Dimos Rendis –Ravanis- Fiori

 

 

Cu câtă uşurinţă schimbăm zeii!...

Ce mânioşi strivim sub talpă icoane vechi!...

Dărâmăm, înălţăm coloane şi temple

Vopsim şi răzuim mari bolţi cereşti…

E bine, sau e rău? Nici nu mai ştiu…

Aşa poate că suntem mult mai liberi,

mai neînduplecaţi…

(Cum poţi fi liber şi atât de dur?)

 

Eu sunt cam slab de înger

şi orice dărâmare

mă-nfioară…

Trad: Ion Brad

 

 

 

 

T.S. Eliot - Miercurea cenuşii

 

Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce
Pentru că nu mai am
Pentru că nu mai am speranţa de-a-ntoarce din loc pagina
Tânjirii după darul unuia sau după ţelul altuia,

nemaitinzând – de ce-aş mai tinde? – să lupt pentru acestea toate.

 (Vai, la ce bun vulturul bătrân şi-ar mai întinde
Aripile lui?) Iar eu aş mai jeli paragina
Vreunei domnii?

Pentru că nu mai am speranţă pentru că nu mai vrea s-adaste
Nu mai speră inima mea să mai cunoască infirma glorie-a clipei faste
Pentru că nu mai cred
Pentru că ştiu că-mi va rămâne-o taină
Clipa aceea de adevărată putere efemeră
Pentru că nu mai pot să beau acolo unde
În floare-s pomii şi, curată, fântâna-şi dăruie strălimpezile unde pentru că nimicul iarăşi se arată

Pentru că ştiu că timpu-i întotdeauna timp
Şi locu-i totdeauna şi numai locu-acela
Iar ceea ce-i prezent, prezent e doar o dată
Şi doar pentru un singur loc: acela
Mă bucur că lucrurile sunt aşa cum sunt
Renunţ la chipul binecuvântat, îl las
Deoparte, mă lipsesc de glas
Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce

De aceea mă şi bucur că voi avea într-astfel parte
De (alt)ceva de construit ceva de care să mă bucur
Ci Domnului să ne rugăm să se îndure de noi toţi
Iar eu mă rog să uit aceste lucruri pe care mie însumi le tot spun mereu
Pe toate feţele-ntorcându-le mereu
Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce
Fie ca vorbele acestea să nu-mi fie
Fără ecou iar ceea ce-i făcut să nu mai fie
Făcut din nou. Fie ca judecata să nu fie
Prea neîndurătoare cu noi toţi.

Pentru că aripile astea nu mai sunt, oricât le mişti, bune de zbor
Ci de zburătăcire. Sunt, cel mult, zbaturile unei mici morişti
Ce-agită aerul ce-a devenit acum tot mai puţin şi mai uscat
Mult mai puţin şi mai uscat decât voinţa noastră-n rătăcire.
Învaţă-ne, Tu, să ne iubim, învaţă-ne să nu iubim.
Învaţă-ne să împietrim.

Rugaţi-vă pentru noi, cei păcătoşi, acum şi-n ora morţii noastre
Rugaţi-vă pentru noi toţi, acum şi-n ora morţii noastre.

Traducere de Şerban Foarţă şi Adriana-Carmen Racoviţă

Paul Verlaine – Visul meu obişnuit

 

 

Un vis adînc şi straniu adeseori revine:
E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,
Şi nu-i de tot aceeaşi de fiecare dată,
Şi nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine.

Căci ea mă înţelege şi străveziu: în fine
Mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată
Şi fruntea mea înaltă şi-adesea brobonată
Doar ea mi-o răcoreşte, cînd plange lîngă mine.

Nu ştiu, e oare brună, bălaie sau roşcată?
Şi numele-i ? Sonor e şi dulce totodată,
Cum poartă-ndrăgostiţii cei surghiuniţi de Lume.

Privirea-i, o privire de statuie îmi pare,
Şi-n glasu-i grav şi calm e-o inflexiune-anume
A vocilor iubite, tăcute-n depărtare.

(trad. George Pruteanu)

Saint John Perse - Imagini pentru Crusoe

 

 

Clopotele

Bătrân cu mâinile goale,

reîntors printre oameni, Crusoe! 

plângeai, presupun, când din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...

O, Prădatule!

Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai depărtate; la muzici ciudate ce se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii,

asemeni cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...

 

Peretele

Colţul de zid e în faţă, spre a frânge cercul visului tău.

Dar imaginea dă un ţipăt.

Cu capul înspre urechea unui fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al sosurilor îţi pătrunde-n gingii.

Şi visezi la nori albi peste insula ta, când verde aurora se limpezeşte-n sânul apelor nepătrunse....

E năduşeala de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinătate a cărnoşilor mangoşi acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.

E mierea roşcată a furnicilor în scorburile copacului mort.

E un gust de fruct verde, care-nzăcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...

Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzută, e semănată cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi zile...

 

Oraşul 

Tabla le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.

Răsuflarea li se scurge prin hornuri.

Grăsimi!

Miros de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator!

Acre trupuri de femei sub fuste!

Oraş pe cer!

Grăsimi! răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect – căci oraşu-l încinge murdăria.

Peste lucarna magherniţei – peste pubelele ospiciului – peste izul de vin prost din cartierul marinarilor – peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie – peste statuile sfărâmicioase şi peste câinii de pripas – peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor, peste pisica bolnavă ce are trei încreţiri pe frunte, seara cade, în fumul oamenilor...

 – Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...

Crusoe! – astă-seară lângă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulţi

strigarea astrelor singuratice.Trage storurile; n-aprinde:

E seara peste Insula ta şi în necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării; e seara de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.

Greu totul, vâscos şi sărat ca viaţa plasmelor.

Pasărea se leagănă în penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n micilegolfuri, ascultându-se.

 

Insula adoarme în ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în dezmierdarea bogată a nămolurilor.

Sub manghierii ce-o răspândesc, peşti leneşi printre mâl au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. – Sunt mâlurile fecundate

– Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor

– Zăreşti pe o fâşie de cer verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al ţânţarilor

– Lăcuste sub frunze se cheamă blând

 – Şi alte vietăţi blânde, atente la înserare, cântă un cânt mai pur ca vestirea ploii: e înghiţirea a două perle ce le umflă gâtlejul galben...

Geamăt al apelor rotitoare şi luminoase!

Corole, guri de moaruri: doliul ce sparge şi înfloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în viaţă pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...

O, culoarea brizelor în mers peste ape calme, crengile palmierilor ce se clatină!Şi nici un lătrat depărtat, trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub miros de ardei.

Dar liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.

Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului!...

Crusoe! eşti aici! Şi faţa ta dăruită semnelor nopţii, ca o palmă întinsă.

 

Vineri

Râsete-n soare,

ivoriu! sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile pământului...

Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi nouă, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lângă omul taciturn, îţi duceai în lumină şerpuirea albastră a membrelor! 

– Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lămpi şi vânezi prin cămară; adulmeci fustele grasei bucătărese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum făţarnici, şi râsul,vicios.

 

 Papagalul 

E un altul.

Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Stă acolo pe palier lângă lucarnă, unde bate în negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.

Cu un dublu strigăt, noaptea, el te salută, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa gangului şi ridici în mâini astrul precar al lămpii. Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce privirea. Omule cu lampă! Ce vrei de la el?...

Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea, un inel de sevă moartă. Şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.

O, mizerie! Lampa suflă. Şi pasărea dă un ţipăt.

 

Umbrela de Capră 

E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului.

E sub o masă cu trei picioare; e-ntre lădiţa cu nisip pentru pisică şi butoiul dogit, plin cu pene.

 

Arcul 

Dinaintea şuierăturilor vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării.

– Dar un pocnet despică umbra cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. Şi se deschide în lungul fibrei sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.

 

Grăuntele

L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolţit.

 

 

Cartea

Şi ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraş, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului:

”...Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne,căile tale?...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?” 

– Astfel te jeluiai, printre negurile serii.

Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută, atunci, deschizând Cartea, un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodată, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.

 Trad: Aurel Rău

 

 

Lev Șestov - Despre suflet

 

 

Foarte răspândita expresie "a privi în sufletul altuia", care la prima vedere, datorită obişnuinţei, ne pare foarte uşor de înţeles, dacă o privim mai îndeaproape, se dovedeşte atât de ininteligibilă, încât apare întrebarea: va fi având ea oare vreun sens? Ia încercaţi să vă aplecaţi mintal asupra unui suflet străin-nu veţi vedea nimic altceva în afara unui gol, a unei bezne uriaşe, negre, care numai vă va ameţi. Aşa că, la drept vorbind, expresia "a privi în sufletul altuia" nu este decât o metaforă nereuşită. Nu putem decât să tragem nişte concluzii asupra trăirilor interioare pe baza celor exterioare. Lacrima o considerăm semnul suferinţelor, paloarea ne trimite cu gândul la frică, zâmbetul la bucurie etc. Dar oare asta înseamnă a privi în sufletul altuia? Aceasta nu înseamnă decât că facem loc în mintea noastră  unei serii de procese logice. Iar sufletul străin rămâne invizibil, asupra lui nu facem decât presupuneri, poate corecte, poate false. O asemenea concluzie ne provoacă un sentiment firesc de iritare: ce ordinară este această lume, în care nu avem posibilitatea să vedem tocmai lucrul pe care trebuie neapărat să-l vedem.

Cum se poate ieşi din această situaţie? La ce ironie se poate răspunde tot cu ironie sau cu insulte? Psihologiei îi poate  fi  refuzat dreptul de a se numi ştiinţă, iar materialiştii pot fi numiţi, cum se întâmplă adeseori, idioţi. Mânia are, fireşte, drepturile sale. Dar toate acestea sunt bune şi au sens doar cât timp eşti între oameni şi te ascultă cineva.

Însă n-are chef să se indigneze atunci când e singur cu sine însuşi,când nu intenţionează să folosească indignarea în scopuri literare (doar nici scriitorul nu scrie tot timpul şi adeseori îl preocupă gânduri mult mai efemere decât cartea pe care trebuie s-o tipărească).

Deci, în singurătate, preferi să te apropii pentru a o mia una oară, cu toate măsurile posibile de precauţie, de locul fermecat. Cu speranţa că sufletul altuia devine invizibil numai când se apropie cineva străin, iar dacă-l iei pe neaşteptate, nu apucă să dispară...Poate că în profunzimea beznei negre, despre care am vorbit, este posibil să surprindem ceva dacă nu ne-ar apuca ameţelile. Aşa că nu-i nevoie să inventăm noi procedee ci, mai degrabă, să ne deprindem a privi fără frică în adâncul care întotdeauna privirii nepregătite i se pare fără fund. Şi, în sfârşit, nu-i deloc sigur că adâncul fără fund nu-i foloseşte omului la nimic.

Din copilărie, ni s-a tot repetat că mintea omenească poate cuprinde doar finitul. Dar de aici nu rezultă decât că avem încă o prejudecată de care trebuie să ne dezbărăm...În schimb, poate că-l vom vedea în sfârşit pe misteriosul "tu"şi poate că şi "eul" va înceta să mai fie problematic. Răbdarea este o chestiune foarte neplăcută, dar amintiţi-vă de fachiri şi alţi asemenea înţelepţi.

Numai datorită răbdării reuşesc (fachirii). Şi după toate aparenţele, chiar ajung la oarecari rezultate. Sunt aproape gata să garantez că nu ajung la adevărurile obligatorii. De adevărurile obligatorii li s-a făcut de mult lehamite tuturor. În ce mă priveşte, n-am urechi să aud vorbindu-se de ele. Nici chiar simplul cuvânt "adevăr" nu-mi spune nimic. Trebuie să găsim o modalitate de a ne rupe de sub autoritatea oricăror adevăruri. Spre asta au ţintit fachirii. Ei nu-şi pot demonstra adevărul, căci Victoria vizibilă n-a fost niciodată de partea lor. Victoriile se obţin cu baionetele, cu tunurile, cu microscoapele, cu argumentele logice. Dar microscoapele şi logica încununează mediocritatea. Şi încă un lucru: mediocritatea fortifică, însă uneori se întâmplă că şi ucide.