Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ezra Pound - Litanie de noapte

 

 


 

 O Dieu, purifiez nos cœurs!

                        Purifiez nos cœurs!

 

Da, versurile le-ai revărsat peste mine

                        în locuri încântătoare,

Iar splendoarea din Veneţia asta a ta

                        atât mi-ai dezvăluit-o

Până când strălucirea ei s-a schimbat în mine

                        Într-un fapt de lacrimi.

 

O, Doamne, ce uriaşă bunătate

                        vom fi arătat în timpuri trecute

                        şi am uitat-o,

De ne miluieşti cu minunea asta,

                        O, Doamne al apelor?

 

O, Doamne al nopţii,

                        Ce uriaşă întristare

Se pogoară spre noi,

                        De ne răsfeţi astfel

Înainte de venirea ei?

 

O, Doamne al tăcerii,

                        Purifiez nos cœurs,

                        Purifiez nos cœurs,

Căci noi am văzut

Gloria umbrei

chipului slujitoarei tale,

 

Da, gloria umbrei

                        Frumuseţii tale a păşit

Peste umbrele apelor

În Veneţia asta a ta.

                        Şi în faţa sfinţeniei

Umbrei slujitoarei tale

Mi-am ascuns ochii,

                        O, Doamne al apelor.

 

O, Doamne al tăcerii,

                        Purifiez nos cœurs,

                        Purifiez nos cœurs,

O, Doamne al apelor,

                        fă curate inimile în noi,

                        Căci eu am văzut

Umbra Veneţiei tale

Plutind peste ape,

                        Şi stelele tale

 

 

Au văzut lucrul acesta, afară din rotirea lor depărtată

Au văzut ele lucrul acesta,

                        O, Doamne al apelor,

După cum stelele tale se mişcă

Tăcute pentru noi în rotirea lor depărtată,

Tot astfel inima mea

                        se face tăcută în mine.

 

                        Purifiez nos cœurs

O, Doamne al tăcerii,

                        Purifiez nos cœurs

O, Doamne al apelor.

 

Trad. Radu Vancu

 

Ezra Pound - Francesca

 

 

Ai apărut ieşind din noapte

Şi erau flori în mîinile tale,

Acum o să apari dintr-o forfotă de oameni,

Dintr-un tumult de vorbe despre tine.

 

Eu, care te-am văzut printre lucrurile primare,

Turbam când îţi rosteau numele

În locuri de toate zilele.

Aş fi vrut ca valurile reci să-mi spele mintea,

Iar lumea să se usuce ca o frunză moartă

Ori ca seminţele de păpădie şi să se spulbere în vânt,

Iar eu să te pot găsi iar,

În singurătate.

 

Trad Radu Vancu

 

Ezra Pound- De Ægypto

 


  

Eu, chiar eu, sunt cel ce cunoaşte drumurile

Prin văzduh, iar vântul de acolo mi-e trup,

 

Eu am văzut-o pe Doamna Vieţii,

Eu, chiar eu, care zbor cu rândunelele.

 

Verde şi sur îi e veşmântul,

Jucându-i în vânt.

 

Eu, chiar eu, sunt cel ce cunoaşte drumurile

Prin văzduh, iar vântul de acolo mi-e trup.

 

Manus animam pinxit,

Pana îmi stă în mână

 

Ca să scrie cuvântul mulţumitor…

Gura să-mi îngâne cântarea neprihănită!

 

Gura cui l-ar putea primi,

Cîntecul Lotusului din Kumi?

 

Eu, chiar eu, sunt cel ce cunoaşte drumurile

Prin văzduh, iar vântul de acolo mi-e trup.

 

Sunt vâlvătaia ce se ridică în soare,

Eu, chiar eu, care zbor cu rândunelele.

 

Luna peste fruntea mea,

Zefirii sub buze.

 

Luna-i o perlă uriaşă în apele de safir,

Reci degetelor mele curgătoarele ape.

 

Eu, chiar eu, sunt cel ce cunoaşte drumurile

Prin văzduh, iar vântul de acolo mi-e trup.

 

Trad. Radu Vancu

Ezra Pound - „Blandula, tenella, vagula”


  

 

Ce tot ai, o, suflete al meu, cu paradisul?

N-ar fi mai bine, când ne vom fi câştigat libertatea,

Să mergem într-un loc senin în care soarele

Să picure peste noi prin frunzişul măslinilor

O glorie lichidă?        Dacă în Sirmio,

Suflete al meu, te voi afla când viaţa asta-i dusă,

Aşa-i c-o să găsim un promontoriu plin de sfinţenia

Unor adepţi eterici ai desfătărilor terestre,

Aşa-i c-o să ne întemeiem religia pe valuri,

Safir limpede, cobalt, cianină,

Pe azururi triunice, impalpabile

Oglinzi nesătule de veşnica schimbare?

 

Suflete, dacă Ea ne va afla acolo, oare zvonul

Unor limanuri mai înalte şi al unor palate de râvnit

Ne va ademeni dincolo de piscul înnorat al lui Riva?

 

Trad. Radu Vancu

 


Alvaro de Campos - Mi-am scos masca

 

 


 

Mi-am scos masca; şi m-am văzut în oglindă.

Eram copilul de-acum nu ştiu câţi ani.

Nu mă schimbasem deloc…

Ăsta e avantajul de-a şti să dai jos masca.

Eşti mereu copilul,

Trecutul care-a fost

Copilul.

Mi-am scos masca şi apoi mi-am pus-o iar.

Aşa e mai bine,

Aşa, fără mască.

Şi mă întorc la personalitate ca la un capăt de linie.

 

(trad. Marian Papahagi)

Paul Celan - Târziu şi adânc

 


Rea ca o spusă mieroasă noaptea începe.
Cu merele celor muţi ne hrănim.
Împlinim o lucrare ce mai degrabă stelelor o laşi;
în toamna teilor noştri stăm ca un roşu de steag gânditor
ca oaspeţi arzători la sud.

Jurăm în numele noului Crist, să cununăm pulberi cu pulberi,
păsări cu rătăcitoare-ncălţări,
inima noastră cu scara de apă.
Lumii jurăm sfinte juruinţi ale nisipului,
bucuros le jurăm,
tare jurăm, pe-acoperişuri de somn fără vise,
şi fluturăm firul vremii, cărunt...

Ei ne strigă: huliţi!

De mult noi o ştim.
De mult noi o ştim, ei şi ce?
În morile morţii voi măcinaţi făina albă a făgăduinţii;
o puneţi în faţa fraţilor şi surorilor voastre.

Noi fluturăm părul vremii, cărunt.

Ne-aduceţi aminte: huliţi!
Prea bine o ştim,
deasupra noastră să cadă păcatul.
Deasupra noastră să cadă păcatul tuturor semnelor vestitoare
să vină gâlgâitoarea mare,
împlătoşata pală de vânt a întoarcerii,
ziua miezului nopţii,
să vină ce niciodată nu a mai fost!
Să vină un om din mormânt.


Traducere: Maria Banuş

Rainer Maria Rilke - Elegie neterminată (Ultima formă a proiectului)

 


  

Nu lăsa soarta să-ţi nege copilăria,
fidelitatea acestei cereşti, inefabile vârste, care
ce chiar pe captivul pierind în carcera sumbră,
încă-l susţine, până la capăt. Căci dincolo de timp,
ea stăruie-n inima noastră.Chiar şi bolnavului,
când privirea lui fixă-nţelege că nu-i mai răspunde odaia,
şi nici un lucru în jur, căci toate-s bolnave ca el,
chinuite de febră, vindecabile totuşi –
chiar şi lui îi mai dăruie copilăria roadele ei:
în mijlocul unei naturi ce dispare, decade,
singură ea mai păstrează proaspăt răzorul de flori.
Dar nu e fără primejdii. Iluzia ce cu dantele şi văluri
o face s-arate mai mândră, ne-a-nşelat doar o vreme.
Nu e mai tare ca noi, şi nici mai cruţată;
nici zeii nu pot să-i sporească puterea:
Fără-apărare
e ca şi noi, ca jivinele iarna, fără-apărare,
ba şi mai fără-apărare, căci nu ştie ce-i adăpostul.
Atât de fără-apărare, de parcă ea însăşi e ameninţarea.
Fără-apărare, ca faţă de-un foc, de-un gigant, de-o otravă,
sau de-un intrus, peste noapte, în casa cu uşi zăvorâte.
Căci cine nu ştie că mâinile străjii, ocrotitoarele,
mint? că ea însăşi e în pericol!
Cine cutează…
”...Eu!”
”Care eu?”
”Eu cutez, mamă. Eu, cel mai vechi decât lumea.
Mie pământul mi-a împărtăşit taina însăşi ce dăruie
viaţă seminţei. O, seri ale-ncrederii, eu şi pământul
cădeam, tăcut şi-aprilin, ca o ploaie, în propria poală.
Mai bărbăteşte! Ah, cine să-ţi dovedească
rodnica noastră unire? Căci universala tăcere
nicicând nu-ţi dezvăluie tainele creşterii.”
Mărinimie a mamelor! Glas ce-alăptează. Şi totuşi!
Ceea ce spui e primejdia însăşi, întreaga
şi pura primejduire a lumii – şi astfel se preface în scut,
când o simţi în adânc. Copilăria e însăşi
miezul ei cald, ieşit de sub temeri şi fără de frică.
De unde-atunci spaima? O înveţi dintr-o dată, – e finalul a tot ce-am făcut omeneşte,
prea uşor şi prea şubred.
Ea intră ca vântul prin crăpături. A intrat. Pe la spate
se strecoară şi în pieptul copilului care se joacă – şi-i suflă

cu şuier, în sânge,-ndoiala – şi brusc, bănuiala
că-n viitor nu va smulge din viaţă decât o frântură,
sau poate vreo cinci, disparate, şi toate fragile.
Şi iată, vergeaua voinţei despică şira spinării,
ca, bifurcată, să crească creanga-ndoielii
din pomul alegerii, pom trădător, dar crescând să se usce.
O, cum îşi străpunge păpuşa, pân-adineauri
gingaşa ei jucărie. Încă o mai îmbrăţişează şi totuşi,
ca un străin vrea s-o sperie! Nu prin făptura-i străină,
ce-ar fi de iertat, sărmana – ci chiar prin ispita ce-atrage copilul
L-atrage în lungile zile de-ncredere, în nenumăratele
ceasuri de joc fără grijă, în care copilul
fără invidii îşi pune la încercare propriul eu, făurit,
şi-apoi se desparte de el,
şi-l cunoaşte astfel, şi-mpărţindu-şi puterile-n două,
nou spor le adaugă, pentru viitorul belşug.
Ce departe e jocul! Dar fericită-i că ştie să-şi dăruie rodul
dincolo mult de nepoţi şi urmaşi – ea, consolatoarea!
Prietena morţii, căci, prin uşoara prefacere
o întrepătrunde de sute de ori... O, păpuşă,
îndepărtată icoană – ca stele, care-apunând
se prefac în lumi noi, faci tu din copil constelaţii.
Prea mic era pentru cosmos: şi lumea simţirii
între voi o aşterneţi, uimită de-un spaţiu ce se dilată...
Dar ce s-a-ntâmplat dintr-o dată? Când şi cum s-a-ntâmplat?
Fără nume, ruptură,trădare – umplând jumătate de viaţă
ce n-o mai primeşte, n-o recunoaşte, ba chiar o reneagă.
Priveşte fix, dar refuză să vadă, să ştie, şi zace-n neştire,
de parcă nici măcar un lucru n-ar fi – ba iată,
parcă şi lucrul s-ar ruşina pentru ea...

(Castelul Berg am Irchel, decembrie 1920)

(Traducerea de Veronica Porumbacu)

Din vol. Rainer Maria Rilke, Versuri, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, pg 126-127

 

Pablo Neruda - Poemul V

 


 

Ca să mă auzi
cuvintele mele
se subţiază uneori
ca urma pescăruşilor pe plajă.

Colier, clopoţel buimac
pentru mâinile tale suave ca strugurii.

Îmi privesc cuvintele şi-mi par străine.
Mai mult decât ale mele sunt ale tale.
Se agaţă de vechea mea durere ca iedera.
Astfel urcă pereţii umezi.
Şi eşti vinovată de acest joc sângeros.

Ele fug de peştera mea întunecată.
Tu doar le umpli, numai tu le umpli.

Înaintea ta au locuit în singurătatea pe care o ocupi
şi sunt obişnuite, mai mult decât tine, cu tristeţea mea.

Acum vreau să spună ceea ce vreau să-ţi spun.
Ca tu să mă auzi cum vreau să mă auzi.
Vântul neliniştii încă le mai trânteşte.
Uraganele visului încă le mai pulverizează.

Simt cum se colorează cu dragostea ta cuvintele mele.
Tu ocupi totul, tu stăpâneşti totul.

Voi face din cuvintele mele un colier infinit
pentru mâinile tale albe, suave ca strugurii.

(Din vol. Valori ale poeziei hispane, Editura Minerva, Bucureşti, 1991, pg 230)

VIRGINIA GRÜTTER - Patria

 

 


 

Acolo unde se află şcoala copiilor mei,

acolo unde se află acoperişul

pentru trupul meu,

acolo unde rodeşte pomul sădit de mine,

acolo unde mulţi aşteaptă să-mi ispăşesc pedeapsa

pentru ca după aceea să-mi ceară să surâd.

Acolo unde pot să muncesc fără condiţii,

să fac ceva pentru folosul oamenilor,

cei ce trebuie să fie numai oameni.

Acolo unde ne strângem mâinile

fără să ne sfâşiem între noi,

acolo unde ni se dă o armă pentru a ţinti

în multele braţe-ale infamiei,

apărându-ne casa, semănăturile şi surâsul

Acolo unde nu trebuie să fiu sclavul nimănui,

şi nimenea nu trebuie să-mi fie sclav.

Acolo unde învăţ să lupt pentru ideile mele,

acolo unde sunt iertată şi se suferă pentru mine

pentru că iert şi sufăr,

unde nu sunt iertată

şi nu se suferă pentru mine

pentru că nu iert şi nu sufăr.

Acolo unde aerul şi străzile sunt ale mele,

acolo unde doi şi cu doi fac patru,

unde patru palme de pământ reprezintă lumea,

acolo unde pot muri cântând.

Acolo unde se petrec toate acestea,

acolo unde se vor petrece toate acestea,

acolo se află patria mea.

Trad. Darie Novăceanu

VIRGINIA GRÜTTER - Pentru că obrazul tău

 


Pentru că obrazul tău aspru-i de mătase

pentru degetele mele,

mereu orfane-s de prezenţa ta,

ca un fluture fără de lumină,

ca o corabie eu pânze fără mare ;

de aceea, azi,

pentru a nu muşca praful

înfrângerii iubirii,

răscumpăr cu singurătate

atingerea trupurilor noastre,

lumina frunţii tale absente,

nu mai puţin importantă

decât o eclipsă de lună

sau decât pacea între două popoare.