Giuseppe Ungaretti - Fluviile

Mă aţin lângă acest arbore mutilat
singur pe-această dolină
ce-prăştie o lâncezeală
ca de circ
nainte sau după spectacol
şi privesc
liniştitul cutreier
al norilor pe faţa lunii

Azi dimineaţă m-am întins
într-o urnă de apă
şi ca o relicvă
m-am odihnit

Isonzo curgând
mă şlefuia
ca pe o piatră a lui

Oscioarele
mi le-am urnit
şi am purces
asemeni unui acrobat
pe apă


M-am ghemuit în preajma
rufelor mele de război
murdare
şi ca un beduin
m-am închinat pentru primirea
soarelui

Acesta e Isonzo
şi aici mai bine ca oriunde
m-am cunoscut din nou
o fibră docilă
a universului

Supliciul meu
e atunci
când nu mă socotesc
în armonie

Dar mâinile acelea
tainice
tot frământându-mă
îmi dăruiesc
o rară
fericire

Am revăzut
epocile
vieţii mele

Acestea sunt
fluviile mele

Acesta e Serchio
din care poate
două mii de ani s-a adăpat
viţa mea de ţărani
şi tatăl meu şi mama

Acesta e Nilul
ce m-a văzut
cum m-am născut, cum am crescut
şi cum am ars de neştiinţă
pe-ntinderi fără margini

Aceasta e Sena
şi-n acea tulbureală a ei
din nou m-am răscolit
şi m-am cunoscut

Acestea sunt fluviile mele
socotite-n Isonzo

Aceasta e nostalgia mea
ce-n fiecare
se străvede
acuma că e noapte
şi viaţa mi se pare
o corolă
de-ntunecimi.




Gotici la 16 august 1916


Trad: Ştefan Augustin Doinaş




I fiumi


Mi tengo a quest'albero mutilato
Abbandonato in questa dolina
Che ha il languore
Di un circo
Prima o dopo lo spettacolo
E guardo
Il passaggio quieto
Delle nuvole sulla luna

Stamani mi sono disteso
In un'urna d'acqua
E come una reliquia
Ho riposato

L'Isonzo scorrendo
Mi levigava
Come un suo sasso
Ho tirato su
Le mie quattro ossa
E me ne sono andato
Come un acrobata
Sull'acqua

Mi sono accoccolato
Vicino ai miei panni
Sudici di guerra
E come un beduino
Mi sono chinato a ricevere
Il sole

Questo è l'Isonzo
E qui meglio
Mi sono riconosciuto
Una docile fibra
Dell'universo

Il mio supplizio
È quando
Non mi credo
In armonia

Ma quelle occulte
Mani
Che m'intridono
Mi regalano
La rara
Felicità

Ho ripassato
Le epoche
Della mia vita

Questi sono
I miei fiumi

Questo è il Serchio
Al quale hanno attinto
Duemil'anni forse
Di gente mia campagnola
E mio padre e mia madre

Questo è il Nilo
Che mi ha visto
Nascere e crescere
E ardere d'inconsapevolezza
Nelle distese pianure

Questa è la Senna
E in quel suo torbido
Mi sono rimescolato
E mi sono conosciuto

Questi sono i miei fiumi
Contati nell'Isonzo

Questa è la mia nostalgia
Che in ognuno
Mi traspare
Ora ch'è notte
Che la mia vita mi pare
Una corolla
Di tenebre

Rainer Maria Rilke - Elegia a şaptea

Să nu mai fie nici o implorare; nu implorare, ci glas matur
să fie natura strigătului tău; în adevăr, tu ai striga preacurat
ca o pasăre, când suitorul anotimp o înalţă, aproape uitând
că este o vietate mâhnită şi nu numai o inimă singuratică -,
pe care-o aruncă-n seninul azurului,
în inima cerului. Ca şi pasărea
şi tu ai implora, aşa încât, nevăzută încă,
să te afle prietena, tăcută, în care se trezeşte pe-ncetul un răspuns
ce se înflăcărează ascultându-te, -
- cutezătoarei tale simţiri, simţirea ei arzătoare.

O, şi primăvara ar înţelege -, că nu există vreun loc
care să nu poarte sunetul Bunei-Vestiri. Mai întâi
acea firavă izbucnire întrebătoare, în jurul căreia, cu larguri
de linişti crescânde o domoleşte o zi pură ce-ncuviinţează.
Apoi treptele suitoare, treptele chemării urcând până la visatul
templu al viitorului -, apoi trilurile, - fântânile
a căror pătimaşă ţâşnire revărsarea o prevesteşte
într-un joc plin de făgăduinţi... Şi în faţa sa vara.
Nu doar numai dimineţile toate-ale verii -, nici numai
cum ele se preschimbă în zi strălucind în fecioria-nceputului.
Nu numai zilele, atât de duioase cu florile,
şi sus, puternice şi măreţe cu falnicii arbori.
Nu doar evlavia acestor învoalte puteri,
nici numai cărările, nu numai pajiştile în soare-apune,
nu numai, după o furtună târzie, acel suflu curat al limpezirii,
nu numai apropiatul somn şi acea presimţire, seara ...
ci nopţile! Înaltele nopţi ale verii,
ci stelele, stelele acestui pământ.
O, într-o zi să nu mai exişti şi infinit să ştii
stelele toate: cum, o, cum le-am putut uita!

Iată, atunci mi-aş chema iubita. Dar nu numai ea
ar veni... - Ar veni din şubredele lor morminte
copile, care s-ar trezi şi-ar sta aici, lângă mine... Căci cum aş putea
să pun hotare chemării odată strigate? Cei scufundaţi năzuiesc
mereu să ajungă iar pe pământ. - Voi, copii,
un lucru odată-nsuşit, preţuieşte cât multe.
Să nu credeţi că Soarta-i mai mult decât condensarea Copilăriei;
de câte ori nu l-aţi întrecut pe cel drag, respirând,
gâfâind în goana preafericită după nimic, în libertatea pură.

Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi voi, fetelor
cele prăbuşite şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind pe cele mai
duşmănoase uliţi ale oraşelor, voi - putreziciunii sau căderii
sortite. Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu
o oră întreagă, - ceva între două clipe, un răstimp
scăpând măsurilor timpului -, când ele-au avut o existenţă.
Au avut totul. Vinele pline de viaţă.
Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând,
nu ni-l încuviinţează sau nu ni-l râvneşte. Desigur,
am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită
numai atunci ni se dezvăluie, când o preschimbăm în noi înşine.

Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viaţa noastră
are loc în prefaceri. Şi mereu împuţinându-se,
se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică,
răzbate-acum o întruchipare fantomatică,
ţinând cu totul de închipuire, ca şi cum ar sta încă toată în creier.
Spiritul timpului şi-adună puteri peste puteri,
el care este la fel de inform ca şi încordatul
avânt pe care-l soarbe din lucrurile toate.
Pentru el templu nu mai există. Această risipă a inimii
o păstrăm tăinuind-o în noi. Da, acolo unde încă mai stăruie vreun lucru
altă dată slujit, implorat în genunchi-,
se păstrează, ca atare, tinzând spre nevăzut.
Mulţi sunt cei care nu-l mai zăresc, fără să aibă totuşi norocul
de a-l zidi acum lăuntric cu pilaştri şi statui, mai măreţ încă!
Fiece-năbuşită răsucire-n adâncuri a lumii are atari desmoşteniţi,
cărora nici ce a fost, nici ce se apropie nu le aparţine.
Căci chiar şi ceea ce-i foarte aproape, departe-i de oameni.
Pe noi nu trebuie să ne tulbure asta; dimpotrivă,
să-ntărească în noi păstrarea înfăţişării aici recunoscută. -
Faptul acesta s-a înălţat odinioară printre oameni, în miezul destinului, nimicitorul,
se-nălţa în miezul lui Nu-se-ştie-ncotro, ca înzestrat cu fiinţare,
şi stele spre sine înclina din mai neîndoielnice ceruri. Îngere,
Ţie ţi-l arăt încă aici, în contemplarea ta stă,
mântuit până la urmă, şi-acum în sfârşit înălţat.
Columne, piloni, Sfinxul, muribundul avânt al susţinerii,
cenuşiu, a domului din oraşul ce piere sau îi este străin.

N-a fost aceasta o minune? O, Îngere, miră-te, căci
noi suntem aceasta, noi, o, tu, Mărite, mărturiseşte-o,
am putut împlini asemenea lucruri: suflul meu
prea firav este pentru deplina slăvire. Astfel, noi
nu am lăsat să se piardă spaţiile, dăruitoarele, aceste
spaţii ale noastre. (Cât de înfricoşător de imense par a fi ele,
că nici cu milenii de simţire n-am putut să le umplem).
Dar un turn era măreţ totuşi, nu-i aşa? O, Îngere,
fost-a el măreţ şi încă alături de tine? Chartres sublim era -,
iar muzica suia înalt, tot mai înalt, până ce ne depăşea. Şi totuşi,
chiar numai o îndrăgostită-, oh, singură la fereastră, noaptea...
nu a ajuns la genunchii tăi -?
Să nu crezi că te implor.
Îngere şi chiar de te-aş implora! Nu ai veni.
Căci chemarea mea este mereu plină de refuz. Împotriva
unui atât de puternic şuvoi tu nu poţi trece. Ca un braţ înălţat
este strigătul meu. Şi mâna lui desfăcută
sus, ca să apuce, în faţa ta
într-un gest de apărare şi prevenire,
Denecuprinsule, rămâne larg deschisă.


traducere şi note George Popa Editura Polirom, 2000

Walt Whitman - Tu eşti cea nouă?

Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?
Ca să încep, te previn că, în mod sigur,
sînt foarte diferit de ceea ce presupui;
Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?
Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?
Crezi că prietenia mea îţi va da deplină
satisfacţie?
Crezi că sînt statornic şi credincios?
Nu vezi nimic altceva decît această înfăţisare,
acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?
Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către
un adevărat ecou?
O, visătoareo, nu te-ai gîndit că
aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?


Trad: Mihnea Gheorghiu

Saint John Perse - Elogii - Imagini pentru Crusoe

Clopotele
Bătrân cu mâinile goale,
reîntors printre oameni, Crusoe!
plângeai, presupun, când din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...
O, Prădatule!
Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai departate; la muzici ciudate ce se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii,
asemeni cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...
Peretele
Colţul de zid e în faţă, spre a frânge cercul visului tău.
Dar imaginea dă un ţipăt.
Cu capul înspre urechea unui fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al sosurilor îţi pătrunde-n gingii.
şi visezi la nori albi peste insula ta, când verde aurora se limpezeste-n sânul apelor nepatrunse.
...E năduşeala de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinatate a cărnoşilor mango şi acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.
E mierea roşcată a furnicilor în scorburile copacului mort.
E un gust de fruct verde, care-năcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzuta, e semănată cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi zile...
Oraşul
Tabla le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.
Răsuflarea li se scurge prin hornuri.
Grăsimi!
Miros de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator! Acre trupuri de femei sub fuste!
Oraş pe cer!
Grăsimi! răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect - căci oraşu-l încinge murdăria.
Peste lucarna magherniţei - peste pubelele ospiciului - peste izul de vin prost din cartierul marinarilor - peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie - peste statuile sfărâmicioase şi peste câinii de pripas - peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor,
peste pisica bolnavă ce are trei încreţiri pe frunte,
seara cade, în fumul oamenilor...
- Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...
Crusoe! - astă-seară lângă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulţi strigarea astrelor singuratice.
Trage storurile; n-aprinde:
E seară peste Insula ta şi în necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării; e seară de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.
Greu totul, vâscos şi sărat ca viaţa plasmelor.
Pasărea se leagănă în penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n micile golfuri, ascultându-se.
Insula adoarme în ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în dezmierdarea bogată a nămolurilor.
Sub manghierii ce-o răspândesc, peşti leneşi printre mâl au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. - Sunt mâlurile fecundate - Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor - Zăreşti pe o fâşie de cer verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al ţânţarilor - Lăcuste sub frunze se cheamă blând - şi alte vietăţi blânde, atente la înserare, cântă un cânt mai pur ca veştirea ploii: e înghiţirea a doua perle ce le umfla gâtlejul galben...
Geamăt al apelor rotitoare şi luminoase!
Corole, guri de moaruri: doliul ce sparge şi înfloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în viată pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...
O, culoarea brizelor în mers peste ape calme,
crengile palmierilor ce se clatină!
şi nici un latrat departat, trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub miros de ardei.
Dar liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului!
... Crusoe! eşti aici! şi faţa ta dăruită semnelor noptii, ca o palmă întinsă.
Vineri
Râsete-n soare,
ivoriu! sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile pământului...
Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi noua, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lânga omul taciturn, îti duceai în lumină şerpuirea al­bastră a membrelor!
- Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lampi şi vânezi prin cămara; adulmeci fustele grasei bucatarese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum făţarnici, şi râsul, vicios.
Papagalul
E un altul.
Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Sta acolo pe palier lângă lucarna, unde bate în negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.
Cu un dublu strigăt, noaptea, el te saluta, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa gangului şi ridici în mâini astrul precar al lămpii. Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce privirea. Omule cu lampa! Ce vrei de la el?... Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea, un inel de sevă moartă. şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.
O, mizerie! Lampa suflă şi pasărea dă un ţipăt.
Umbrela de Capră
E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului. E sub o masă cu trei picioare; e-ntre ladiţa cu nisip pentru pisica şi butoiul dogit, plin cu pene.
Arcul
Dinaintea şuieraturilor vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării. - Dar un pocnet despică umbra cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. şi se deschide în lungul fibrei sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.
Grăuntele
L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolţit.
Cartea
şi ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraţ, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului:
«...Dintr-un surghiun luminos - mai depărtat ca furtuna ce se roteşte - cum să păzesc, Doamne, căile tale?
...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii - dupa ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?»
- Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodata, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.


1904
Trad: Aurel Rău

Walt Whitman - În curând, va fi învinsă iarna

În curând, va fi învinsă iarna;
În curând, îngheţatele ferecături vor fi desfăcute
şi topite. Încă puţin
Şi aerul, pământul, valul, totul va fi cuprins
de plăcerea reînvierii şi a înfloririi; o mie de
forme vor răsări,
Din aceste amorţite movile, din aceste îngheţate
muşuroaie de pământ, ca din adânci
morminte vor răsări.
Ochi sensibili, urechi fine – cele mai delicate
însuşiri ale tale – tot ceea ce ia cunoştinţă
de frumuseţea naturii
Se va trezi şi se va umple cu această frumuseţe.
Tu vei observa aspectele simple, delicatele
minuni ale pământului,
Păpădia, trifoiul, smaraldina iarbă,
florile timpurii, primele parfumuri,
Arbustul pe care calci, verdele-galben al
salciei, înflorirea prunilor şi a cireşilor,
Sturzul, privighetoarea, mierla făcându-şi
auzit cântecul lor, rătăcitoarea pasăre albastră...
Spectacolul din fiecare an asemenea scene prezintă.


Trad. Mihnea Gheorghiu

John Keats - Odă la o privighetoare

Inima-mi strânsă cade-n somn în chin
Ce mă apasă parcă-aş bea cucută,
Sau chiar acum un opiat închin
Care străfund în Lethe mă strămută:
Nu că aş fi cu pizmă către tine,
Ci iau la bucuria ta mult parte,
Driadă de pădure ce te-mparte
Aripa melodiei line
Printre fagi verzi umbrind la nesfârşit,
Verii îi cânţi înalt din gât răpit.
De-aş bea numai odată dintr-un vin
De ani răcit în adâncimi săpate,
Şi mirosind ca Flora printre roade,
Ca dansul provensal de soare plin!
O cupă numai din arzândul sud,
Având adevărata hippocrene
în care perle cu scântei asudă
Şi peste buze purpură aşterne;
Să beau şi părăsindu-mi lumea toată,
Să pier cu tine-n pădurea-ntunecată.

Să pier departe, dizolvat, uitând
Ceea ce nu-ţi dă ramul tău nicicând,
Grija de-aici, febră şi vlăguire,
Căci oamenii se strâng geamăt să-audă,
Paralizia pune-n păr reci fire,
Un spectru sieşi, tinereţii-i rudă
Şi e gândirea numai o mâhnire
Cu ochi de plumb în disperare
Şi Frumuseţea-i cu stinsă privire,
Şi dragostea tânjind în gheaţă pare.

Spre tine vreau avântul meu să zboare,
Nu lângă Bacchus şi-ale sale fiare,
Pe àripi poezia să mă poarte
La cer, deşi ezit şi întârziu;
Cu tine sunt. E luna-n nori departe
împărătească-n noaptea-n luciu viu,
Cu roi de zâne, stelele mult tandre;
Aici însă lumina nu răsare,
Doar cea venind de sus prin câte-o boare
Prin umbra înverzită şi meandre.

Nu pot să văd ce flori am la picioare,
Nici vreun parfum plutind peste o creangă,
Dar în bezna balsamică mă leagă
Aromele intrate slujitoare
La pomi cu rod sălbatic de pe plai,
La spini şi la măceşul ciobănesc,
La violete ce iute veştejesc,
La pruncul vârstnic din mijlocul de mai:
Un trandafir de mosc, cu vin de rouă,
Şi peste care muşte-n zumzet plouă.

Ascult bezna ades: ajutătoare
Am privit moartea, dragoste aproape,
Şi muza-mi a ştiut rime să-i sape,
Ca-n duh să-mi piardă ultima suflare.
Să mor îmi pare voluptate azi,
în miezul nopţii fără suferinţă
Pe când în cer sufletu-ţi ia fiinţă
într-un aşa extaz!
Dar nu-ţi voi auzi înaltul cânt
De recviem, căci voi fi sub pământ.

Nu eşti a morţii, fără moarte, lege!
Lacom popor nu-ţi calcă pe mormânt.
Ca-n noaptea asta-n vremuri vechi, sunând
Vocea ta a urcat în rob şi rege.
Poate acelaşi cânt a fost o zestre
în inima lui Ruth când fără casă
în grâu străin bea lacrimi, dureroasă;
Acelaşi a vrăjit sacre ferestre
Deschise către mări, primejduit,
De pe pământuri din pierdutul mit.

Pierdutul mit! Fu clopot ăst cuvânt
Şi m-a redat smulgându-mă din tine.
Adio! Fantezia nu ne ţine
Cu amăgeala-i, cum se spune-n vânt,
înşelătoareo, imnul tău cu plâns
Trece de câmp, de râu, suie pe creastă,
Iată acum întru adânc s-a strâns
în luminişul văii ce-l adastă:
E o închipuire, vis enorm?
Cântecul a pierit: - Sunt treaz sau dorm?


Trad: Miron Kiropol

PLATON - REPUBLICA - MITUL PEŞTERII

Socrate: „Asemuieşte firea noastră în privinţa educaţiei şi a lipsei de educaţie cu următoarea întâmplare: iată mai mulţi oameni aflaţi într-o încăpere subpământeană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încât trebuie să stea locului şi să privească într-o singură direcţie, fără să-şi poată roti capetele din pricina legăturilor. Lumina vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi este un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este, să zicem, paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc, deasupra căruia îşi arată ei scamatoriile”

Glaucon: „Văd”

- Mai încearcă să vezi şi că, de-a lungul acestui perete, nişte oameni poartă felurite obiecte care depăşesc în înălţime zidul, mai poartă şi statui de oameni şi alte făpturi de piatră sau lemn, lucrate în chipul cel mai divers. Iar dintre cei care le poartă, unii scot sunete, alţii păstrează tăcerea.
- Ciudată imagine şi ciudaţi sunt oamenii legaţi!
- Sunt asemănători nouă. Căci crezi că astfel de oameni au văzut, atât din ei înşişi cât şi din ceilalţi, altceva decât umbrele care cad, aruncate de foc, pe zidul dinaintea lor?
- Cum ar putea vedea altceva dacă întreaga viaţă sunt siliţi să-şi ţină capetele nemişcate?
- Iar dacă ei ar fi în stare să stea de vorbă unii cu alţii, nu crezi că ar socoti că, numind aceste umbre pe care le văd, ei numesc realitatea?
- Necesar.
- Şi ce-ar face dacă zidul de dinainte al închisorii ar avea ecou? Când vreunul dintre cei ce trec ar emite vreun sunet, crezi că ei ar socoti emisiunea sunetului fiind altceva în afara umbrei ce le trece pe dinainte?
- Pe Zeus, nu cred!
- În general deci, asemenea oameni nu ar putea lua drept adevăr decât umbrele lucrurilor.
- E cu totul obligatoriu.

- Priveşte acum în ce fel ar putea fi dezlegarea lor din lanţuri şi vindecarea de lipsa lor de minte: atunci când vreunul dintre ei s-ar pomeni dezlegat şi silit deodată să se ridice, să-şi rotească grumazul, să umble şi să privească spre lumină, făcând el toate acestea ar resimţi tot felul de dureri. Iar din pricina strălucirii focului n-ar putea privi direct acele obiecte, ale căror umbre le văzuse mai înainte. Ce crezi că ar zice dacă cineva i-ar spune că ceea ce văzuse până atunci nu erau decât deşertăciuni, dar că acum se află mai aproape de ceea-ce-este şi că, întors către ceea-ce-este, vede mai conform cu adevărul? În plus, dacă arătându-i fiecare dintre obiectele purtate, l-ar sili prin întrebări să răspundă ce anume este lucrul respectiv, nu crezi că el s-ar putea afla în încurcătură şi că ar putea socoti că cele văzute mai înainte erau mai adevărate decât cele arătate acum?
- Ba da.
- Iar dacă l-ar sili să privească spre lumina însăşi, nu crezi că l-ar durea ochii şi că ar da fuga îndărăt, întorcându-se spre acele locuri pe care poate să le vadă şi le-ar socoti pe acestea în fapt, mai sigure decât cele arătate?
- Chiar aşa!
- Dar dacă cineva l-ar smulge cu forţa din locuinţa aceasta, ducându-l pe un suiş greu şi pieptiş, nedându-i drumul până ce nu l-ar fi tras la lumina soarelui, oare nu ar suferi şi nu s-ar mânia că e tras? Iar când ar ieşi la soare, nu i s-ar umple ochii de strălucire, astfel încât nu ar putea vedea nimic din lucrurile socotite acum adevărate?
- N-ar putea să le vadă, cel puţin pe moment.
- Cred că ar avea nevoie de obişnuinţă, dacă ar fi ca el să vadă lumea de sus. Iar mai întâi, el ar vedea mai lesne umbrele, după aceea oglindirile oamenilor şi ale lucrurilor, apoi în sfârşit lucrurile în sine. În continuare i-ar fi mai uşor să privească în timpul nopţii ceea ce e pe cer şi cerul însuşi, privind deci lumina stelelor şi a lunii mai curând decât soarele şi lumina sa în timpul zilei.
- Cum de nu.
- În sfârşit el va privi soarele. Nu în apă, nici reflexiile sale în vreun alt loc străin, ci l-ar putea vedea şi contempla aşa cum este.
- Necesar.
- După aceasta, ar cugeta în legătură cu soarele, cum că acesta determină anotimpurile şi anii, că el cârmuieşte totul în lumea vizibilă, fiind într-un fel răspunzător şi pentru imaginile acelea văzute de ei în peşteră.
- E clar că aici ar ajunge, după ce va fi străbătut toate celelalte etape.
- Atunci nu crezi că dacă omul acesta şi-ar aminti de prima sa locuinţă, de "înţelepciunea" de acolo, ca şi de părtaşii săi la lanţuri, el s-ar socoti pe sine fericit de pe urma schimbării, iar de ceilalţi i-ar fi milă?
- Cu totul.

- Iar dacă la ei ar exista laude şi cinstiri şi s-ar da răsplată celui mai ager în a vedea umbrele ce trec alături şi care îşi aminteşte cel mai bine cele ce de obicei se preced, se succed sau trec laolaltă şi care, în temeiul acestor observaţii, ar putea cel mai bine să prezică ce urmează în viitor să se mai întâmple, ţi se pare oare că omul nostru ar putea să poftească răsplăţile acelea şi să-i invidieze pe cei onoraţi la ei şi aflaţi la putere? Sau ar simţi ce spune Homer, voind nespus "mai degrabă argat să fie pe pământ la cineva neînsemnat, sărman şi fără de stare",consimţind să păţească orişice mai degrabă decât să aibă părerile de acolo şi să trăiască în acel chip?
- Aşa cred şi eu.

- Mai gândeşte-te şi la următorul aspect: dacă acel om, coborând, s-ar aşeza iarăşi în acelaşi loc de unde a plecat, oare nu ar avea ochii plini de întunecime, sosind deodată dinspre lumea însorită?
- Ba da.
- Iar dacă el ar trebui din nou ca, interpretând umbrele acelea, să se ia la întrecere cu oamenii ce au rămas întotdeauna legaţi şi dacă ar trebui să o facă chiar în clipa când nu vede bine, înainte de a-şi obişnui ochii, iar dacă acest timp cerut de reobişnuire nu ar fi cu totul scurt, oare nu ar da el prilej de râs? Şi nu s-ar spune despre el că, după ce s-a urcat, a revenit cu vederea coruptă şi că, deci, nici nu merită să încerci a sui? Iar pe cel ce încearcă să-i dezlege şi să-i conducă pe drum în sus, în caz că ei ar putea să pună mâinile pe el şi să-l ucidă, oare nu l-ar ucide?
- Ba chiar aşa.
- Iată dragă Glaucon imaginea care trebuie, în întregime pusă în legătură cu cele zise mai înainte: domeniul deschis vederii e asemănător cu locuinţa-închisoare, lumina focului din ea - cu puterea soarelui. Iar dacă ai socoti urcuşul şi contemplarea lumii de sus ca reprezentând suişul sufletului către locul inteligibilului, ai înţelege bine ceea ce eu nădăjduiam să spun, de vreme ce aşa ceva ai dorit să asculţi. Dacă nădejdea aceasta e îndreptăţită, Zeul o ştie.
Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept şi frumos; ea zămisleşte în domeniul vizibil lumina şi pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domneşte, producând adevăr şi intelect; şi iarăşi cred că cel ce voieşte să facă ceva cugetat în viaţa privată sau în cea publică, trebuie s-o contemple.
- Sunt de aceeaşi părere, în felul în care pot.
- Atunci fii de acord şi cu lucrul care urmează şi nu te mira că cei care ajung aici nu vor să se îndeletnicească cu afacerile omeneşti, ci mereu sufletele lor cată în sus, fapt firesc dacă aceasta se întâmplă după chipul imaginii înfăţişate mai înainte.
- E firesc.
- Dar crezi că e de mirare, dacă cineva, sosind de la contemplarea divinului la cea a lucrurilor omeneşti, se poartă cum nu trebuie şi se face de râs, având vederea încă slabă? Ţi se pare de mirare că, înainte de a se obişnui îndestulător cu bezna din lumea de aici, este silit, pe la tribunal sau pe aiurea, să se confrunte cu umbrele dreptăţii, sau cu statuile de la care provin umbrele şi să se ia la întrecere cu alţii în legătură cu acest subiect şi în felul în care sunt înţelese toate acestea de către oameni ce n-au văzut niciodată dreptatea însăşi?
- Nu este deloc de mirare.
- Dar dacă lumea ar avea minte şi-ar aminti că există două feluri de slăbire a vederii, provenind de la două feluri de pricini: o dată a celor ce vin de la lumină la întuneric, apoi a celor ce vin de la întuneric la lumină. Ar putea atunci gândi că acelaşi lucru se petrece şi cu sufletul, atunci când l-ar vedea tulburat şi incapabil să vadă ceva; n-ar trebui să râdă necugetat, ci s-ar cădea să cerceteze dacă nu cumva, venind sufletul de la o viaţă mai luminoasă, nu e pătruns de întuneric datorită neobişnuinţei; sau dacă, dimpotrivă, sosind de la mai multă neştiinţă înspre o viaţă mai luminoasă, nu s-a umplut de o mai mare strălucire. Astfel, pe cel dintâi l-ar socoti fericit pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru ceea ce a trăit, în timp ce pe celălalt l-ar socoti vrednic de milă. Iar dacă totuşi ar voi să râdă de acesta din urmă, ar fi mai puţin ridicol să râdă de el, decât de cel care soseşte de sus, de la lumină.
- Foarte corect ceea ce spui.
- Aşa ceva trebuie să cugetăm despre aceste suflete, dacă ideile noastre sunt adevărate. Şi să nu socotim că educaţia este ceea ce unii pretind că ea este: într-adevăr ei susţin că pot aşeza ştiinţa într-un suflet în care ea nu se afla, ca şi când ar da vedere ochilor orbi.
- Da, ei susţin aşa ceva.
- Discuţia noastră arată însă că, după cum ochiul nu e în stare să se întoarcă dinspre întuneric spre strălucire, decât laolaltă cu întreg corpul, la fel această capacitate prezentă în sufletul fiecăruia, ca şi organul prin care fiecare cunoaşte, trebuie să se răsucească împreună cu întreg sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ar ajunge să privească la ceea-ce-este şi la măreaţa lui strălucire. Aceasta numim Binele, nu?
- Da.
- Iată deci arta "răsucirii".Se pune problema în ce fel se va obţine transformarea cea mai rapidă şi mai eficace a sufletului. Nu-i vorba de a-i sădi "simţul văzului", ci de a-l face să "vadă" pe cel care are deja acest simţ, dar nu a fost crescut cum trebuie şi nici nu priveşte unde ar trebui.
- Aşa se pare.
- Celelalte aşa-zise virtuţi ale sufletului par să fie cumva apropiate de virtuţile trupului - de fapt ele nu există în el mai înainte, ci doar mai târziu apar în obiceiuri şi în ocupaţiile omului. Însă capacitatea de a cugeta are, mai degrabă decât orice altceva, parte de ceva divin pare-se, de ceva care face ca ea să nu-şi piardă puterea niciodată. Numai că ea poate deveni, dând urmare "răsucirii" ceva folositor şi util, sau nefolositor şi vătămător. Ori n-ai observat la cei socotiţi ticăloşi dar iscusiţi, că măruntul lor suflet e ager la vedere şi priveşte cu ascuţime scopurile spre care s-a îndreptat, ca unul ce nu are o vedere slabă, dar e silit să slujească răului, încât, cu cât ar fi mai ager la vedere, cu atât ar săvârşi mai multe răutăţi?
- Ba da.
- Dacă atunci s-ar tăia încă din copilărie această parte rea a sufletului, i s-ar tăia atunci legăturile de rudenie cu devenirea, precum cu un plumb nevrednic, legături care, înclinând spre mâncăruri şi plăceri de acest fel, spre bucuriile ospeţelor, întorc în jos privirea sufletului. Or, dacă s-ar îndepărta de ele şi s-ar întoarce către adevăr, aceeaşi putere aparţinând aceloraşi oameni, l-ar vedea atunci cu multă agerime, la fel cum vede şi lucrurile asupra cărora este acum îndreptată.
- E verosimil.
- Verosimil e şi următorul lucru: nu este necesar, în temeiul celor de dinainte ca nici cei needucaţi şi lipsiţi de experienţa adevărului să nu poată vreodată cârmui ca lumea cetatea, dar nici cei lăsaţi să-şi consume până la capăt viaţa în învăţătură? Primii deoarece duc lipsa unui principiu unic, pe care avându-l în vedere, să facă tot ceea ce fac, în viaţa privată şi în public; ceilalţi fiindcă de bunăvoie nu vor acţiona, socotind că au şi ajuns să vieţuiască în Insulele Fericiţilor.
- Adevărat.
- Este prin urmare, sarcina noastră, a celor ce durăm cetatea, să silim sufletele cele mai bune să ajungă la învăţătura pe care am numit-o mai înainte "supremă", anume să vadă Binele şi să întreprindă acel urcuş, iar după ce, fiind sus, vor fi privit îndeajuns, să nu li se îngăduie ceea ce acum li se îngăduie.
- Ce anume?
- Să rămână pe loc şi să nu mai vrea să coboare îndărăt la acei oameni înlănţuiţi, nici să ia parte la greutăţile şi cinstirile lor, fie că sunt mai mult sau mai puţin vrednice.
- Dar nu le vom face o nedreptate şi nu îi vom lăsa să trăiască mai rău, când lor le este cu putinţă să trăiască mai bine?
- Iarăşi ai uitat prietene că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poate să-l aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-l lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii.
- Adevărat, am uitat.
- Cugetă deci Glaucon şi vezi că nu le vom face o nedreptate celor care devin ca noi filosofi, ci le vom prescrie un principiu drept, determinându-i să poarte de grijă celorlalţi şi să vegheze asupră-le. Le vom spune că filosofii apăruţi în alte cetăţi nu iau parte în chip firesc la problemele acelor cetăţi: căci ei apar acolo de la sine putere, în pofida constituţiei fiecărei cetăţi; şi este drept ca ceea ce creşte de la sine, nedatorând nimănui hrană, nici să nu aibă în vedere să o asigure vreunuia. "Noi însă - vom zice - v-am născut pe voi domni şi regi peste voi înşivă şi peste restul cetăţii, ca într-un stup. Voi sunteţi mai bine şi mai desăvârşit educaţi decât filosofii din alte cetăţi şi mai potriviţi să participaţi la ambele: şi la filosofie şi la cârmuire. Prin urmare, fiecare la rândul său, trebuie să coboare către locuinţa comună a celorlalţi şi trebuie să se obişnuiască a privi obscuritatea. Căci de îndată ce vă veţi fi obişnuit cu ea, o veţi vedea de nenumărate ori mai bine decât cei de acolo şi veţi şti ce este fiecare dintre umbre şi a cui umbră este, fiindcă voi aţi contemplat adevărul despre cele frumoase, drepte şi bune. În acest caz voi (ca şi noi) veţi dura cetatea în stare de trezie iar nu de vis, aşa cum sunt durate azi majoritatea cetăţilor, de către cei ce se luptă unii cu alţii pentru nişte umbre şi se sfădesc pentru dreptul de a cârmui, ca şi când acesta ar fi ceva însemnat. Adevărul este că cetatea în care cei meniţi să conducă doresc cel mai puţin să conducă este, în chip necesar, cel mai bine şi mai neînvrăjbit durată; iar cea în care cârmuitorii se poartă pe dos, arată pe dos decât prima"
- Absolut.
- Atunci, oare crezi că nu ne vor da ascultare odraslele noastre, după ce vor auzi toate acestea şi nu vor voi să poarte partea lor de povară în cetate, fiecare când îi soseşte rândul, ci vor voi doar să locuiască toată viaţa unii împreună cu ceilalţi, într-un loc al purităţii?
- E cu neputinţă. Căci le vom prescrie ceva drept unor oameni drepţi. Iar fiecare dintre ei se va îndrepta către conducere ca spre ceva silnic mai curând decât spre orice altceva, invers decât fac conducătorii de acum, din fiecare dintre cetăţi.
- Astfel stau lucrurile prietene. Dacă celor meniţi să conducă le vei afla o viaţă mai bună decât cea de conducător, este cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Căci numai în ea vor domni cei cu adevărat bogaţi, nu în bani, ci în ceea ce trebuie să fie bogat omul fericit: într-o viaţă bună şi raţională. Dacă vor veni în viaţa publică cei care acasă sunt cerşetori şi flămânzi, socotind că de aici - din domeniul public - le va fi dat să pună mâna pe bine, nu e cu putinţă să ai o cetate bine orânduită. Fiindcă odată ce cârmuirea ajunge un obiect de dispută, războiul pătrunzând în casă şi în interior, el îi nimiceşte şi pe cârmuitori şi pe restul cetăţii.
- Cu adevărat.
- Dar cunoşti vreo altă viaţă, în afară de cea proprie adevăratei filosofii, care să dispreţuiască demnităţile politice?
- Nu, pe Zeus!
- Aşadar este necesar ca spre cârmuire să nu se îndrepte cei care o îndrăgesc. Căci altminteri cârmuitorii devin rivali în iubire şi se luptă unii cu alţii.
- Cum să nu?
- Pe care alţii, deci, îi vei determina să se îndrepte spre paza cetăţii, decât pe cei care, mai întâi, sunt cei mai buni cunoscători ai condiţiilor ce fac o cetate să fie cel mai bine alcătuită, dar care, în plus, mai au şi alte cinstiri (decât cele politice), ca şi o viaţă mai bună decât cea politică?
- Pe nimeni alţii.

Hegel - Fenomenologia Spiritului

Raţiunea este spirit,întrucât certitudinea de a fi orice realitate s-a ridicat la adevăr şi ea îşi este conştientă de ea însăşi ca fiind lumea ei,şi este conştientă de lume ca fiind ea înşăşi.
  Absolutul nu trebuie conceput,ci simţit şi intuit,nu conceptul său,ci sentimentul său şi intuiţia sa trebuie să aibă cuvântul şi să fie exprimate.
  Forţa spiritului este numai atât de mare pe cât este exteriorizarea ei,adâncimea lui numai atât de adâncă pe cât el se încumetă să se răspândească şi să se piardă în explicitarea lui. - Totodată,când această cunoaştere substanţială,lipsită de concept,pretinde că a cufundat în esenţă ce este propriu Sinelui şi pretinde că filozofează cu adevărat şi în mod divin,ea îşi ascunde faptul că în loc să fi dat lui Dumnezeu,prin dispreţul faţă de măsură şi de determinare,ea lasă mai degrabă să dăinuiască,când,în ea însăşi,caracterul întâplător al conţinutului,când,în el, propriul ei bun plac. - Întrucât ei se lasă duşi de fermenterea nezăgăzuită a substanţei,ei cred că prin învăluirea conştiinţei-de-sine şi prin renunţarea la intelect ei sunt aleşii lui Dumnezeu,cărora acesta le dă înţelepţiunea în somn;ceea ce ei însă primesc şi produc în somn,nu sunt de aceea decât visuri.
  În adevărul lui simplu,Spiritul este conştiinţă,şi el îşi separă momentele sale unele de altele.Fapta îl separă în substanţă şi în conştiinţa acesteia;şi separă atât substanţa,cât şi conştiinţa.Substanţa apare ca esenţă universală şi scop,stând în contrast cu sine ca realitate singuralizată;termenul mediu infinit este conştiinţa-de-sine,care - în sine unitate a ei şi a substanţei - devine acum pentru sine,uneşte esenţa universală şi realitatea ei singularizată,o ridică pe aceasta la aceea şi acţionează etic,o coboară pe aceea la aceasta şi înfăptuieşte scopul,substanţa numai gândită.Ea aduce la lumină unitatea sinelui ei şi a substanţei ca fiind opera sa,şi deci ca o relitate efectivă.
  Dacă embrionul este desigur în sine om,el nu este încă aceasta pentru sine.

Porphyrios - Viaţa lui Pitagora

1. Cei mai multi sînt de acord ca este fiul lui Mnesarchos. În schimb, cu privire la neamul lui Mnesarchos s-au ivit controverse. Unii pretind ca era din Samos; însa Neanthes, în a V-a carte a scrierii sale Mythica, noteaza ca era syrian, nascut la Tyr, în Syria. Pe vremea unei lipse de grîne în Samos, Mnesarchos a plecat pe mare spre Insula cu intentia de a face comert cu grîu; pentru care fapt a fost rasplatit cu dreptul de cetatenie. Deoarece înca din copilarie Pitagora era înzestrat pentru orice stiinta, Mnesarchos l-a dus la Tyr. Aici îl încredinteaza chaldeenilor în preajma carora tînarul îsi însusi o sumedenie de cunostinte. Atunci cînd parasi acest oras se întoarse în Ionia, frecventa mai întîi scoala lui Pherekydes Syrianul iar apoi, în Samos, pe cea a lui Hermodamas, descendent din Kreophilos, aflat în pragul senectutii.

2. Neanthes însa spune ca alti biografi îl considera pe tatal lui Pitagora drept unul din acei tyrrhenieni care au colonizat insula Lemnos. De aici, ducîndu-se la Samos în interesul treburilor ce le avea, a ramas acolo si a dobîndit cetatenia. Atunci cînd Mnesarchos s-a îndreptat pe mare spre Italia, Pitagora l-a însotit, la o vîrsta foarte frageda. Mai tîrziu s-a întors pe aceste meleaguri deosebit de prospere. Neanthes îi atribuie si doi frati mai vîrstnici, si anume pe Eunostos si pe Tyrrhenos. în biografia sa, Viata lui Pitagora, Apollonios consemneaza numele mamei lui Pitagora, Pythais, coborîtoare din neamul lui Ankaios. Alti autori povestesc ca s-a nascut din Apollon si din Pythais, dar Apollonios afirma raspicat ca, în realitate, parintele sau era Mnesarchos. Indiferent cum stau lucrurile, un poet din Samos graieste asa:
Pitagora, drag lui Zeus, pe care Pythais,
cea care întrece cu mult în frumusete pe femeile din
Samos, l-a nascut lui Apollon".
Dupa spusele lui Apollonios, el a audiat nu numai pe Pherekydes si pe Hermodamas, ci si pe Anaximandru.

3.  Duris din Samos în Cartea a Ii-a a Analelor sale îi atribuie drept fiu pe Arimnestos, despre care spune ca a devenit magistrul lui Democrit. Acest Arimnestos, la întoar­cerea sa din exil, a consacrat în templul Herei din Samos o ofranda votiva de bronz, cu un diametru de aproape doi coti, pe care era gravata aceasta epigrama:
Arimnestos, fiul iubit al lui Pitagora, m-a consacrat; El este cel care prin cuvinte a dezvaluit multe învataturi criptice".
Ofranda a fost ridicata de Simos, muzicologul, iar acesta, dupa ce si-a adjudecat canonul prin furt, l-a înfatisat ca fiind al sau. Pe inscriptie erau înfatisate sapte învataturi criptice însa, din pricina uneia singure, pe care Simos a înlaturat-o, au disparut concomitent si toate celelalte cîte fusesera gra­vate.

4.  Dupa altii, Theano, fiica lui Pythonax, de obîrsie cre-tana, îi daruise lui Pitagora un fiu, pe Telauges, si o fiica, pe Myia. Alte surse o numesc si pe Arignote. De la aceste proge­nituri au ramas scrieri pitagoreice. Dupa cîte povesteste Timaios, fiica lui Pitagora, pe vremea cînd înca nu era casatorita, conducea tinerele fete din Crotona; iar dupa ce s-a maritat, femeile casatorite. Crotoniatii au transformat casa în care a locuit într-un templu închinat zeitei Demeter, iar  drumeagului  pe   care   se   gasea  i-au  dat  numele   de Sanctuarul Muzelor.

5.  Lycos, în Cartea a IV-a a Istoriilor sale, evoca faptul ca au existat controverse asupra patriei lui Pitagora si spune asa: icît despre patria si despre cetatea al caror cetatean a devenit acest om, daca ti se întîmpla sa nu le cunosti, nu-ti face griji. Unii pretind ca era din Samos; altii, din Phlius, iar altii din Metapont.

6.  Iata ce se mai spune despre educatia sa intelectuala: pentru cei mai multi, stiintele denumite mathematika si le-a însusit de la egipteni, de la chaldeeni si de la fenicieni; într-adevar, înca din timpurile stravechi, geometria i-a interesat pe egipteni, stiinta despre numere si calcule pe fenicieni, iar pe chaldeeni cercetarile asupra cerului. în ce priveste cultul zeilor si celelalte precepte privitoare la viata zilnica -pe cît se spune - a audiat prelegeri tinute de Magi însu-sindu-si învataturile lor.

7.  Toate acestea sînt considerate veridice de majoritatea cercetatorilor deoarece au fost consemnate în Memorii. Res­tul practicilor sînt mai putin cunoscute în, afara de ceea ce mentioneaza   Eudoxos   în   Cartea   a  Vil-a   a    Descrierii Pamîntului. Era un om deosebit de curat la suflet, avînd grija sa evite crimele si criminalii. Mergea pîna acolo_ca ocolea nu numai tot ce_nu mai era  în viaţă,dar j-a ocolit întotdeauna pe macelari si pe vînatori. Antiphon, în tratatul sau Despre aceia care au excelat prin virtute, povesteste si despre auste­ritatea pe care a aratat-o în Egipt; el mentioneaza ca Pitagora, apreciind viata pe care o duceau preotii egipteni, dornic sa o împartaseasca, l-a rugat pe tiranul Polycrates sa se adreseze în scris regelui Egiptului, Amasis, prietenul si oaspetele acestuia, ca sa-l accepte ca membru în procesul de formare educativa a preotilor. Odata sosit la Amasis, a obtinut reco­mandarile necesare pentru preoti si, dupa ce a petrecut cîtva timp la cei din Heliopolis a fost îndreptat catre Memphis, ca spre niste oameni mai vîrstnici decît el - în realitate, doar un pretext al celor din Heliopolis - iar de aici, sub acelasi pretext, spre preotii din Diospolis.

8. Acestia din urma, din teama fata de rege, n-au mai avut ce scuze gasi, dar nascocira sa-l îndeparteze de la nazuinta ce-o avea printr-o serie de silnicii. Asa încît îl obligara sa se supuna unor încercari grele, fara legatura cu modul de viata grec. El însa le duse la bun sfîrsit si stîrni o asemenea admiratie încît obtinu îngaduinta sa aduca zeilor sacrificii dupa cum voia si, totodata, sa asiste la practicile lor religioase. Asa ceva nu s-a mai pomenit sa se întîmple cu vreun alt strain.

9.  Reîntors în Ionia, a fondat în patria sa o scoala, numita pîna în zilele noastre "Hemiciclul lui Pitagora" unde cetatenii din Samos se întruneau pentru a delibera treburile publice. In afara Cetatii, amenaja o grota potrivita pentru discutii privitoare la propria sa filozofie. în aceasta grota îsi petrecea
o mare parte a zilelor si a noptilor în compania unora din adeptii sai. Ajuns la vîrsta de patruzeci de ani, noteaza Aristoxenos, si vazînd ca tirania lui Polycrates devenea din ce în ce mai aspra pentru ca un om liber sa poata suporta în conditii convenabile o supraveghere atît de despotica, iata cum de a ajuns sa se îmbarce pentru a pleca în Italia.

10. De vreme ce Antonius Diogenes, în lucrarea sa Minu­nile de necrezut de dincolo de Thule, a relatat corect toate cîte îl privesc pe filozof, m-am hotarît sa nu trec nimic cu vederea din toate acestea. El afirma ca Mnesarchos, tyrrhenianul, ca neam apartinea acelora care au colonizat insulele Lemnos, Imbros si Skyros. De aici încolo, schimbîndu-si mereu rese­dinta, strabatu multe cetati, multe tinuturi pîna ce într-o buna zi gasi un copilas culcat sub un plop mare si înfrunzit. Se opri din drum si privi micutul asezat pe spate, care privea drept spre soare, fara a clipi. în gura tinea o trestie subtire, fragila, întocmai unui flaut. Plin de uimire, uitîndu-se la copilul care se hranea cu o seva picurata din plop, îsi dadu seama ca în nasterea copilului era ceva divin. Asa ca îl lua cu el, ridicîndu-l în brate. Odata stabilit la Samos a fost primit de unul din locuitorii Insulei, un anume Androcles, care îi încredinta administrarea casei sale. Deoarece traia în conditii foarte bune, îsi lua sarcina de a-l creste si pe baietel-caruia îi pusese numele de Astraios - alaturi de ceilalti trei fii ai sai, si anume, Eunostos, Tyrrhenos si Pitagora; ulti­mul, cel mai mic, a fost adoptat de Androcles.

11.  înca din copilarie Androcles îl trimise sa învete la un chitharist, la un paidotrib si la un pictor; apoi, în adoles­centa, la Anaximandros din Milet, ca sa învete geometria si astronomia. Au urmat - continua Diogenes - popasurile lui Pitagora la egipteni si la arabi, la chaldeeni si la evrei. Acestia din urma îl instruira în stiinta interpretarii viselor. A fost primul care a folosit tamîia cînd facea divinatii. în Egipt a fost primit în preajma preotilor unde lua cunostinta de învata­turile lor tainice si deprinse limba egipteana.

12. Precum si cele trei feluri de scriere egipteana: epistolo-grafica, hieroglifica si simbolica. Cuvintele sînt luate uneori cu propriul lor sens, prin imitatie cu obiectele pe care le semnifica; altele, cu un sens alegoric, în conformitate cu
anumite enigme. Aici, capata si informatii suplimentare despre zeii lor. în Arabia, îl vizita pe rege. La Babilon se întîlni cu alti chaldeeni si ajunse pîna la Zaratos, care îl purifica de pacatele vietii sale anterioare. Totodata, îl învata de ce anume trebuie sa se fereasca oamenii buni pentru a ramîne puri. A audiat, de asemenea, prelegeri despre natura si despre elementele primordiale. si asa a fost. în cursul calatoriilor la aceste popoare, Pitagora si-a însusit cea mai mare parte a întelepciunii sale.

13.  Urmarea a fost ca Mnesarchos îl darui pe Astraios lui Pitagora. Dupa ce accepta darul, Pitagora îl supuse pe baiat la un examen physiognomonist al corpului în miscare si în stare de repaos. Apoi începu sa-l educe. Filozoful initiase de curînd aceasta disciplina de cunoastere a omului cu scopul de a întelege temeinic natura fiecaruia. si nu si-ar fi facut din nimeni un prieten sau un discipol fara a-l fi supus în prealabil unui examen amanuntit al calitatilor fizice, pentru a se lamuri asupra naturii lui.

14. în preajma sa se mai afla un tînar, provenit din Tracia, numit Zalmoxis. Acest nume îi fusese dat deoarece de îndata ce s-a nascut a fost învelit într-o piele de urs. într-adevar, tracii numesc o asemenea piele zalmos. Pitagora, care-l iubea pe baiat, îl instrui în stiinta astronomiei, în aceea a cultului sacru si a ritualurilor datorate zeilor. Unii autori afirma ca numele tînarului era Thales. Ei adauga ca barbarii i se în­china ca unui zeu, asimilîndu-l cu Herakles.

15.  Dupa spusele lui Diosophanes, Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora. Cazînd în mîinile piratilor, acestia îl tatuara si, atunci cînd tulburarile locale îl silira pe Pitagora sa fuga, el îsi lega fruntea din pricina semnelor ce le avea.
Atunci cînd Pherekydes se îmbolnavi în insula Delos, Pitagora îl îngriji si, dupa moartea lui, îl înmormînta. Mai pe urma se întoarse la Samos mînat de dorinta de a intra în legatura cu Hermodamas, descendent al lui Creophylos. Pentru un timp oarecare ramase aici si se ocupa de atletul Eurymenes care, în ciuda staturii sale de om marunt, a învins pe multi adversari de statura înalta si a obtinut victorii la Jocurile Olimpice, datorita sfaturilor primite de la Pitagora. Iata ce se întîmpla. Ceilalti atleti continuau sa se hraneasca numai dupa vechiul obicei cu brînza si smochine. Eurymenes însa a fost primul atlet care a mîncat zilnic dupa prescriptia lui Pitagora, o portie de carne care îi întarea vigoarea tru­peasca. Mai tîrziu, desi Pitagora cîstigase si mai multa price­pere, el continua sa sprijine prin sfaturi atletismul, fara a urmari victoria în lupta. Ideea era ca atletii trebuie în acest chip sa învete ce înseamna truda competitiei si, totodata, modul de a ocoli invidia, provocata de victorie. Mai era în joc si evitarea coruptiei care-i pîndea pe atletii încununati.

16.  Dupa toate acestea, cînd tirania lui Polycrates deveni insuportabila în Samos, Pitagora socoti ca nu se mai cade pentru un filozof sa-si duca traiul într-o asemenea cetate. Atunci s-a hotarît sa se îmbarce pentru Italia. în timpul calatoriei pe mare se opri la Delfi unde pe mormîntul lui Apollon a gravat o elegie prin care arata ca Apollon era fiul lui Silenos, ca a fost ucis de Pyton si ca ramasitele lui pamîn-testi au fost depuse în ceea ce a fost numit "tripod". Porecla de tripod se tragea de la faptul ca cele trei fiice ale lui Triopas intonasera aici cîntece de jale pentru Apollon.

17.  Calcînd pe pamîntul Cretei lua legatura cu initiatii (mystai) lui Morgos, unul din Dactylii din Ida, care-l purificara cu piatra atinsa de trasnet. în cursul ceremoniei, Pitagora a stat întins pe tarmul marii de cînd s-au ivit zorile iar în cursul noptii zacu lînga un fluviu, încoronat cu smocuri din blana unui ied negru. Odata coborît în pestera asa numita "a Idei", avînd cu sine fuioare de lîna neagra, a petrecut acolo cele noua zile rituale, de trei ori a adus jertfe lui Zeus, a vazut tronul împodobit în fiecare an în cinstea lui Zeus cu ramuri înflorite si a gravat pe mormîntul lui urmatoarea inscriptie, intitulata Pitagora catre Zeus, al carei început era asa:
,^.ici zace mort Zan, pe care oamenii l-au numit Zeus".

18. A ajuns la Crotona, dupa ce a debarcat în Italia-ne informeaza Dicearchos - acest barbat, sosit dupa înde­lungate rataciri, înstarit, înzestrat de la natura în privinta fizicului sau, caci era înalt, avînd aspectul unui om liber, fermecator la culme datorita timbrului vocii sale, dar si carac­terului pe care-l avea, ca sa nu mai vorbim de alte calitati, lasa o impresie atît de buna printre cetatenii Crotonei încît
dupa ce entuziasma Consiliul local al Cetatii prin numeroase si maiestrite discursuri, la insistenta membrilor Consiliului compuse exhortatii potrivite pentru vîrsta frageda a tinere­tului ; în continuare se adresa atît copiilor adunati în numar mare din scolile unde învatau, cît si femeilor. în cinstea lui, ele se organizara într-o asociatie.

19. Datorita acestei activitati faima lui crescu si, din aceeasi Cetate, Crotona cîstiga de partea lui multi adepti, nu numai barbati, ci si femei, dintre care, cel putin una, Theano, si-a cîstigat un frumos renume. în afara de concetateni de prin împrejurimi, regi si dinasti de neam barbar. în privinta celor rostite de catre oamenii ce-l înconjurau îndeaproape, nimeni nu este în stare sa le redea exact deoarece, adevarat este, între ei se lasa o tacere rituala. Cu toate acestea, se admite fara rezerve afirmatia prioritara a magistrului ca sufletul este nemuritor; în al doilea rînd, ca migreaza în alte specii animale; în afara de acestea ca, dupa anumite perioade de timp, cele ce s-au întîmplat vreodata se întîmpla din nou. Nimic nu este simplu. Trebuie sa consideram toate cîte sînt drept o singura specie.

20. în asa masura fermeca publicul care-l asculta încît, dupra spusele lui Nicomachos, numai dupa o singura confe­rinta tinuta cu prilejul debarcarii sale în Italia a cîstigat prin vorbele sale mestesugite atentia a mai mult de doua mii de auditori. împreuna cu sotiile si copiii lor, barbatii ctitorira o imensa sala pentru reuniuni, cea care pretutindeni în Italia se numeste Magna Graecia. De la Pitagora, ei primira legi si norme de viata, întocmai unor precepte divine; acestea îi angajau sa nu savîrseasca nici un act care sa le încalece. Asociatii si-au pus bunurile lor materiale în comun iar Pitagora a fost inclus în rîndul zeilor. Acest lucru a fost facut deoarece alegînd una din tainele lor stiintifice - de altfel deosebite - cu implicatii în nenumarate savîrsiri ale naturii, tetraktys (tetrada), lumea prinse obiceiul de a jura pe ea, în orice afirmatie s-ar fi facut, invocîndu-l pe Pitagora ca pe un zeu: "Nu! noi juram pe cel care generatiei noastre a lasat mostenire tetraktys-a pentru ca aceasta poseda ca fundament de la natura eterna, în continuu flux, atît izvorul, cît si radacina".

21. în privinta cetatilor-stat din Italia si din Sicilia, pe care le-a vizitat cu prilejul calatoriilor sale, le-a gasit aservite unele altora, fie cu multi ani în urma, fie mai de curînd -Pitagora le-a eliberat, insuflîndu-le un spirit de libertate cu ajutorul adeptilor ce-i avea în fiecare din ele, si anume: Crotona,   Syabaris,   Catana,   Rhegion,   Himera,   Agrigent, Tauromenion si înca alte cîteva carora le stabili legislatii⁵⁷ prin mijlocirea lui Charondas din Catana si a lui Zaleucos din Locroi; datorita noilor legislatii acestea devenira pentru un timp îndelungat tinta invidiei vecinilor. Iata însa ca Simichos, tiranul din Kentoripinoi, cînd l-a audiat pe Pitagora, a renun­tat la puterea politica ce-o stabilise si îsi împarti bunurile ce le avea între sora sa si concetateni.

22. Dupa o informatie din Aristoxenos, spre el s-au îndrep­tat lucani, messapi, peuceti si romani. Pitagora izbuti sa înabuse cu desavîrsire nu numai discordia ivita între cei apropiati, ci si pe aceea ivita între descendentii cîtorva generatii adica în general vorbind, în toate cetatile-stat ale Italiei si ale Siciliei, atît în interiorul lor, cît si în ceea ce privea relatiile interstatale. Cel mai adesea, tuturor acelora veniti sa-l asculte le adresa urmatoarea maxima: "prin orice mijloc se cuvine sa alungam boala din corp, fie folosind lama cutitului, fie fierul rosu sau oricare alt corp; din suflet, sa alungam nestiinta; din pîntece, preaplinul; din cetate, dis­cordia; din familie, duplicitatea si, pretutindeni, la modul general, lipsa de masura".

23.  si, daca ar fi sa dam crezare vechilor si valorosilor cercetatori care s-au ocupat de Pitagora, avertismentele date de  el  se  întindeau pîna  si  la  animalele  necuvîntatoare. Ursoaica din Daunia - dupa cum spun ei - facea pagube localnicilor. El o captura si o domestici dîndu-i pentru o buna bucata de timp sa manînce pîine si ghinda. în cele din urma o puse sa-i jure ca nu va mai ataca fiinte însufletite si îi dadu drumul. De îndata ursoaica se îndrepta spre munti si spre desisurile padurii. De atunci n-a mai fost vazuta atacînd pe nimeni, fie si un animal negraitor.

24. La Tarent a mai remarcat un bou care pastea bob verde într-o pajiste unde cresteau felurite ierburi. Pitagora, oprin-du-l pe vacar, îl sfatui sa-i spuna boului sa se abtina de la bob. Cum vacarul îsi batea joc de el si tot îndruga ca nu cunoaste limba boilor, Pitagora se apropie de taur si îi sopti la ureche nu numai sa paraseasca pajistea, unde creste bob, dar si de aici înainte sa se abtina de a-l mai mînca. Taurul avu o viata foarte lunga. El ramase la Tarent unde a îmba-trînit, adapostit lînga un Sanctuar al Herei. Era numit "boul sfînt". Hrana lui consta din cele ce i le întindeau vizitatorii Sanctuarului.

25. La Olimpia, un vultur se învîrtea deasupra crestetului sau în vreme ce el era ocupat sa discute cu cîtiva fruntasi ai Orasului. Discutia se tinea pe tema prevestirilor, a simbo­lurilor, a semnelor venite de la Zeus. El le spunea oamenilor ca toate sînt semne venite de la zei, precum si voci destinate celor cu adevarat iubiti de ei. Pe cît se spune, facu pasarea sa coboare, o mîngîie si apoi îi dadu drumul. Alta data, aflîndu-se alaturi de niste pescari a caror plasa tragea o captura bogata, a prezis întocmai cantitatea de peste prins, precizînd si numarul bucatilor. Oamenii i-au fagaduit atunci ca ei vor face întocmai cele ce el le-ar porunci daca prezicerea s-ar dovedi adevarata. El le-a poruncit sa arunce înapoi în mare pestii vii, dupa ce mai întîi îi vor fi numarat cu exac­titate. Dar latura cea mai spectaculoasa a fost aceea ca nici unul din pestii scosi afara din apa în timpul numararii nu s-a sufocat în prezenta lui Pitagora.

26. Multora dintre aceia pe care îi întîlnea le aducea aminte de viata pe care o traise odinioara sufletul lor înainte de a fi fost înlantuit în actualul lor corp. El însusi, prin marturii de necontestat, demonstra ca era reîncarnarea lui Euphorbos, fiul lui Panthoos. Din versurile lui Homer, de preferinta, el cînta urmatoarele, acompaniindu-se în cadenta la lira, cu multa dibacie:
"Cade cu bufnet Euforb de zuruie-arama pe dlnsul
Sîngele-i uda tot parul si pletele-i cîrliontate
Parca-mpletite de Gratii si prinse-n argint si în aur
Ca o mladita de verde maslin care-i bine-ngrijita
Singura-n loc osebit, unde suera ape destule,
Ea leganata de line-adieri de tot felul se-nalta
Mîndra, ticsita-n podoaba ei verde si-n florile albe;
Dar cu naprasna venind si vifor cumplit vijelia
Din radacina o smulge pe loc si o culca pe glie;
Tocmai asa pe dibaciul în lanci Euforb, pe-al lui Panthos
Fiu îl doboara Menelau si sta sa-l despoaie de arme".
[Iliada, XVII, v. 5l-60]

27.   Cele ce se povestesc despre scutul lui Euphorbos, frigianul, consacrat la Micene în cinstea Herei din Argos printre alte prazi de razboi troiene le voi sari, deoarece sînt bine cunoscute. Dupa traditie, trecînd o data peste fluviul Caucasos cu o ceata de adepti, el dadu binete fluviului, iar acesta îi raspunse cu o voce clara si inteligibila, auzita de toti cei de fata: "numai bine, Pitagora". în una si aceeasi zi a fost vazut la Metapont în Italia si la Tauromenion în Sicilia. Se întîlnea si discuta cu adeptii sai din amîndoua orasele, întîmplarea este confirmata de aproape toata lumea, desi stadiile de parcurs pe uscat sau pe mare între cele doua localitati sînt destul de multe, iar zilele cît dureaza calatoria nu sînt mai putine.

28.  Iar povestea ca si-a aratat coapsa de aur lui Abaris hiperboreanul, care îl confundase cu Apollon al hiperboree-nilor, al caror preot era Abaris si care sustinea adevarul întîmplarii, este prea bine cunoscuta. La fel si povestea cu vasul care tocmai acosta. Prietenilor sai care înaltau rugi ca vasul sa le aduca intacta încarcatura ce-o avea, se zice ca Pitagora le-ar fi spus: "veti avea asadar un mort". Asa a si fost. Nava trase la mal cu un mort. Nenumarate alte fapte care de care mai minunate si mai divine au circulat în legende, toate de o masura. într-un cuvînt, despre nimeni altul nu s-au nascut atît de multe si extraordinare întîmplari.

29.1 se mai atribuie preziceri fara gres ale unor cutremure, puterea de a stinge repede epidemiile, faptul ca era în stare sa stavileasca vînturile naprasnice si grindina, sa linisteasca volbura fluviilor si a marii în scopul de a înlesni trecerea discipolilor sai. Empedocle, Epimedide, Abaris, deoarece au avut si ei parte de astfel de haruri, au savîrsit la rîndul lor ispravi asemanatoare. Drept dovada stau poemele pe care le-au scris. Mai mult decît atît, porecla de "Alunga vuit", data lui Empedocle, cea de "purificator", data lui Epimenide si cea de aithrobates, "purtat pe aripile eterului", data lui Abaris. Aceasta din urma, pe cît se povesteste, strabatea într-un anume fel eterul, purtat de o sageata, primita în dar de la Apollon hiperboreanul, trecînd peste fluvii, mari, locuri inaccesibile. Capacitatea de a zbura unii i-au atribuit-o si lui Pitagora atunci cînd acesta s-a aflat în aceeasi zi si la Metapont si la Tauromenion pentru a sta de vorba cu adeptii sai.

30.  Pitagora molcomea suferintele sufletului si pe cele ale trupului prin ritmuri, cîntari si incantatii. Toate acestea erau potrivite pentru discipolii sai. El personal asculta armonia Universului, apt cum era de a prinde armonia universala a sferelor si a astrelor, care se misca automat. O asemenea armonie noi nu o putem percepe din pricina nimicniciei naturii noastre. Este tocmai ceea ce marturiseste Empedocle, cînd spune urmatoarele:
printre acestia traia un barbat învatat fara seaman
Care avea în pastrare tezaur de-aleasa stiinta;
El stapînea mestesuguri din cele mai felurite.
De cîte ori se-ncorda cu fortele-i toate
El usor observa orice lucru din tot ce exista
Vreme de zece, vreme de douazeci de vîrste".

31.  Asemenea expresii, cum ar fi, "deosebit", "întrezarea orice lucru în realitate sau în amanuntime", "tezaur de cunos­tinte", precum si altele de acest fel semnifica în primul rînd o organizare de exceptie a spiritului lui Pitagora, mai rigu­roasa decît oricare alta în ce priveste vazul, auzul si gîndirea. "A alcatuit grupul celor noua Muze din sunetele produse de cele sapte planete, din acelea provenite din sfera stelelor fixe precum si din acelea sosite din sfera care se afla deasupra noastra si pe care [pitagoricii] o numesc antiterra.
Cît despre îmbinarea tuturor acestor rezonante, anume symphonia, cu alte cuvinte intercomunicarea tuturor Muzelor, o numea Mnemoyne (Memona). Fiecare Muza din acest grup este o emanatie a eternitatii nenascute".

32.Cînd descrie viata zilnica a lui Pitagora, Diogenes marturiseste ca el recomanda tuturor sa evite ambitia si vanitatea care, cu osebire, stîrnesc invidia; de asemenea, conversatiile cu multimea. Prelegerile ce le tinea începeau din zori, în pragul casei sale. Vorbea acompaniindu-se la lira si cînta vechi peane compuse de Thaletas. Cînta si fragmente din Homer si Hesiod, pe care le socotea demne sa linisteasca sufletele. Uneori executa anumite figuri de dans care i se pareau apte de a procura trupului miscari suple si sanatate. Cît despre plimbarile sale, nu le facea însotit de multi dis­cipoli, pentru a nu stîrni invidie, ci doar de doua, trei per­soane, în gradina sanctuarelor sau în paduricele sacre, alegînd cele mai linistite si mai frumoase locuri.

33.  Aprecia din plin prietenii ce-i avea, el care cel dintîi declarase ca între prieteni totul este comun si ca prietenul este un alter ego. Erau ei sanatosi, nu pregeta sa-si petreaca timpul cu ei; erau suferinzi, le îngrijea corpul; tulburati sufleteste, îi înconjura, asa cum spuneam mai sus, fie prin incantatii magice, fie prin muzica. si pentru maladiile fizice avea arii vindecatoare în urma carora cîntecul sau îi punea pe picioare pe cei bolnavi. Mai avea si alte cîntece prin care izbutea sa faca uitata suferinta, sa calmeze izbucnirile de violenta si sa alunge dorintele necurate.

34.  Acum despre regim. La masa de prînz, faguri de ceara sau de miere; la cina, pîine de mei sau de ovaz, legume fierte sau crude; uneori, carnea animalelor sacrificate, dar nu din orice parte. Cel mai adesea, Pitagora, cînd trebuia sa intre într-un sanctuar al zeilor ca sa petreaca acolo cîtva timp, se folosea de hrana care potoleste atît foamea, cît si setea. Pentru a-si potoli foamea facea un amestec de samînta de mac si de susan, de scoarta de scilla, bine clatita, pîna ce se pierdea orice urma de suc, de tulpina de asphodela [aisor], de frunze de nalba, faina de grîu, de orz, mazare, naut, totul pregatit în cantitati egale si stropit cu miere de Hymettos. Pentru a-si potoli setea, amesteca samînta de castravete cu struguri copti carora le scotea sîmburii. Adauga floare de coriandru, nalba, împreuna cu samînta, iarba grasa, brînza rasa, faina fina de grîu, smîntîna, totul amestecat cu miere din Insule.

35.  Toate aceste retete, pretindea el, Herakles le învatase de la Demeter pe cînd se îndrepta spre desertul Libyei. Respectînd aceste prescriptii, corpul sau pastra mereu aceeasi buna stare, de parca ar fi fost tras la sfoara, fara sa fie cînd bolnav, cînd sanatos, cînd slab, cînd gras, subtire sau umflat. La rîndul sau, sufletul, prin privire, arata mereu aceeasi stare de spirit. Nici datorita placerii nu se lasa în voia expansiunii, dar nici nu era doborît de plictiseala; nu-si punea în evidenta nici bucuria, nici durerea. Nimeni nu l-a vazut vreodata rîzînd sau plîngînd.

36. Cînd aducea sacrificii nu îsi atragea mînia zeilor caci izbutea sa si-i faca binevoitori folosind faina cernuta, turte rituale, tamîie si mirt, foarte putine jertfe vii, pui si purce-lusi, si numai la anumite ocazii. Daca totusi odata a sacrificat un bou, a fost un bou din aluat, dupa cum afirma scriitorii cei mai rigurosi. Aceasta s-a întîmplat atunci cînd a descoperit ca patratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghiular este un numar egal cu cel al sumei catetelor ridicate la patrat. Toate subiectele pe care le trata în fata discipolilor sai erau exhor-tatii discursive sau simbolice. si asa era.

37. Sistemul sau de învatamînt era dublu. Dintre discipolii sai, unii erau denumiti mathematikoi, iar altii akousmatikoi. Mathematicienii învatasera deja, în profunzime, argumen­tarea (logos) stiintifica superioara, prezentata pîna în cel mai mic detaliu: akusmaticii nu avusesera parte sa ia cunostinta decît de principiile elementare din opera scrisa [a magis­trului], neînsotite de o expunere mai precisa.

38. Iata ce recomanda el: despre natura zeilor, a demonilor si a eroilor sa se vorbeasca cu respect; despre ei, sa avem opinii juste; sa ne purtam cum trebuie fata de parinti si fata de binefacatori; sa dam ascultare legilor; sa-i cinstim pe zei, dar nu în chip exagerat, ci parasind domiciliul în acest scop. Sa aducem sacrificii zeilor uranici în numar impar,, iar celor chtonieni în numar par. Caci, dintre fortele opuse, el numea "monada" pe cea mai buna, lumina, dreptul, egalul, stabilul, directul;  pe  cea  mai  putin  buna,   "dyada",   obscuritatea, stîngul, inegalul, circularul, raul.

39.  Iata cîteva dintre recomandarile sale. Sa nu distrugi nici sa vatami o planta comestibila care are fructe; nici sa ucizi sau sa ranesti vreun animal care nu este periculos. Daca cineva ti-a încredintat un tezaur, nu numaidecît de bani, ci si de cuvinte, pastreaza-l cu credinta pentru cel care ti l-a dat; sa recunosti trei categorii distincte de lucruri demne de a fi cercetate care se cuvin întelese si puse în practica; mai întîi, ceea ce este nobil si frumos, apoi ceea ce este folositor vietii; în al treilea si în ultimul rînd, ceea ce este placut, cu observatia ca Pitagora nu admitea placerea vulgara si însela­toare, ci numai pe cea ferma, decenta, care nu da prilej de calomnii. Adevarul este ca exista doua categorii diferite de placere. Cele care desfata pîntecele si simturile prin exacer­bare si pe care el le compara cu cîntecele ucigatoare ale sirenelor"; în sfîrsit, placerile legate de lucrurile frumoase, drepte, necesare vietii, care totodata sînt agreabile, nu aduc remuscari dupa sine si care se aseamana, dupa parerea lui, unei armonii muzicale.

40. Dar erau mai ales doua momente pe care ne îndeamna sa le luam bine în seama si anume acela care precede somnul si acela al trezirii dupa somn. Cu prilejul fiecaruia din aceste doua s-ar cuveni sa supunem unui examen riguros faptele pe care le-am facut sau pe care avem de gînd sa le facem, ca un fel de dare de seama catre noi însine, pentru cele ce am savîrsit si pentru cele ce avem de gînd sa facem. înainte sa ne fure somnul, fiecare din noi ar trebui sa cînte urmatoarele versuri:
,,Nu adormi atunci cînd somnul îti închide ochii
mai înainte de a-ti trece de trei ori prin cuget fiecare
lucru înfaptuit în ziua care a trecut;
ce-am trecut oare cu vederea ? ce-am facut ?
ce nu s-a împlinit din cele ce erau de datoria mea ?"
si înainte de a ne trezi:
,,Mai înainte de toate, cînd te scoli, o data cu trezirea din somnul cel dulce, ia bine seama la cele ce ai de facut în timpul zilei".

41.Acestea erau îndemnurile sale; în primul rînd, respect pentru adevar, singura cale pentru oameni de a deveni asemenea zeilor.Caci asa cum aflase de la magi, zeul însusi, numit de ei Oromazes, în privinta corpului seamana cu lumina, iar dinspre suflet, cu adevarul. Mai propovaduia si alte învataturi pe care le detinea, dupa cîte afirma el, de la Aristokleia din Delfi.De asemenea, vorbea de o maniera
misterioasa, folosindu-se de simboluri. Aristotel a notat cîteva din ele. Iata, de exemplu: Ursele, "mîinele Rheei"; Pleiada, "lira Muzelor", iar planetele, "Cîinii Persefonei".

42. Avea si o alta categorie de simboluri, de urmatorul fel: sa nu treci peste o balanta, ceea ce vrea sa spuna sa nu aspiri la mai mult decît ceea ce esti. Sa nu atîti focul cu un cutit [folosit] adica sa nu-l înfurii prin cuvinte grele pe omul care deja clocoteste de mînie. Unei cununi sa nu-i smulgi frunzele, ceea ce vrea sa spuna sa nu vatami legile, caci ele sînt cununile cetatilor. Iata acum si altele de acest fel: nu mînca inima, ceea ce ar echivala cu "nu te lasa abatut de necazuri"; nu te aseza pe o banita, pentru "a nu trai fara sa faci ceva"; nu te întoarce cînd pleci în calatorie, adica "nu te agata de viata cînd vine moartea"; nu o lua pe drumul mare - aceasta însemna ca el era împotriva obiceiului de a urma opinia multimii si pleda pentru luare aminte la cele ce spuneau putinii oameni educati; nu primi rîndunele în casa, adica "nu accepta sub acoperisul tau guralivi care nu stiu sa taca"; ajuta-l pe cel care duce o povara, nu însa pe cel care o descarca- prin acest sfat îi îndemna pe oameni sa nu dea nimanui o mîna de ajutor cînd era vorba de indolenta, ci numai atunci cînd aparea silinta; sa nu porti chipuri de zeu pe inele, ceea ce vrea sa spuna sa nu ai, sa nu comunici multimii opinii sau cuvinte nepotrivite, nici fatise despre zei; sa nu aduci libatii zeilor decît înclinînd cupa de partea toar­tei - prin acest sfat el îndemna sa-i onorezi pe zei si sa-i celebrezi prin muzica, pentru ca sunetele patrund în urechi; sa nu manînci ceea ce nu este îngaduit, si anume: ceea ce reprezinta nasterea, cresterea, începutul, sfîrsitul, si nici cele care alcatuiesc primar fiintele.

43. Mai predica abstinenta de la rinichi, testicule, partile genitale, maduva, picioarele si capul animalelor sacrificate. Rinichii îi numea "suport", deoarece peste ei, întocmai ca deasupra unei fundatii, se zamisleau vietatile; maduva, o numea "crestere", caci pentru toate fapturile vii de aici provine dezvoltarea; picioarele le numea "începutul", iar capul "sfîr­situl", dat fiindca aceste parti au în seama lor cele mai impor­tante functii de comanda a corpului. Interzicea, de asemenea, consumul de bob, de parca ar fi fost vorba de antropofagie.

44.  Dupa cîte se povesteste, iata motivul acestei inter­dictii: la începutul originii Universului geneza era în mare dezordine. Multime de germeni se gaseau laolalta, semanati de-a valma în pamînt unde putrezeau împreuna. Cu încetul, s-a ivit o geneza si distinctia între animalele care se nasteau si plantele care încolteau dimpreuna asa încît din una si aceeasi putreziciune s-au ivit oamenii, iar bobul a încoltit, în aceasta privinta, Pitagora aducea argumente de necon­testat: sfarîmati în dinti un bob; dupa ce l-ati mestecat bine, lasati-l sa stea cîtava vreme la caldura razelor de soare. Plecati si întoarceti-va nu dupa mult timp. Este posibil sa gasiti mirosul samîntei omenesti. Sau, atunci cînd bobul înfloreste, luati putina floare negricioasa, puneti-o într-un ghiveci de pamînt închis si apoi îngropati ghiveciul; dupa ce l-ati îngropat îl veti lasa sa stea nouazeci de zile. Cînd îl veti scoate din pamînt, ridicati capacul. în locul grauntelor de bob s-ar putea sa gasiti un cap de copil, gata format, sau un sex de femeie.

45. Mai recomanda si alte abtineri. De pilda: de la mitra, de la rosioara, de la actinie si aproape de la toate celelalte fiinte ale marii. Cu acest prilej se referea la încarnarile lui precedente, pretinzînd ca mai întîi a fost Euphorbos, apoi Aithalides, în al treilea rînd Hermotimos, în al patrulea, Pyrrhos si acum, Pitagora. Prin aceasta genealogie de­monstra ca sufletul este nemuritor si ca la cei care au fost purificati se întîmpla sa le revina amintirea vietii lor de apoi.

46. Practica o filozofie al carei tel era acela de a descatusa si de a elibera definitiv intelectul care ne-a fost harazit din orice alt mijloc de încatusare si legare. Fara intelect n-am fi în stare sa învatam sau sa percepem nimic din cele de bun simt nici din ceea ce este adevarat, indiferent de simtul pus în actiune. Caci intelectul (nous) prin sine însusi "vede totul, aude totul: restul este surd si orb". Dupa ce intelectul a fost purificat este nevoie sa i se puna la dispozitie ceva care sa-i fie de folos. Iar Pitagora îi procura acest deziderat imagi-nîndu-si urmatoarele procedee: în primul rînd, îl conduce usor spre contemplarea incorporalelor de aceeasi esenta cu el care ramîn vesnic într-o stare identica si neschimbata. Progresul este lent, de teama ca nu cumva intelectul tulburat de neprevazutul si bruschetea schimbarii sa nu devina cumva descurajat si dezgustat, ca urmare a faptului ca a primit pentru o prea lunga perioada de timp o hrana nociva lui.

47. Asadar, datorita stiintelor si speculatiilor care îsi au locul la limita dintre corporale si incorporale - cu trei dimen­siuni corporalele, fara nici o rezistenta fizica incorporalele -intelectul se exercita, treptat, pentru cunoasterea realului, ghidîndu-si metodic ochii sufletului si avînd corporalul ca punct de plecare. Corporalul nu ramîne cîtusi de putin identic cu sine însusi, nici imuabil pîna la dobîndirea hranei ce-i este necesara. Prin acest mijloc, întroducîndu-i în contemplarea realitatilor adevarate, îi face pe oameni fericiti. Iata dar de ce exercitiile matematice au fost introduse în scoala pita­gorica.

48.  în ceea ce priveste studiul numerelor, dupa cum, între altii, afirma si Moderatus din Gaza, care a reunit în unspre­zece carti într-un chip foarte priceput opiniile (to areskon) filozofilor, el s-a impus din urmatorul motiv: nefiind în stare sa explice limpede, prin cuvinte, anume ce sînt "formele" (eide) si principiile primare, din pricina dificultatilor con­ceptuale si a expunerii lor, pitagoricii s-au întors la numere, în vederea claritatii învatamîntului, imitîndu-i astfel pe geometri si pe învatatori. Acestia, într-adevar, pentru a preda valoarea elementelor [vorbirii] cît si elementele în sine, au recurs la literele alfabetului, prezentîndu-le drept elemente cînd este vorba despre începutul predarii; abia ceva mai tîrziu încep ei sa predea aratînd ca literele nu sînt, de fapt, "ele­mente", ci numai un mijloc de a-ti putea reprezenta ade­varatele elemente.

49. întocmai este si în privinta geometrilor; acestia, nefiind în stare sa redea prin cuvinte "formele" lucrurilor, au recurs la conturul figurilor. Ei afirma ca acesta este un triunghi si nu intentioneaza sa sustina ca un triunghi ar fi ceea ce intra în cîmpul nostru vizual, ci acel ceva care poseda o carac­teristica determinata si, prin acest mijloc, ei sugereaza repre­zentarea triunghiului. Iata, deci, ce anume au stabilit pita­goricii în privinta rationamentelor si a "formelor" primare. Neizbutind sa lamureasca prin cuvînt formele asomatice si principiile primare au recurs la reprezentarea prin numere. si astfel, au numit "unu" (hen) ratiunea unitatii, a identitatii, cauza acordului si a sympathiei Universului, a salvgardarii a tot ceea ce se mentine într-o identitate imuabila; si, într-adevar, "unul" în parti este ca atare, deoarece ramîne legat de parti si conspira cu ele datorita participarii sale la cauza primara .

5O.["Cît despre ratiunea alteritatii (heterotes), a inegali­tatii, a tot ce este divizibil si schimbator si îmbraca diverse forme l-au numit "dublu" sau "dyada"; aceasta este natura dualului în cele particulare. Asemenea conceptii nu au valoare doar pentru unele, fara a avea si pentru altele. Dupa cum se poate constata, si alti filozofi au admis existenta unor puteri unificatoare ale Universului, capabile sa-l sustina. si acestia la rîndul lor admit ratiunile de egalitate, de disimilitudine si de alteritate. Ei bine, pentru claritatea predarii ei dau acestor ratiuni denumirile de "unu" si "dyada"; nu ar fi însa nici o diferenta daca li s-ar zice "binare", inegale si disimile.

51. Acelasi lucru se poate spune si despre celelalte numere. Este vorba despre una si aceeasi facultate de cunoastere (logos). într-adevar, fiecare numar în parte corespunde unei anumite puteri. Relativ la o asemenea "forma" si la o asemenea natura ei au harazit numarul trei. Iata de ce au denumit ternar tot ce se afla în pozitie de mijloc. si cu acelasi termen au denumit tot ceea ce corespunde întocmai acestui principiu si este dispus în conformitate cu el. în lipsa de alt nume mai potrivit i-au atribuit numele de triada; si, pentru a ne familiariza cu notiunea, au facut-o prin inter­mediul acestei "forme".  si pentru celelalte numere  au aplicat acelasi procedeu (logos). Prin urmare, iata normele dupa care se însira numerele pe care le avem.

52.  Numerele urmatoare sînt clasate într-un singur com­partiment, tin de o singura putere denumita de ei "decada", de parca ai zice receptacul. Asadar, din aceasta cauza ei pretind ca zece este un numar finit, (perfect), cel mai perfect dintre toate deoarece cuprinde toate diferentele numerice, toate speciile de rationamente si toate proportiile numerice. Daca este adevarat ca natura universala este determinata dupa legi rationale si dupa proportii numerice, daca ea la rîndul ei determina prin legi rationale numerice tot ceea ce se naste, creste si atinge o dezvoltare maxima si daca, pe de o parte, orice lege rationala, orice proportie si orice forma numerica este continuta în decada, cum oare altfel s-ar putea numi decada decît numarul perfect?

53. Iata deci teoria pitagorica despre numere. si din cauza originalitatii ei exceptionale s-a întîmplat ca aceasta filozofie sa se extinda, cu precadere datorita caracterului ei enigmatic, dar si datorita faptului ca textele erau scrise în dialect doric. Dialectul doric este întrucîtva neclar. Ei bine, iata de ce opiniile formulate în acest dialect erau suspectate de a fi apocrife si greu inteligibile sub pretextul ca autorii lor nu erau adevaratii pitagorici. în afara de aceste suspiciuni, Platon si Aristotel, Speusippos, Aristoxenos si Xenocrates, dupa cîte sustin pitagoricii, si-au însusit ceea ce era mai fecund în sistemul pitagoric, cu unele neînsemnate schim­bari. Cît despre ceea ce era superficial, fara valoare, toate cîte erau vînturate de calomniatorii scolii cu intentia de a o ponegri si a o face de rîs, unii le-au adunat si le-au clasat, prezentîndu-le drept propriile lor clasificari ale învataturilor sectei. Dar acest lucru s-a întîmplat mai tîrziu.

54. Pitagora si însotitorii sai erau într-atîta de admirati în Italia, pîna la mari distante, încît cetatile încredintau forma lor de guvernamînt (politeia) adeptilor lui Pitagora. Cu toate acestea, ceva mai tîrziu în timp, ei au devenit victime ale invidiei si împotriva lor s-a înfiripat un fel de conjuratie. Iata cum, Kylon, un barbat din Crotona care-i depasea pe toti concetatenii prin origine, prin renumele stramosilor cît si prin viata de mare risipa ce-o ducea, altfel, un om sucit, violent, cu porniri tiranice, îsi folosea anturajul de sustinatori si puterea banilor ce-i avea pentru impunerea prin forta a tot felul de nedreptati. El personal se considera demn de tot ce era frumos pe lume. între altele, îsi închipuia ca era cel mai potrivit sa se împartaseasca din filozofia lui Pitagora. Asadar, iata-l ca se duce drept la Pitagora, laudîndu-se peste masura si exprimîndu-si dorinta de a intra în cercul lui. Dar de îndata ce Pitagora îl supuse unui examen physiognomonic si îsi dadu seama cam cine este, dupa semnele pe care le descoperea pe tot corpul lui, îl invita sa plece si sa-si vada de treburi.Un asemenea afront l-a suparat cumplit pe Kylon care se considera insultat, el care era atît de absurd si în alte privinti, si care nu-si putea stapîni mînia.

55. Asadar, îsi aduna prietenii pentru a-l vorbi de rau pe Pitagora. Intre timp pregatea un complot împotriva lui si a sustinatorilor ce-i avea. Dupa spusele unora - în vreme ce adeptii lui Pitagora erau reuniti în casa lui Milon, atletul, fara prezenta lui Pitagora (caci el se dusese la Delos pentru a se întîlni cu fostul sau profesor Pherekydes din Syros, ca sa-l îngrijeasca, caci era bolnav - suferea de asa numita boala a paduchilor - si apoi sa-l înmormînteze) dadu ordin sa fie cu totii arsi de vii prin foc pus jur împrejurul casei si, la nevoie, lapidati. Din incendiu au scapat doar doi, dupa spusele lui Neanthes, Archippos si Lysis; unul din ei, si anume Lysis, a izbutit sa ajunga în Grecia unde s-a stabilit la Teba. Aici a fost gazduit de Epaminonda, al carui magistru a si devenit.

56. Cu toate acestea, Dicearchos si alti autori mai con­stiinciosi afirma ca Pitagora era de fata cu prilejul acestui atac, deoarece Pherekydes murise cu mult înainte de plecarea lui din Samosf Patruzeci din discipolii lui, adunati într-o casa particulara, au fost capturati; majoritatea însa au fost asa­sinati prin oras, fiecare pe unde se gasea. Pitagora, o data cu înfrîngerea sustinatorilor sai, mai întîi a scapat cu fuga, ajungînd în portul Calauniei iar de aici, mai departe, la Locroi. Cînd locuitorii din Locroi aflara de prezenta lui au trimis pe cîtiva batrîni la hotarele teritoriului lor. Acestia, cînd îl întîlnira, iata ce i-au spus: "Pitagora, te cunoastem drept un om întelept si abil; cu toate acestea, cum nu avem nimic de spus cu privire la legile noastre noi încercam sa ramînem în cadrul prescriptiilor legale de acum; în ce te priveste, du-te în alta parte, luînd cu tine de la noi tot ceea ce crezi ca îti va fi de folos pentru nevoile ce le ai. Dupa ce parasi cetatea Locroi, în chipul mai sus descris, Pitagora pleca pe mare spre Tarent. Dar din nou, fiind supus si aici unor afronturi asemanatoare cu cele de la Crotona, el se îndrepta spre Metapont. Adevarul este ca, pretutindeni, se si iscasera razmerite grave. Locuitorii de prin acele parti înca îsi aduc aminte si le pomenesc, numindu-le "cele de pe vremea lui Pitagora". Iar întreaga fictiune care l-a urmat pe Pitagora a fost numita pitagorica.

57. Cît despre Pitagora, dupa cît se spune, a murit la Metapont. El se refugiase la Sanctuarul Muzelor unde a ramas timp de patruzeci de zile, fara cele necesare vietii. Dupa alte spuse, cînd incendiul facea prapad în locuinta unde din întîmplare se adunasera pitagoreii, acestia, facînd punte în fata flacarilor, au deschis drum magistrului cu propriile lor corpuri. Trecînd deci în acest chip prin flacari, Pitagora, descurajat de pierderea celor apropiati lui, s-a sinucis. Cu privire la nenorocirea care în acest chip i-a lovit pe pitagorei amanuntele s-au pierdut; au ramas însa pîna azi, acoperite în tacere, în inimile oamenilor. Singura amintire care s-a pastrat despre cele întîmplate, printre cei neinitiati, a fost doar aceea a conceptelor ininteligibile. Cei doi, care au scapat cu viata, Lysis si Archippos, precum si toti cei care se nimerisera sa fie în exil n-au mai putut salva decît cîteva scînteieri din acea filozofie, din pacate obscure si greu de înteles.

58.  Pitagoreii izolati, descurajati de cele întîmplate, s-au împrastiat care încotro, evitînd compania oamenilor. Cu toate acestea, din teama ca nu cumva numele filozofiei sa dispara si astfel, din aceasta cauza sa-si atraga asupra lor mînia zeilor, au redactat   Memoriile sumare în care au strîns scrierile [pitagoreilor] mai vechi, cît si propriile lor amin­tiri. Fiecare în parte le-au lasat la locul unde i-a ajuns moartea. Au atras atentia fiilor sau fiicelor ori sotiei sa nu le încredinteze nimanui altcuiva în afara celor din casa. Familiile mostenitoare le pastrara vreme îndelungata trans-mitînd succesiv din [generatie în generatie] aceeasi recoman­dare urmasilor.

59.  Putem aduce marturie, zice Nicomachos, grija lor extrema de a evita prieteniile din întîmplare, precum si hota-rîrea lor ferma de a urma aceasta linie; de asemenea, dimpo­triva, grija de a întretine puternicul sentiment de prietenie ce-i lega unul de altul, neîngaduind sa se destrame timp de mai multe generatii. Acelasi lucru îl afirma si Aristoxenos în Viata lui Pitagora. El pretinde ca l-a auzit personal pe tiranul Dionysos al Siciliei confirmînd acest fapt pe cînd acesta, dupa ce îsi pierduse monarhia, dadea lectii într-o scoala la Corint. Iata ce spunea: "acesti oameni se fereau de tînguieli si de lacrimi... cît si de rugaminti, de suplicatii si de orice altceva de acest gen".

60.  într-o buna zi, din dorinta de a-i pune la încercare pe pitagorici, în timp ce anumite persoane îl asigurau ca daca ei ar fi scuturati si înfricosati n-ar mai persista în fidelitatea mutuala ce si-o aratau, iata ce a pus la cale. Phintias a fost arestat si adus în fata tiranului. Dionysos îl acuza ca a pus la cale un complot împotriva lui. Cum lucrurile erau limpezi, învinuitul a fost condamnat la moarte.  Iata ce raspunse acesta: "daca tu, Dionysos, asa ai hotarît, acorda-mi cel putin restul zilei, cît a mai ramas, pentru a-mi orîndui treburile pe care le am eu, precum si pe cele ale lui Damon". Era vorba despre un bun prieten al lui, totodata si un asociat. Cum Phintias era mai vîrstnic, preluase o buna parte din interesele prietenului sau. Ca urmare, cerea aceasta îngaduinta, ofe-rindu-l pe Damon drept cautiune. si Dionysos a fost de acord. Chemat la curte si aflînd cele ce se petrecusera, Damon accepta sa astepte întoarcerea lui Phintias.

61.  Dionysos se arata profund impresionat de cele întîmplate. Cei din jur, care la început pusesera la cale încercarea, îsi bateau joc de Damon pe care îl si vedeau parasit. Dar, spre apusul soarelui, iata ca Phintias sosi, gata pentru executie. Toata lumea ramase înmarmurita. Dionysos însa îi îmbratisa afectuos pe cei doi barbati, rugîndu-i sa fie acceptat ca al treilea prieten al lor. în pofida insistentelor lui, în nici un chip nu a fost posibil sa fie acceptat. Toate acestea sînt raportate de Aristoxenos care sustine ca le-a auzit chiar de la Dionysos. Hippobotos si Neanthes povestesc la rîndul lor despre Myllias si Timyche....