Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

J.L. Borges- Remușcare

 

Am comis cel mai grav dintre păcatele

Pe care le poate comite un om. N-am fost

Fericit. Fie ca gheţarii uitării

Să mă târâie şi să mă piardă, necruţători.

Părinţii m-au zămislit pentru jocul

Riscant şi frumos al vieţii,

Pentru pământ, apă, aer, foc.

I-am înşelat. N-am fost fericit. Împlinită nu le-a fost

Speranţa cea tinerească. Mi-am dăruit mintea

Îndărătniciei simetrice

A artei, care ţese fleacuri.

Ei mi-au lăsat moştenire curajul. N-am fost curajos.

Num ă părăseşte. Stă întotdeauna lângă mine

Această umbră de afi fost nefericit.

 

Remorse

 

I have committed the worst sin of all
That a man can commit. I have not been
Happy. Let the glaciers of oblivion
Drag me and mercilessly let me fall.
My parents bred and bore me for a higher
Faith in the human game of nights and days;
For earth, for air, for water, and for fire.
I let them down. I wasn’t happy. My ways
Have not fulfilled their youthful hope. I gave
My mind to the symmetric stubbornness
Of art, and all its webs of pettiness.
They willed me bravery. I wasn’t brave.
It never leaves my side, since I began:
This shadow of having been a brooding man.

 

El Rimordimento

 

He cometido el peor de los pecados

Que un hombre puede cometer. No he sido

Feliz. Que los glaciares del olvido

Me arrastren y me pierdan, despiadados.

Mis padres me engendraron para el juego

Arriesgado y hermoso de la vida,

Para la tierra, el aqua, el aire, el fuego.

Los defraude. No fui feliz. Cumplida

No fue su joven voluntad. Mi mente

Se aplico a las simentricas porfias

Del arte, que entreteje naderias.

Me legaron valor. No fui valiente.

No me abandona. Siempre esta a mi lado

La sombra de haber sido un desdichado.

 

„Îmi amintesc în clipa asta că Wordsworth a scris că poezia provine din emoţie retrăită în calmă singurătate. Altfel spus, îndurăm fericire sau durere. Pe moment suntem doar răbdători.După aceea însă, le retrăim, nu mai suntem actori, ci doar spectatori, privitori şi acesta- după cum spune Wordsworth-este cel mai bun lucru pentru apariţia poeziei.”(Borges)

(Din vol. Borges despre Borges, Ed. Dacia 1990)

Edgar Allan Poe - Corbul

 


  

Într-un sumbru miez de noapte cînd, sleit şi slab, în şoapte,
Cercetam doctrine stranii strînse-n  jerpelit  cotor, 
Şi picam de somn, – de-odată, auzii o foarte-nceată 
Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor. 
„E vreun călător”, şoptit-am, „care ciocăne uşor, –
                                                Doar atît – un călător.”

 

Ah, mi-aduc aminte – ceaţă, şi-un decembrie de gheaţă; 
Lent agonizînd tăciunii-şi lăsau spectrul pe covor. 
Zorii-i aşteptam să vie, şi-n  zadar ceream tărie 
Din cărţi vechi, la jalea vie după stinsa mea Lenore, – 
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
                                               Nu aici – în lumea lor.

 

Foşnetul mătasei grele-n purpuriile perdele 
Mă-njunghia, – vărsa în pieptu-mi un ciudat, adînc fior; 
Ca să-mi potolesc nebuna inimă ziceam într-una
„Vreun drumeţ ce-aşteaptă luna bate-n uşă-ncetişor, 
Rătăcit drumeţ ce bate-n uşa mea încetişor.
                                               Doar atît – un călător”.

 

Repede-adunînd putere-n suflet, fără-ntîrziere,
„Domnule”, am zis, „ori doamnă, mila voastră o implor;
Fapt e că dormeam; – puţină, doar bătaia-a fost de vină,
O bătaie mult prea lină-n uşa mea, încît uşor 
Am luat-o drept părere”, – şi-am deschis uşa uşor; –
                                                Beznă – nici un călător.

 

Sfredelind  a nopţii  smoală,  plin  de spasme şi-ndoială, 
Stam visînd ce-n vis vreodată n-a visat vreun muritor; 
Dar tăcerea şi pămîntul erau grele ca mormîntul; 
Se-auzi numai cuvîntul murmurat abia – „Lenore?” – 
Eu l-am spus, – apoi ecoul repetă cernit „Lenore!”
                                          Doar atît – o vorbă-n zbor.

 

Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie, 
Desluşii acelaşi sunet, de-astă dată mai cu spor. 
„Sigur”, zis-am, sigur trece cineva; – sub geamul rece, 
Ia, să văd ce se petrece; – am să lămuresc uşor 
Taina-aceasta; – să-mi trag firea şi-o voi lămuri uşor;
                                                  E doar vîntul călător;

 

Iute-am dat oblonu-n lături şi, cu negrele-i peneturi, 
Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor; 
Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare, 
Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor, 
S-aşeză pe bustul mîndrei Pallas fără nici un zor,
                                             Chiar de-asupra, sfidător.

 

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză
Prin severa-i etichetă, gravă, – am şoptit uşor
„Deşi creasta ţi-e golaşă, nu pari o fiinţă laşă, –
Corb spectral purtînd cămaşă de-ntuneric, foşnitor, –
Spune-ţi numele de domn pe ţărmul Nopţii foşnitor!”
                                            Zise Corbul „Nevermore”.

 

Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă, 
Că vorbea, – deşi răspunsul nu era lămuritor;
Însă nimănui în viaţă nu i se arată-n faţă
Pasăre tronînd semeaţă chiar de-asupra pe uşor, – 
Pasăre sau arătare stînd pe-un bust, lîngă uşor,
                                         Cu-acest nume „Nevermore”.

 

Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numai 
Un cuvînt în care-ntregu-i suflet se stingea de dor. 
N-am mai zis nimic, – o vreme n-a mişcat nici el din pene, –
Pînă ce-am şoptit alene „Alţi amici s-au dus în zbor; 
Mîine şi el o să plece, ca Speranţa mea, în zbor.”
                                                 Dar el zise „Nevermore”.

 

Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atîta artă, 
„Da”, mi-am zis, „e tot ce ştie, tot bagajul vorbitor 
Smuls unui stăpîn prea-jalnic, căruia Dezastrul falnic 
I-a schimbat un cînt şăgalnic în refren croncănitor, – 
Tînguirile Speranţei în refren croncănitor,
                                           Precum „Never-Nevermore”.

 

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză,
Am  împins  grăbit  fotolui  chiar  sub  bust,  lîngă  uşor,
Şi, surpat în el, cu gîndul visul de alt vis legîndu-l, 
Mă-ntrebam mereu, scrutîndu-1, ce mesaj prevestitor, –
Slab, din sfinte vremuri, sumbru – ce mesaj prevestitor 
                                           Mi-aducea prin „Nevermore”.

 

Asta frămîntam în minte, iscodind fără cuvinte
Corbul ce-aţintea asupra-mi ochiul fix, sfredelitor.
Asta, şi mai multe, – toate vrînd să ştiu – lăsam pe spate 
Capu-n  pernele muşcate de-un reflex Strălucitor, – 
Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor
                                                          Nu va mai pluti uşor.

 

Camera-mi părea ţesută de-o tămîie nevăzută 
Arsă de-un Seraf cu paşii ca un clinchet pe covor. 
„Vai, sărmane!”, am zis, „Prin cete de heruvi, Cel sfînt îţi dete 
Un răgaz – şi suc – să-mbete gîndul tău pentru Lenore;
Bea acest suav nepenthes, bea, – şi uit-o pe Lenore!”
                                                   Zise Corbul „Nevermore!”

 

„Piază rea!” strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor 
Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, – 
Într-o casă bîntuită de Oroare, – te implor! 
E vreun balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, – te  implor!”   
                                                    Zise Corbul „Nevermore”.

 

„Piază  rea!” , strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, – 
Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfînt din zare 
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, – 
Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore?”
                                                    Zise Corbul „Nevermore!”

 

„Ultimul cuvînt să-ţi fie!, – corb sau drac!  în vijelie 
Să te-ntorci, – te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor! 
Pene nu lăsa pe cale – martore minciunii tale! 
Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria!  – Piei în zbor! 
Scoate-ţi crudul plisc din mine, forma spulberă-ţi-o-n zbor!”   
                                                    Zise Corbul „Nevermore”!

 

De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană, 
Stînd pe bustul mîndrei Pallas, – fantomatic, sfidător. 
Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează, 
Baza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor, 
Şi-al  meu suflet niciodată, smuls din  ea, de pe covor,
                                                     Nu va  mai sui în  zbor.

 

 

“Pentru Edgar Poe, pentru prima dată în istoria Poeticii, actul liric-inocent de orice complicitate transcendentă-devine o operaţie de matematică aVerbului: poetul nu se află într-un templu, ci într-un laborator;  ca atare, el nu mai oficiază, asemeni unui sacerdot al extazului, ci cântăreşte şi combină rezistenţa materialelor sale precare, în funcţie de efectele pe care le urmăreşte, ca un adevărat Arhitect al Melancoliei.”pg. 189  din vol. Atlas de sunete fundamentale, Antologie, prezentări, traduceri şi postfaţă de Ştefan Augustin Doinaş, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988

Serghei Esenin - Scrisoare mamei

 


  

Tu tot mai trăieşti, bătrână mama?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă seara de aramă
Lumineaz-o paşnic şi senin.

Mi se scrie că eşti tulburată,
Că ţi-e dor de mine ne-ncetat,
Că ades baţi drumul supărată,
În paltonul vechi şi demodat.

În albastre seri ţi se năzare
Gând pustiu, ce lacrimii dă val, -
Că la crâşmă, într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în inima-un pumnal.

Mama, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură
Ca, pierind, să nu te mai revăd.

Ca-n trecut mi-e inima duioasă,
Am un vis, un vis pe care-l storc:
Să mă smulg din dorul ce m-apăsă
Şi la noi acasă să mă-ntorc.

Eu voi reveni pe când răsfaţă
Pomii-n floare satul meu tăcut.
Dar să nu mă scoli de dimineaţă,
Cum opt ani în urmă ai făcut.

Nu trezi deşertăciunea cruntă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme, pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.

Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazăm la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.

Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul supărată,
În paltonul vechi şi demodat.

(Traducere de George Lesnea)

 

"Astăzi peste chipul lui Serghei Esenin s-a aşternut lustrul de crestomaţie şi numele lui este asociat în manuale şi monografii numaidecât cu patronimicul" Alexandrovici". Dar n-a fost întotdeauna aşa:  neînţeles, netolerat, hărţuit şi calomniat de către cei care nu concepeau un alt mod poetic decât triumfalismul. Serghei Esenin a pribegit în străinătate, a dus mereu povara dezrădăcinatului, a încercat chinuitor să revină şi să îmbrăţişeze noul, căruia îi simţea intuitiv toate racilile încă din germene. Nu s-a putut adapta, însă,  şi plecarea i-a fost ca un ultim ţipăt al păsării săgetate în zbor."

 

Vasile Badiu din Prefaţa la vol. bilingv Serghei Esenin, Scrieri alese, Versuri

 

 

 

 

Victor Serge - Moartea lui Panait

 


 

Poemul a fost scris în 1935 în orașul Orenburg, din Ural, unde Victor Serge, scriitor francez și dizident sovietic, fusese deportat. Manuscrisul original se află în arhivele KGB. Pe Panait Istrati îl cunoscuse în 1927, la Leningrad. Victor Serge a avut un rol covârșitor în distanțarea lui Panait Istrati de regimul stalinist. Prietenia lor a fost atât de puternică încât în 1928 când Victor Serge este arestat, Panait Istrati intervine la GPU și obține eliberarea lui. Cum și în ce fel aflase Serge de moartea lui Istrati nu se știe. De la Orenburg a fost transportat la Moscova în aprilie 1936, apoi trimis spre Occident datorită lui Romain Rolland care intervenise pe lângă Stalin și Henrih Iagoda, șeful GPU.

 

 

Sfârșit – sfârșita Mediterana, sfârșit Parisul, sfârșit, sfârșit,
sfârșit acest colț de Alexandrie unde era să mori de foame,
de holeră,
de disperare,
–  dar știi oare din ce crăpi?

Sfârșit – aventurile, buzele negre și ochii aurii
în fundul lupanarelor, în porturi,
în adâncul nopților.

Sfârșit – ispitele amare
și amețitoare
ale mării.
„Andros“ o ia spre Pireu,
„Santa Mercedes“ spre Brindisi, spre Indii,
spre Insulinda,
iar tu, tu rămâi, însetat și trist și fără un chior pe marginea unui pat de hotel
unde pe sâni a caror lumina de lună mâinile tale o mângâie
plutesc negre cosițe…
Te sfădești și-ți place, e idiot poemul vostru,
Angélique, Geneviève, dragă, dragă curviștină…

Sfârșit – femeile, inocentele, supusele, căitele,
trădatele, abandonatele,
iertatele
și cele atât de pur iubite! – Și doar dorite, servitoarele
de la hanul din Lacu Sărat…

Sfârșit – mâncărurile ardeiate și acest vinișor negru puțin cam aspru
pe care-l beam stând la povești între haimanale…
Dar poate ca erau drepți între oameni,
dar poate că erau sfinți,
prietenii
de la micuța cafenea din Brăila
unde tâlhari cu șalele vârtoase făceau contrabandă
sub firma „Paradis“?

– Nici unul, știi, nici unul, nici unul
Nu l-ar fi lăsat pe altul prins în plasă.
Nu erau scriitori. –

Sfârșit – cărțile pe care le admiri
ca în copilărie pietricelele
minunate
culese pe țărm,
urcate din adâncul mării…

Sfârșit – cărțile pe care le scrii…
Și manuscrisele, Dumnezeule! cei care nu scriu nu știu ce-i asta
și cum poți să te saturi de ele!

Paginile vândute, paginile pierdute, adevărul, falsul,
aceasta grămadă de minciuni mari si mici, toate aceste cuvinte
care sunt capcane, surogat, vrăjitorie, –
și legenda!
Tristele pagini de care îți e rușine că le-ai scris
Și cele pe care n-ai reușit să ți le smulgi din creier…
Paginile obositoare, descurajante, epuizante și dintr-o dată vii
în care se cambrează Neranțula, mai frumoasă și mândră de ea însăși și mai
fericită să trăiască în ele decât în viața adevărată – în care Neranțula pleacă, legănându-și șoldurile, și se aruncă în Dunăre
în plină zi,
o, dalbă înotătoare, îndragostită de apă…

Inima inimii oamenilor eruptă în opera ta.
Se mai vinde încă toată această hârtie tiparită

la Rieder?

Sfârșit – insulta,
N-ai fost cruțat deloc.
S-au hrănit din burdușirea ta cu insulte până ai murit si chiar după aceea.
Și astfel
mulți au mâncat datorită ție mai bine decât tine.
Au spus că ai trădat, că te-ai vândut, sărmane prieten!
Tu, fidelul, tu să-i trădezi pe toti acești negustori de fraze,
Tu, vândut, tu, care n-aveai nimic de vânzare, de nevândut tu însuți!
Zăceai pe tăieturile tale din ziare asemenea lui Iov pe gunoaiele lui,
scuipându-ți lent ultimul rest de plămân
în fața acestor mercenari de presă,
laudători ai masacrelor profitabile,
profitori ai revoluțiilor desfigurate…

Sfârșit – pâna și dorința de a muri
când nu mai sunt decât ticăloși în această vale a plângerii publicitare.
Cândva te rataseși pentru că prea mult ai iubit pământul.
Ți-a rămas din asta o cicatrice la nivelul carotidei
iar sinuciderea te împiedica să porți gulere tari.

Ultimele tale pagini neterminate se despart de tine
ca un zbor de porumbițe,
umbră și cenușă, întoarceți-vă în umbră, întoarceți-vă în cenușă –
ai vrea să hohotești de plâns, dar nu e cu putință, să hohotești de plâns, glumiți, desigur!

Te poticnești, pietrele fierbinți ale drumului cedează sub pașii tăi,
– sprijiniti-mă, grațioaselor! – sprijiniți-l, grațioaselor, sprijiniți-l,
cerul orbește, ah, ce sfâșiere!
Pleci între două zeițe, ele te asigură, ele te duc,
consolatoare:
singuratatea, prietenia.

N-am să te mai văd trecând din cameră în cameră
mestecându-ți gândurile amare
în ceașca ta de cafea amară.
N-am să-ți mai potolesc furiile vehemente.
N-am să-ți mai vad mâinile vânoase de balcanic,
marea-ți gură îmbracată în aur,
nasul de adulmecător, ochii de șiret copil bătrân,
cinic printre răufacători…
Și nu vom pleca în Provence, cu rucsacul, să facem fotografii
ca la douazeci de ani,
gratis pentru cea mai frumoasă și pentru nebun, pentru logodnică și anarhist…
Erau vremurile frumoase.

Atât de des am respirat noaptea gândindu-mă la tine
încât astă-seară, în acest deșert, mă simt mai aproape de tine
decât de cei vii.
Aceleași vânturi trec peste stepa mea și peste Bărăganul tau,
aceleași uragane…
Carul Mare strălucește în fereastra mea, iar în spatele casei se întinde
câmpia, atât de pustie și vastă încât parcă e sfârșitul pământului,
o femeie tânară doarme acolo în oboseala muncii și liniștea harului.

Tristețea proaspată a morții tale mă tulbură și mă înseninează.
Acesta e mormântul tău și va fi al meu și este deja al nostru,
viața noastră continuată.

Ascult pentru tine
ce liniște luminoasă cade peste vacarm.

 

Osrenburgt, s19t35

 

Trad. Mircea Iorgulescu