Andrei Tarkovski - Cuvântul despre Apocalipsă rostit de Tarkovski în biserca Saint-Jones din Londra, în 1984

 

Trăim în mod materializat, repetând (ceea ce ştim) despre existenţa spaţiului şi a timpului. Trăim, adică, datorită existenţei acestui fenomen sau a acestor doua fenomene şi suntem foarte sensibili la ele, pentru că ne limitează barierele fizice. Dar, după cum se ştie, omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi, aşadar, se bucură de libertatea voinţei, de capacitatea de a crea. În ultima vreme, dar nu numai în ultima, ci de destul de multă vreme, omul îşi pune întrebarea dacă nu cumva arta este, în general, păcătoasă. Cum de apare aceasta întrebare, când este arhicunoscut că actul creator ne aminteşte că şi noi suntem creaţi şi că avem cu toţii un singur Părinte? De ce se naşte un astfel de gând, pe care l-aş numi sacrilegiu? Deoarece criza culturală a ultimului veac a adus artistul în situaţia de a se putea dispensa de orice reper spiritual; creaţia a ajuns (să fie tratată ca) un fel de instinct. Ştim că există animale care au şi ele un fel de simţ estetic şi pot produce în mod natural un obiect închegat din punct de vedere formal. Să zicem, fagurii pe care albinele îi construiesc pentru a-şi depune mierea. Artistul a început să-şi privească talentul - care îi este dat - ca pe o proprietate a sa, şi de aici a rezultat dreptul de a considera că talentul nu îl obligă la nimic. Astfel se explica acea lipsă de spiritualitate care domneşte în arta contemporană. Arta se transformă fie în tot soiul de căutări formale, fie într-un produs comercial. Nu e nevoie să vă explic că cinematograful se găseşte în punctul de vârf al acestei situaţii, căci, după cum se ştie, el s-a născut la sfârşitul veacului trecut la iarmaroc, în scop exclusiv pecuniar.

Trăim într-o lume greşită. Omul a fost născut liber şi lipsit de frică. Dar istoria noastră constă din dorinţa de a ne ascunde şi de a ne apăra de natură, care ne obligă din ce în ce mai mult să ne înghesuim unii în alţii. Comunicăm unii cu alţii nu pentru că ne-ar face plăcere, nu ca să ne desfătăm de bucuria împărtăşirii, ci ca să nu ne fie atât de frică. Civilizaţia noastră este greşită, dacă relaţiile noastre se construiesc pe acest principiu. Toată tehnologia, întregul aşa-zis progres tehnic care însoţeşte istoria nu crează, de fapt, decât proteze; ne prelungeşte mâinile, ne ascute vederea, ne permite să ne deplasăm foarte repede. Aceasta are o importanţă principială. Astăzi ne deplasăm de câteva ori mai repede decât în secolul trecut. Dar nu am devenit mai fericiţi din acest motiv. Personalitatea noastră a intrat în conflict cu societatea. Nu ne dezvoltăm în mod armonios, dezvoltarea noastră spirituală a rămas în urmă, încât am devenit victimele procesului în avalanşă al creşterii tehnologice. Nu putem scoate capul afară din acest torent, chiar dacă am dori.”

”Apoi în planul dezvoltării istorice am ajuns atât de neîncrezători unii într-alţii, nu mai credem că putem să ne ajutăm unii pe altii, cu toate că totul s-a făcut în istorie ca să supravieţuim împreună, încât am renunţat, de fapt, să mai participăm fiecare, personal, la viaţa publică. Persoana nu are nicio importanţă. Adică, pe scurt, pierdem ceea ce ne-a fost dat de la început - libertatea alegerii, libertatea voinţei. Iata de ce consider că civilizaţia noastră este greşită. Filozoful şi istoricul rus Nikolai Berdiaev a observat, cu multa subtilitate, două etape în istoria civilizaţiei. Prima este istoria culturii, când dezvoltarea omului este mai mult sau mai puţin armonioasă şi are un fundament spiritual, a doua apare odată cu declanşarea unei reacţii în lanţ, nesupusă voinţei omului, când dinamica scapă de sub control, când societatea îşi pierde cultura.
Dostoievski şi-a făcut marile descoperiri numai pentru că el a fost primul care a sesizat şi a exprimat problemele aspiritualităţii. Personajele sale suferă din pricină că nu pot să creadă. Ele vor, dar şi-au pierdut organul credinţei. Li s-a atrofiat conştiinţa. Şi, cu fiece an, Dostoievski este înţeles parcă din ce în ce mai bine, ba a ajuns chiar la modă. Şi asta pentru că această problemă creşte şi se extinde din ce în ce mai mult. Pentru că cel mai greu este a crede. Pentru că ne este greu să ne încredem în puterea harului. Desigur, fericit cel pe care l-a vizitat această stare. Dar rar cine se poate lăuda cu aceasta. Esenţialul, ca să te simţi liber şi fericit, este curajul.” (din Cuvântul despre Apocalipsă rostit de Tarkovski în biserca Saint-Jones din Londra, în  1984)

 

„Noi nu mai ştim ce este iubirea; ne purtăm faţă de noi înşine cu o monstruoasă desconsideraţie. Înţelegem greşit ce înseamnă să te iubeşti pe tine însuţi, chiar ne jenăm de această noţiune. Întrucât credem că a te iubi pe tine însuţi înseamnă să fii egoist. Este o greşeală. Pentru că iubirea înseamnă jertfă. Acest lucru omul nu îl mai resimte ca atare, dar se poate observa din afară de către o terţă persoană. Desigur că şi dumneavoastră cunoaşteţi acest lucru, căci este spus: „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Cu alte cuvinte, a te iubi pe tine însuţi  este, într-un fel fundamentul sentimentului, este măsura. Şi nu numai pentru că omul s-a conştientizat pe sine însuşi şi sensul vieţii sale, ci şi pentru că, întotdeauna trebuie să începem cu noi înşine

În legătură cu toate acestea, încep să cred că arta cu care mă ocup este posibilă numai în sensul în care nu mă exprimă pe mine personal, ci acumulează în ea ceea ce pot eu surprinde, comunicând cu oamenii. Arta devine păcătoasă din momentul în care încep să o folosesc în propriile mele interese. Şi cel mai important este că eu încetez să-mi mai fiu mie însumi interesant. Poate că de aici începe iubirea mea faţă de mine însumi.”

La drept vorbind, niciodată nu am considerat că artistul poate fi fericit în procesul creaţiei sale. Sau nu este acesta cuvântul potrivit: fericit...nu, niciodată. Omul nu trăieşte ca să fie fericit. Sunt lucruri mai importante decât fericirea.

(Elena Dulgheru, Tarkovski filmul ca rugăciune, din Cuvântul despre Apocalipsă rostit de Tarkovski în biserca Saint-Jones din Londra, în  1984)

 

Mark Strand - Respiro

 

Mark Strand - Elegia per mio padre

 

Osip Mandelştam –Tristia

 

 

Am învăţat din arta despărţirii

În tânguielile din noapte, despletite.

Rumegă boi, durează aşteptarea

Ultima oră de vegheri urbane.

Urmez ritualul acelei nopţi, cocoşii,

Când, ridicând a durerii povară de drumeţ

Priveau în depărtare ochii plânşi

Şi bocetele femeilor se-amestecau în cânt de muze.

 

Cine poate şti, când „despărţire” se aude,

Ce fel de despărţire ne aşteaptă?

Ce ne aduce a cocoşilor strigare

În timp ce pe acropole arde focul?

Şi-n zorii unei alte vieţi, necunoscute,

Când boul rumegă încet în staul

De ce cocoşul vestitor de viaţă nouă,

Pe zidul din oraş din aripi bate?

 

Şi venerez banalitatea urzelii:

Suveica se strecoară, zumzăie fusul.

Priveşte: în întâmpinare, ca puful lebedei,

În zbor coboară Delia, desculţă!

O temei frugal al vieţii noastre,

Cât de săracă-i limba bucuriei!

Toate au fost cândva, s-or repeta iar toate,

Şi dulce-i numai clipa reîntâlnirii.

 

Aşa să fie, dar: o figurină transparentă

Zace pe tipsia cea de lut, curată,

Ca o blăniţă de veveriţă desfăcută,

Priveşte fata, aplecată peste ceară.

Nu ne e dat ca să ghicim Erebul grec,

Pentru femei e ceara, pentru bărbaţi arama.

Ni-s sorţii puşi în joc numai în lupte,

Iar lor li-i dat ghicind să moară

 

Trad. Marina Vraciu

 

 

 

Derek Walcott - Non abituarti mai

 

Joseph Brodsky — A Song of Innocence, Also of Experience

 

                      "On a cloud I saw a child,

                      and he laughing said to me..."

                                           W. Blake

 

1

 

We want to be playing tag on the green,

wearing just shirtsleeves, tidy and clean.

If the weather is rainy rather than dry,

       while doing the homework we want not to cry.

 

We shall finish the textbook with exemplary zeal.

That of which we shall dream will always be real.

We shall love everybody, and they will love us,

       It's as good as it gets, like a plus and a minus.

 

We shall marry maidens with eyes full of soul.

And if we are maidens ourselves, then tall

youths we shall take to be our spouses,

       and love will reign in all our houses.

 

Because there's a smile on the face of the doll,

laughing, we'll stumble and take our fall.

And then the wise elders, long out of the strife,

       will pronounce gravely that such is life.

 

2

 

Our thoughts will be longer with each passing year.

With iodine we'll banish all illness and fear.

Our curtained windows, ajar for the season,

       will not have the black bars of a prison.

 

We'll be home from a pleasant job quite early.

At the movies we'll sit and blink but rarely.

Heavy brooches to dresses we'll pin with a thrill.

       If you're out of money, we'll foot the bill.

 

We shall build a ship, made out of steel,

with a steam turbine, with a bar and a grill.

We'll embark upon it, having gotten a visa,

       and shall see the Acropolis and the Mona Lisa.

 

As the number of continents (five, no more)

times the number of seasons, of which there are four,

having topped up the tank without fail,

       twenty places we'll get where we can sail.

 

3

 

Nightingales will sing for us in the green.

We shall not be thinking of the death unseen

more often than a bird draws a scarecrow's attention.

       Having sinned, we'll come forth and ask for detention.

 

Old age we shall meet in a comfy armchair,

grandchildren around us, merry and fair.

And if there are none, then with the neighbors

       over drinks we'll enjoy the fruits of our labors.

 

As the books, our friends and the epoch all tell us,

there is no way tomorrow can be any worse

than yesterday, which word, rather nutty,

       should in tempi be always written passati.

 

Because the soul in the body is mired,

life will be better than we desired.

Into the dough pure lard we'll fold.

       That way it's tastier: so we were told.

 

 

Joseph Brodsky — A Song of Innocence, Also of Experience

 

Part II

                   "Hear the voice of the Bard!"

                                 W. Blake

 

1

 

We never hold forth until someone winces.

We'll never decide to elope with a princess.

We'll accept a martini only if dry,

               too ashamed to laugh and too bored to cry.

 

We'll never risk mésalliance in a marriage.

We don't ride a gray wolf ahead of the carriage,

and it won't turn out, when the moon is full,

               to be an enchanted prince or a ghoul.

 

Having known temptation, we tempt not our brothers.

We don't love our likes, and dislike those others

who encroach on our personal space.

               We detest the times, but more often -- the place.

 

As the north and the south are far apart,

Our thoughts form a tangle, never to part.

When the sun goes down we switch on the light,

               Rounding up the evening with a turkish delight.

 

2

 

We don't see our crops rising up from the soil.

The judge we despise, from defenders recoil.

We value softball much higher than playoffs,

               Give us a burger, and hold the mayo.

 

A star in our eye is a tear in the pillow,

We fear the crown on a frog under willow,

warts on our fingers, all disappointment.

               Give us a tube of some goodly ointment.

 

We are pleased with stupidity more than with cunning.

We don't know why the flowers appear in the spring.

And when Boreas returns to rewind the clock,

               we feel nothing at all, except a shock.

 

Because the heat dissipates into cold,

our shirt is torn, but the jacket is bold.

Our judgment is fine, but the eyes are too weak

               to tell a duck's bill from an eagle's beak.

 

3

 

We fear death, and the torments ahead.

Alive, we know what it is that we dread:

Void is likelier and worse than Inferno

               We know not to whom we should say "hell, no".

 

Our lives, like excuses, exhausted a quota.

We shall never appear in a dream to a daughter

Or lean over to kiss a son in his bed.

               Our shadow is longer than the night ahead.

 

That's no solemn assembly convened by the bell!

The dark that awaits us we cannot dispel.

We roll down the flag and retreat to the keg.

               Let us have a last drink and a draw on the fag.

 

Why did this come to pass? It's a lie

to blame personality or Fate from on high.

Should it have ever been otherwise?

               We footed the bill, never mind the price.

 

                                              Joseph Brodsky, 1972

 

 

Orazio Nastasi - "Io sono il Sud"

 

W. H. Auden- Blues funerar

 

Aruncaţi telefonul şi opriţi ceasornicele, iute,
Daţi câinelui un os baban să nu mai latre-n curte,
Trageţi capacul la pian şi-n surdina marşului funebru
Chemaţi bocitoarele, şi scoateţi afară sicriul negru.


Aeroplanele să-înşire din cercuri largi de fum
Litere pe cer, scriind mesajul: El este Mort de-acum.
Puneţi mătasea doliului la gât alb de porumbei,
Iar poliţiştii să poarte mănuşi negre-n trafic şi pe-alei.


A fost Nordul şi Sudul meu, a fost Estul şi Vestul ,
Zilele de lucru, duminicile – şi tot restul,
Amiaza, noaptea, poezia mea ştiută pe de rost,
Credeam că dragostea-i eternă. Am fost prost.


Să n-aud de stele, suflaţi în lampa lor pentru vecie,
Demontaţi soarele şi băgaţi luna la cutie,
Goliţi oceanele, strângeţi pădurea – ‘geaba se dă brează –
Pentru că din clipa asta nimic nu mai contează.

trad Petru Dimofte

 

W. H. Auden- Capitala

 

Cartier al plăcerilor unde cei avuţi aşteaptă mereu
cu cheltuiala mare aşteptând să se întâmple minuni,
restaurantele slab luminate unde amanţii se duşmănesc între ei,
cafenele unde exilaţii şi-au stabilit un cartier maliţios;

Cu farmecele şi instrumentarul tău suprimaseşi
stricteţea iernii şi constrângerea primăverii;
departe de luminile tale părintele jignit şi pus pe răzbunare,
aici se iveşte limpede prostia de-a fi cuminte.

Astfel, cu orchestre şi priviri, ne faci curând
să credem în nemărginitele noastre puteri; şi inocentul
nebăgând în seamă cade la un moment dat
victimă nevăzutelor furii ale inimii sale.

Departe, în străzi neluminate tăinuieşti tot ce-nspăimântă;
fabrici în care vieţile sunt făcute pentru uz temporar
asemenea scaunelor sau gulerelor, odăi în care singuraticii sunt
ciopliţi migălos, ca pietrele de râu în forme-ntâmplătoare.

Dar tu luminezi cerul - strălucirea ţi se vede departe
pe ogoarele întunecate, necuprinse, îngheţate
unde făcând aluzii la ceea ce-i interzis, asemenea unui unchi răutăcios
noapte de noapte cu degetul chemi copiii fermierului.


Traducere Petre Stoica

W.H.Auden Mentre andavo a passeggio una sera

 

Nikos Kazantzakis -Ascetica

 

Roberta Dapunt - Credo

 

Eugenio Montale - Amiază palidă şi încremenită

 

Amiază palidă şi încremenită
lângă zidul ce arde al grădinii,
ascultăm printre pruni şi mărăcinişuri
fluierături de mierle, foşnet de şerpi.

În crăpăturile pământului şi pe măzăriche
urmărim rândurile furnicilor roşii
cum se-ntrerup ori cum se-mpletesc
pe vârfurile unor snopi pitici.

Întrezărim printre frunzişuri palpitarea
îndepărtată a solzilor de mare,
în vreme ce tremurătorul ţârâit
al greierilor se înalţă dintre muşuroaie.

Înaintând în soarele ce ne orbeşte
simţim cu o tristă surprindere
cum viaţa întreagă şi tot zbuciumul ei
este acest mers de-a lungul unor ziduri
ce au pe creastă cioburi verzi de sticlă.

 Trad. Dragoş Vrânceanu