J. L. BORGES - Fragmente dintr-o Evanghelie apocrifă

Elogiul umbrei

3. Nefericit cel sărac cu duhul, fiindcă sub pământ va fi ceea ce este acum pe pământ.
4. Nefericit cel ce plânge, fiindcă a dobândit jalnica deprindere a plânsului.
5. Fericiţi cei ce ştiu că suferinţa nu e o cunună de slavă.
6. Nu e de ajuns să fii cel din urmă pentru a ajunge cândva cel dintâi.
7. Fericit cel ce nu ţine cu tot dinadinsul să aibe dreptate.
8. Fericit cel ce iartă altora şi se iartă pe el însuşi.
9. Fericiţi cei blânzi, fiindcă nu se coboară la ceartă.
10. Fericiţi cei care nu sunt însetaţi de dreptate, fiindcă ştiu că soarta noastră, potrivnică sau milostivă, este rodul întâmplării, care este nepătrunsă.
11. Fericiţi cei miloşi, fiindcă fericirea lor stă în facerea de bine şi nu în nădejdea de răsplată.
12. Fericiţi cei cu inima curată, fiindcă îl văd pe Dumnezeu.
13. Fericiţi cei care suferă împilare din pricina că au luptat pentru dreptate, fiindcă pentru ei este mai importantă dreptatea decât soarta lor omenească.
14. Nimeni nu este sarea pământului; dar nimeni, într-o clipă a vieţii sale, nu se poate să nu fie.
15. Să se aprindă lumina unei lămpi, chiar dacă niciun om nu o vede. Dumnezeu o s-o vadă.
16. Nu există poruncă ce nu poate fi călcată, şi am în vedere şi poruncile pe care le dau eu şi pe acelea date de profeţi.
17. Cel ce ucide pentru dreptate sau pentru o cauză pe care el o crede dreaptă nu este vinovat.
18. Faptele oamenilor nu sunt vrednice nici de focul gheenei, nici de împărăţia cerurilor.
19. Să nu-l urăşti pe duşmanul tău, fiindcă, dacă o faci, eşti într-un anumit fel, robul lui. Ura ta nu va fi niciodată mai bună decât pacea ta.
20. Dacă mâna ta dreaptă te sminteşte, iart-o; eşti trupul tău şi sufletul tău, şi este greu, dacă nu chiar cu neputinţă, să stabileşti hotarul care le desparte...
24. Nu întrece măsura în arătarea adevărului, fiindcă nu este om care l-a sfârşitul zilei să nu fi fost nevoit să mintă cu îndreptăţire.
25. Nu jura, fiindcă orice jurământ este o afectare.
26. Ţine piept răului, dar fără uimire şi fără mânie. Celui care îţi dă o palmă pe obrazul drept, întoarce-i şi celălalt obraz, dar niciodată să nu o faci de frică.
27. Eu nu vorbesc de răzbunări, nici despre iertare; uitarea este singura răzbunare şi singura iertare.
28. Să faci bine duşmanului tău poate fi lucrarea dreptăţii şi nu e greu să o faci; să-l iubeşti stă în puterea îngerilor, nu a oamenilor.
29. Să faci bine duşmanului tău este cel mai bun chip de a-ţi satisface trufia.
30. Nu strânge aur pe pământ, fiindcă aurul este pricina lenei, iar din lene se trage întristarea şi plictisul.
31. Gândeşte-te că ceilalţi sunt drepţi sau vor fi, sau dacă nu este aşa, atunci greşeala nu este a ta.
32. Dumnezeu este mai milostiv decât oamenii şi le va măsura faptele cu altă măsură.
33. Dă cele sfinte câinilor şi azvârle mărgăritare porcilor; lucru important este să dai.
34. Caută penttru plăcerea de a căuta, nu de a găsi.
39. Poarta alege, nu omul.
40. Nu judec pomul după roadele lui, nici omul după fapte; acestea pot fi mai bune sau mai rele.
41.Nimic nu se clădeşte pe piatră, totul se înalţă pe nisip, dar noi avem datoria să construim ca şi cum nisipul ar fi de piatră...
47. Fericit săracul fără amărăciune sau bogatul fără trufie.
48. Fericiţi cei curajoşi, cei ce primesc cu bărbăţie înfrângerea şi laurii biruinţei.
49. Fericiţi cei ce păstrează în amintire cuvintele lui Virgiliu ori ale lui Hristos, fiindcă acestea le vor lumina zilele.
50. Fericiţi cei ce sunt iubiţi şi cei ce iubesc, precum şi cei care se pot lipsi de iubire.
51. Fericiţi cei fericiţi.


Trad . Adrian Ionescu
(Jorge Luis Borges- Poezii, Editura Polirom, 2005)

Thomas Tranströmer - A fost (fragment)

Moartea e numai o raniţă pe care-o depun
la capătul drumului,
o umbră cenuşiu-plumburie,
ce se topeşte-n lumină.

Moartea e numai plugul
ce răstoarnă pământul vietii,
pâinea tare de secară
ce ne curăţă dinţii.

Moartea e doar un fugar
care-o ia înainte,
un dezertor
ce ne încredinţează parola

Moartea e doar un gard de mărăcini,
în jurul unor flori de lumină:
podoaba întunecată ce ne-ngăduie
să intrăm la serbare.

Tomas TRANSTRÖMER - Poezii

Pietrele

Pietrele pe care le aruncăm, le aud
cum cad prin ani, limpezi ca lumina zilei.
În vale, faptele clipei, descumpănite,
galopează, strigând din
vârf de copac în vârf de copac, dar amuţesc
în aerul mai rarefiat decât cel al prezentului, şi alunecă,
precum rândunicile, din vârf de munte
în vârf de munte, până ce
dau de platourile cele mai depărtate,
de la hotarul fiinţei. Acolo
toate acţiunile noastre,
limpezi ca lumina zilei,
se prăbuşesc nu în abis,
ci în noi înşine.


Conexiune

Priveşte copacul cenuşiu. Cerul a curs
prin fibrele lui jos, în pământ –
un nor sfrijit e tot ce rămâne după ce
pământul a băut. Spaţiul cosmic furat
se învârteşte în împletitura de rădăcini, se răsuceşte
şi devine verdeaţă. – Scurtele clipe
de libertate urcă din noi, trec învolburate
prin sângele zeiţelor Parce şi o pornesc mai departe.
Espresso
Cafeaua neagră la un restaurant-grădină
cu scaune şi mese pestriţe ca insectele.
Distilări preţioase
umplute cu aceeaşi tărie ca Da şi Nu.
Ea este adusă din cafeneaua întunecoasă
şi se uită în soare fără să clipească.
În lumina zilei un punct de negru binefăcător
care se varsă repede într-un client livid.
E asemeni picăturilor de profunzime neagră
pe care uneori sufletul le distilatează
şi care dau un ghiont binefăcător: Pleacă!
Îndemn să deschizi ochii.


Case suedeze răzleţe

O învălmăşeală de brazi negri
şi de raze de lună fumegânde.
Aici zace afundată coliba
şi nu e nici un semn de viaţă,
până ce roua dimineţii murmură
şi un bătrân deschide,
– cu mâna tremurătoare –
fereastra, eliberând o bufniţă.
Şi în depărtare
noua casă fumegă,
pe colţul cearşafului întins la uscat
fâlfâie un fluture,
în mijlocul unei păduri în agonie
unde putreziciunea citeşte
cu ochelari de sevă
protocolul cariilor din scoarţă.
Vară cu ploi aurii
sau cu un nor răzleţ de furtună
deasupra unui câine care latră.
Sămânţa tropăie în pământ.
Voci agitate, chipuri
zboară pe firele de telefon
cu aripi pipernicite şi iuţi
peste mlaştinile kilometrice.
Casa aşezată pe un ostrov al râului
îşi cloceşte temeliile.
Fum perpetuu – ard
hârtiile secrete ale pădurii.
Ploaia dă târcoale pe cer.
Lumina şerpuieşte pe râu.
Pe povârniş alte case veghează
boii albi ai cascadei.
O toamnă cu ceată de grauri
care ţine zorile în şah.
Oamenii se mişcă rigid
în teatrul de lumină al lămpilor.
Lăsaţi-i să-şi simtă în linişte
aripile ascunse
şi energia lui Dumnezeu
învăluită în întuneric.


Allegro

Cânt Haydn după o zi neagră
şi simt căldura simplă în mâini.
Clapele vor. Ciocănele blânde bat.
Rezonanţa verde, vivace şi calmă.
Rezonanţa spune că există libertate,
că există cineva care nu plăteşte tribut împăratului.
Îmi vâr mâinile în buzunarele-mi haydniene
şi îl imit pe cel ce priveşte lumea cu seninătate.
Înalţ steagul haydnian – semn că:
"Nu ne predăm. Dar vrem pace."
Muzica este o casă de sticlă pe panta
unde pietre galopează, pietre se rostogolesc.
Şi pietrele străbat sticla,
dar fiecare geam rămâne intact.

Traducere şi prezentare
Dan Shafran

T. S. Eliot - Gerontion

Iată-mă, un bătrân într-un anotimp secetos,
Ascultând ce-mi citeşte un copil, aşteptând ploaia.
Eu n-am fost nici la porţile fierbinţi,
Nici n-am luptat scăldat în ploaia caldă,
Nici până la genunchi în mlaştini sărate, rotind iataganul,
Muşcat de muşte, şi luptând.
Casa mea este o casă în ruină,
Şi evreul stă chircit pe pervaz, proprietarul,
Ouat în nu mai ştiu ce tavernă din Anvers,
Năpădit de buboaie în Bruxelles, stoarse, cojite la Londra.
Capra horcăie prin noapte în poiană, deasupra;
Stânci, muşchi, mucegai, fiare vechi, excremente,
Femeia-şi vede de bucătărie, face ceaiul,
Seara strănută, împungând cu vătraiul în rigola rebelă
Eu – un bătrân,
O minte amorţită prin locuri bătute de vânt.


Semnele aici sunt luate drept minuni. „Şi noi am vrea un semn!”
Cuvântul închis în cuvânt, neputincios să rostească un cuvânt,
Înfăşat în întunecime. În adolescenţa anului
Venit-a Crist, ca un tigru

În depravata lună mai, lemnul câinesc şi castanii, pomişorii înfloriţi,
Pentru mâncare, pentru împărţire şi pentru băutură
În încâlcirea de şoapte; de la domnul Silvero
Cu mâini mângâietoare, în Limoges
Care toată noaptea umblă prin odaia de-alături;
De la Hakagawa, înclinându-se în faţa pânzelor de Tiţian;
De la Madame de Tornquist, în camera întunecată
Mutând mereu lumânările; sau Fräulein von Kulp
Care-n hol s-a întors către noi, cu mâna pe clanţă. Obloanele oarbe
Împletesc vântul. Pe mine nu mă bântuie strigoii,
Un bătrân într-o casă unde trage curentul
La poalele unui deal bătut de vânt.

După o asemenea cunoaştere, ce iertare? Gândeşte-te numai,
Istoria e străbătută de multe pasaje viclene, coridoare săpate-ntr-adins
Şi porţi de scăpare, înşală cu ambiţiile suflate în şoaptă,
Ne călăuzeşte cu deşertăciuni. Gândeşte-te
Ne dăruie doar cât ne e gândul într-altă parte-ndreptat
Şi ceea ce dăruie, dăruie în întortocheri atâta de subţiratice
Încât daru-l înfometează pe cerşetor. Dăruie prea târziu
Ceva în care nu se mai poate crede, sau dacă mai crede cineva încă,
În amintire doar, ca o patimă numai gândită. Dăruie prea devreme
În mâini neputincioase, ceva de care credem că ne putem lipsi
Până când refuzul răspândeşte în jurul lui spaima. Însă gândeşte-te
Nici spaima, nici curajul nu ne mai mântuie. Nefireşti vicii
Se trag din eroismul nostru. Şi virtuţile
Ne sunt de acum dăruite cu de-a sila de neruşinatele noastre păcate.
Lacrimile de acum se scutură din pomul purtător al mâniei.

Tigrul zvâcneşte în anul abia început. Pe noi ne sfâşie. Gândeşte-te acum, la urmă,
Că n-am ajuns la nici o încheiere, acum când eu
Înţepenesc într-o casă luată cu chirie. Gândeşte-te acum, la urmă,
Că nu m-am dat în felul acesta în spectacol, cu dinadinsul,
Şi nici prin vreun oarecare îndemn
Al unor diavoli înapoiaţi.
Am să-ţi vorbesc acum cu toată sinceritatea.
Eu, care-am fost apropiat inimii tale, de-acolo am fost smuls
Să pierd frumuseţea în spaimă, spaima în necruţare.
Mi-am pierdut patima: de ce aş mai avea nevoie să mi-o păstrez
Dacă oricum ceea ce se păstrează se preschimbă-n mai rău?
Mi-am pierdut vederea, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul;
Cum le-aş mai putea încerca să ajung mai aproape de tine?

Şi acestea, împreună cu-o mie de mărunte îngândurări,
Îşi amână profitul îngheţatei lor nebunii.
Mai zgârie pieliţa, când simţurile au îngheţat,
Cu sosuri iuţi, îşi înmulţesc felurimea
Într-o puzderie de oglinzi. Şi ce va mai face acuma păianjenul,
Să-şi oprească ţesăturile lui, şi poate chiar gărgăriţa
Să mai adaste? De Bailhache, Fresca, Doamna Cammel, rotindu-se
Dincolo de cuprinderea Ursei Mari cuprinsă de tremur
În atomi sfărâmaţi. Pescăruş în vânt, în strâmtorile bătute de vânt
La Belle Isle, sau planând către Capul Horn.
Perne albe în zăpadă, Curentul Golfului îşi cere tributul
Şi un bătrân împins de alizee
Înspre un ungher somnoros.
Chiriaşii casei,
Gândurile unei minţi uscate într-un anotim de uscăciune.

(trad. Mircea Ivănescu)

T.S. Eliot, Opere poetice (1909 - 1962) Ediţie bilingvă, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011

Ezra Pound - Arta

Arsenic verde pe-o pânză ca albuşul de ou,
Fragi zdrobiţi! Haide, hai să ne-ospătăm ochii!

Ezra Pound - Medalion

Luini* în porţelan!
Pianul cu coadă
Scoate-un protest profan
Cu-ascuţit glas clar.

Orbitor cap răsare
Din rochia galben-aurie
Ca Anadyomene-n primele
Pagini din Reinach.

Ca roşietica miere-ncadrând ovalul feţei,
O-mpletitură de cosiţe ce par
Ţesute-n cămările regelui Minos
Din metale ori chihlimbar îndărătnic;

Oval sub luciu, chipul
Strălucitor în suavu-i hotar, ca
Sub raze de-o jumătate de watt,
Ochii se prefac în topaz.

  *Bernardino Luini, pictor din Milano 1481-1532

Ezra Pound - Erat hora

„Mulţumesc, orice ar veni”. Iar apoi s-a întors
Şi, aşa cum raza de soare de pe florile gârbovite
Păleşte când vântul le ridică într-o parte,
S-a dus iute de lângă mine. Nu, orice ar veni
O oră a fost luminată de soare şi zeii cei mai de sus
Nu se pot lăuda cu nici o faptă mai bună
Decât că au privit ora aia cum a trecut.

Ezra Pound - Mişcare de dans

Ochi negri,
O, doamnă din visu-mi,
În sandale de fildeş,
Pereche nu ai între dănţuitoare,
Nu-s glezne mai iuţi.

Nu te-am aflat în corturi
Prin pestriţ întuneric
Şi nici la izvoare
Printre femei cu ulcioare
Braţele tale-lujeri sub coajă;
Chipul tău-râu de lumini.

Albi ca migdalele umerii tăi;
Crude, cojite, migdale.
Nu te păzesc eunuci;
Nici gratii de-aramă.

Peruzele-aurite şi-argint la tine-n culcuş.
Înfăşuratu-ţi-ai negru veşmânt cu altiţe de aur
O, Nathat-Ikanaie, "Trei-lângă-râu".

Şipot prin trestii sânt mâinile tale asupră-mi;
Degetul, râu de răcoare.
Slugile tale-s albe ca prundul;
Alături ţi-e cântecul lor!

Pereche n-ai între dănţuitoare;
Nu-s glezne mai iuţi.