toate gândurile.
Urmăresc cu privirile fumul cum îţi urmezi drumul pe care ai luat-o,
Şi mă bucur, brusc asaltat de sensibilitate şi competenţă,
Că m-am eliberat de toate speculaţiile,
Şi că metafizica e consecinţa unei proaste dispoziţii.
Apoi mă răstorn pe scaun
Şi continui să fumez.
Cât timp Destinul o să-mi îngăduie, voi continua să fumez.
(Dacă m-aş însura cu fata spălătoresei,
Poate că aş fi fericit.)
Ajuns aici, mă ridic de pe scaun. Mă duc la fereastră.
Omul a ieşit din Tutungerie (strecurându-şi mărunţişul în buzunarul
de la pantaloni?)
Ah, păi îl cunosc: e Esteves cel-fără-de-metafizică.
(Patronul Tutungeriei a reapărut la uşă.)
Călăuzit parcă de un instinct divin, Esteves şi-a întors capul şi m-a zărit.
Mi-a făcut semn cu mâna, iar eu am strigat Salut Esteves! şi universul
Mi s-a reconstituit lipsit de ideal şi speranţă, iar Patronul Tutungeriei a surâs.
(traducere Dinu Flămând)
