T. S. Eliot - Gerontion

Iată-mă, un bătrân într-un anotimp secetos,
Ascultând ce-mi citeşte un copil, aşteptând ploaia.
Eu n-am fost nici la porţile fierbinţi,
Nici n-am luptat scăldat în ploaia caldă,
Nici până la genunchi în mlaştini sărate, rotind iataganul,
Muşcat de muşte, şi luptând.
Casa mea este o casă în ruină,
Şi evreul stă chircit pe pervaz, proprietarul,
Ouat în nu mai ştiu ce tavernă din Anvers,
Năpădit de buboaie în Bruxelles, stoarse, cojite la Londra.
Capra horcăie prin noapte în poiană, deasupra;
Stânci, muşchi, mucegai, fiare vechi, excremente,
Femeia-şi vede de bucătărie, face ceaiul,
Seara strănută, împungând cu vătraiul în rigola rebelă
Eu – un bătrân,
O minte amorţită prin locuri bătute de vânt.


Semnele aici sunt luate drept minuni. „Şi noi am vrea un semn!”
Cuvântul închis în cuvânt, neputincios să rostească un cuvânt,
Înfăşat în întunecime. În adolescenţa anului
Venit-a Crist, ca un tigru

În depravata lună mai, lemnul câinesc şi castanii, pomişorii înfloriţi,
Pentru mâncare, pentru împărţire şi pentru băutură
În încâlcirea de şoapte; de la domnul Silvero
Cu mâini mângâietoare, în Limoges
Care toată noaptea umblă prin odaia de-alături;
De la Hakagawa, înclinându-se în faţa pânzelor de Tiţian;
De la Madame de Tornquist, în camera întunecată
Mutând mereu lumânările; sau Fräulein von Kulp
Care-n hol s-a întors către noi, cu mâna pe clanţă. Obloanele oarbe
Împletesc vântul. Pe mine nu mă bântuie strigoii,
Un bătrân într-o casă unde trage curentul
La poalele unui deal bătut de vânt.

După o asemenea cunoaştere, ce iertare? Gândeşte-te numai,
Istoria e străbătută de multe pasaje viclene, coridoare săpate-ntr-adins
Şi porţi de scăpare, înşală cu ambiţiile suflate în şoaptă,
Ne călăuzeşte cu deşertăciuni. Gândeşte-te
Ne dăruie doar cât ne e gândul într-altă parte-ndreptat
Şi ceea ce dăruie, dăruie în întortocheri atâta de subţiratice
Încât daru-l înfometează pe cerşetor. Dăruie prea târziu
Ceva în care nu se mai poate crede, sau dacă mai crede cineva încă,
În amintire doar, ca o patimă numai gândită. Dăruie prea devreme
În mâini neputincioase, ceva de care credem că ne putem lipsi
Până când refuzul răspândeşte în jurul lui spaima. Însă gândeşte-te
Nici spaima, nici curajul nu ne mai mântuie. Nefireşti vicii
Se trag din eroismul nostru. Şi virtuţile
Ne sunt de acum dăruite cu de-a sila de neruşinatele noastre păcate.
Lacrimile de acum se scutură din pomul purtător al mâniei.

Tigrul zvâcneşte în anul abia început. Pe noi ne sfâşie. Gândeşte-te acum, la urmă,
Că n-am ajuns la nici o încheiere, acum când eu
Înţepenesc într-o casă luată cu chirie. Gândeşte-te acum, la urmă,
Că nu m-am dat în felul acesta în spectacol, cu dinadinsul,
Şi nici prin vreun oarecare îndemn
Al unor diavoli înapoiaţi.
Am să-ţi vorbesc acum cu toată sinceritatea.
Eu, care-am fost apropiat inimii tale, de-acolo am fost smuls
Să pierd frumuseţea în spaimă, spaima în necruţare.
Mi-am pierdut patima: de ce aş mai avea nevoie să mi-o păstrez
Dacă oricum ceea ce se păstrează se preschimbă-n mai rău?
Mi-am pierdut vederea, mirosul, auzul, gustul şi pipăitul;
Cum le-aş mai putea încerca să ajung mai aproape de tine?

Şi acestea, împreună cu-o mie de mărunte îngândurări,
Îşi amână profitul îngheţatei lor nebunii.
Mai zgârie pieliţa, când simţurile au îngheţat,
Cu sosuri iuţi, îşi înmulţesc felurimea
Într-o puzderie de oglinzi. Şi ce va mai face acuma păianjenul,
Să-şi oprească ţesăturile lui, şi poate chiar gărgăriţa
Să mai adaste? De Bailhache, Fresca, Doamna Cammel, rotindu-se
Dincolo de cuprinderea Ursei Mari cuprinsă de tremur
În atomi sfărâmaţi. Pescăruş în vânt, în strâmtorile bătute de vânt
La Belle Isle, sau planând către Capul Horn.
Perne albe în zăpadă, Curentul Golfului îşi cere tributul
Şi un bătrân împins de alizee
Înspre un ungher somnoros.
Chiriaşii casei,
Gândurile unei minţi uscate într-un anotim de uscăciune.

(trad. Mircea Ivănescu)

T.S. Eliot, Opere poetice (1909 - 1962) Ediţie bilingvă, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2011