Catharina Regina von Greiffenberg-Despre indicibila inspirație a spiritulu

 

 

Tu fulger nevăzut/tu clar-tenebru foc/

forță plină de-avânt/și de neatins ființă/

Ceva dumnezeiesc în spirit ia ființă/

ce-i dă elan și sens: mă-ncearcă-un straniu foc.

 

Sufletu-n sine nu-i atât de vrednic foc.

e-n mine-un vânt/un duh/o urzitoare ființă/

puterea-suflu-n veci adâncul-miez-ființă/

ce-aprinde pentru ea în mine-un cer de foc.

 

Tu văz ce-mparți culori/miracol-strălucire!

tu licăr sprinten/ești insesizabil clar

zbor pur de porumbei/ solară-adeverire.

 

Al Domnului lac viu chiar tulburat e clar!

spiritul doar răsfrânt în el află mărire

și luna-ntoarce-atunci spre noi obrazu-i clar.

 

Trad. Ștefan Augustin Doinaș

 

 

 

 

Catharina Regina von Greiffenberg -Despre tunetul spiritual al cuvântului

 

 

 

Tu, Doamne, tunet vast! dă tunetului tău

Putere inimii cuvânt ce-o săgetează;

învăpăiatul duh să-l văd să-i simt o rază

cum cască nemilos sub cel trufaș un hău!

Tunetul are har să-ndrepte tot ce-i rău

căci Domnul cel prezent în spaime-adânci tronează.

E plin de roade-acest năvalnic arc de groază

o forț-a gravitației zvâcnește-n zelul său.

rază-miracol verb ce-n suflet face rană,

nu-n carne: numai cel puternic e ochit.

Ființa lui ca duh n-o simți e diafană.

Arar un zgomot surd arată că-a lovit.

Doamne, păzește-ne de nori ce tună-n dungă:

Cuvântul tău se-ndrepte și străpungă.

 

Trad. Ștefan Augustin Doinaș

Knut Hamsun - Cântecul trandafirilor roşii

 

 

Nu-mi spune nu, îngenunchez smerit.

Cu-aceste flori de sânge. Ia-le;

Prin tine, de demult, mi-au răsărit,

Flori roşii-n cale.

 

Privirea ţi-o coboară-asupra lor

De amintire împăienjenită.

Tot ce-ai văzut, iubirea mea întreagă

În trandafiri palpită.

 

Şi lacrimile tale de rouă mi-au părut;

Surâsul – zi senină.

Tu lumea într-un tainic tărâm ai prefăcut

Şi sufletu-n grădină.

 

Văzduhul pur, înmiresmat de flori;

În aer, aurii fiori.

Iubito, iată-mi darul: trandafirii

De-a pururi grăitori.

 

Trad. Veronica Porumbacu

Odysseas Elytis - Marina stâncilor

 

 

Ai un gust de furtună pe buze - dar unde hoinăreai

ziua întreagă printre visele dure ale pietrei și mării

un vânt de vulturi  a despuiat culmile

până la os i-a descărnat dorința

și pupilele ochilor tăi luând buzduganul himerei

brăzdară cu spumă memoria!

Unde-i obișnuitul povârniș al scurtului septembrie

pe lutul unde te jucai privind în jos

îndepărtatele lanuri ale altor fete

colțurile unde prietenii lăsau mănunchiuri de rosmarin.

 

Dar unde hoinăreai

noaptea întreagă printre visele dure ale pietrei și mării

îți ceream să numeri  în apa nudă zilele ei luminoase

ori să rătăcești printre albene văi

să te bucuri întinsă de răsăritul lucrurilor

cu un trifoi de lumină pe piept eroină a iambului.

 

 

Ai un gust de furtună pe buze

și-o haină roșie ca sângele

în adâncul aur al verii

și mireasmă de hiacint. Dar unde hoinăreai

coborând țărmuri povârnișuri de prund

era pe-acolo o iarbă marină sărată și rece

și mai adânc un sentiment uman ce sângera

și-nmărmurită desfăceai brațele rostindu-i numele

ivindu-te ușoară până la transparența apelor

unde lucea steaua ta de mare.

 

Ascultă cuvântul e-nțelepciunea celor din urmă

Și timpul impetuos sculptor de oameni

Deasupra soarelui fără de speranță

Și tu lângă ei legi o dragoste

Cu gustul amar al furtunii pe buze

Nu ai de numărat alabastră până-n măduvă o altă vară

Ca fluviile să-și întoarcă cursul

Purtându-te spre matca lor

Și să poți săruta alți cireși

Ori să călărești mistralul.

 

 

Încremenită pe stânci fără ieri fără mâine

Peste primejdiile stâncilor pieptănată de furtună

Enigmei tale-i vei spune adio.

 

Trad. Ion Brad

 

J.L. Borges - Cititori

 

 Despre hidalgul smead şi stăpînit

De eroism şi gust de aventură
Se crede că - virtualitate pură -
Biblioteca nu şi-a părăsit.
Isprăvile fidelei povestiri,
Burlesc ori tragicomic încheiate,
De el, nu de Cervantes, sînt visate
Şi înţesate-s de închipuiri.
La fel mi-e soarta. Ştiu că esenţial
Şi fără moarte s-a pierdut ceva
În chiar biblioteca ce-ngropa
Povestea cu hidalgul exemplar.
Copilul fila-ntoarce grav cu-eresuri,
Visînd nedesluşite înţelesuri.

 

 

Trad. Andrei Ionescu

Constantinos Kavafis - Așteptându-i pe barbari

 

 

– Ce așteptăm, în piață adunați?

Barbarii trebuie astăzi să vină.

– De ce-n Senat e o-atare-ncremenire?

Fiindcă barbarii vor fi azi aici.
La ce bun să mai dea legi, senatorii?
Dreptatea împărți-vor barbarii, când sosesc.

– De ce-mpăratul nostru în zori s-a deșteptat
și stă la poarta orașului, cea mare,
pe tronul său, solemn, purtând coroana?

Fiindcă barbarii vor fi azi aici.
Și împăratu-așteaptă să-l primească
pe mai-marele lor. A pregătit să-i dea
și-un pergament, în care sunt înscrise
demnități multe și onoruri.

– De ce consulii și pretorii noștri
ieșit-au azi, în togile brodate purpurii?
De ce și-au pus brățări cu ametiste,
inele din smarald strălucitor?
De ce și-au luat cu ei toiage scumpe,
încrustate cu aur și argint?

Fiindcă barbarii vor fi azi aici.
Iar toate-acestea pe barbari îi orbesc.

– De ce vrednicii retori nu vin, ca-ntotdeauna,
discursuri să rostească, să spună de-ale lor?

Fiindcă barbarii vor fi azi aici
și nu le plac discursuri, elocință.

– De ce s-o fi stârnit deodată atâta-ngrijorare
și-mbulzeală? (Ce-nnegurate chipurile sunt!)
De ce-ntr-o clipă, străzi și piețe s-au pustiit,
toți întorcându-se, așa de-ngândurați, spre casă?

Fiindcă e noapte-acum, iară barbarii tot n-au sosit.
Și solii noștri, abia întorși de la hotare,
de veste-au dat că nu mai sunt barbari.

Dar, fără barbari, acum ce-o să ne facem?
Acești oameni erau, oricum, o soluție.

 

Trad. Elena Lazăr

Pablo Neruda – Poemul XVIII

 

Aici te iubesc!
Vântul se desprinde din pinii întunecaţi.
Luna străluceşte ca fosforul în apa nestatornică.
Zilele, de acelaşi soi, se urmăresc unele pe altele.
Zăpada se dezvăluie în forme care dansează.
Un pescăruş argintiu alunecă din vest.
Uneori o corabie. Stele înalte, înalte.
O, catargul unei corăbii.
Singur.
Uneori mă trezesc devreme şi sufletul mi-e ud.
În depărtare, marea sună şi răsună.
Acesta este un port.
Aici te iubesc.
Aici te iubesc şi orizontul te ascunde în zadar.
Te iubesc şi printre aceste lucruri reci.
Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corabii grele
ce străbat marea fără destinaţie.
Mă regăsesc uitat ca ancorele vechi.
Porturile devin triste când după-amiaza acostează.
Viaţa mea oboseşte, înfometată, fără niciun scop.
Iubesc ce nu am. Tu eşti atât de departe.
Dezgustul meu se luptă cu amurgul înăbuşit.
Dar noaptea revine şi începe să-mi cânte.
Luna îşi răsfrânge visul neîntârziat.
Cea mai mare stea mă priveşte prin ochii tăi.
Şi, când te iubesc, pinii îţi cântă numele în vânt
cu frunzele lor ca de coarde.


(traducere de Ionuţ Popa)

Philip Levine -Visul

 

 

Asta nu are nimic de-a face cu războiul

sau cu sfârșitul lumii. Ea

visează că acolo sunt grauri cenușii

pe pajiștea iernii, iar mugurii

portocalilor din anul următor sunt laolaltă

cu cei de anul acesta, iar soarele

e încă sus, un cerc apos

de foc așezându-se pe cer

la ora cinei, dar nu există nicio

flacără care să se întindă prin casă

sau să amenințe patul. Când ea

se trezește, aude telefonul sunând

într-o cameră îndepărtată, dar nu se

duce să răspundă. Nu

este nimeni cu ea acasă, iar mașinile

care trec prin fața casei șuieră

în ploaie. „Copiii mei!” aproape

că spune, dar nu mai

există copii în casă, nu mai

există cei care care s-ar

întoarce la ea cu fețele copleșite

de lacrimi, cerându-și iertare de la ea.

 

 

Traducere Alex Văsieș

 

 

Giorgios Seferis - Lumina

 

Pe măsură ce anii trec

se înmulțesc judecătorii cari te condamnă.
Pe măsură ce anii trec și vorbești cu
mai puține voci,
vezi cu alți ochi soarele.
Știi că acei care au rămas te înșelau –
delirul cărnii, frumosul dans
sfârșind într-o senzație de gol.
Așa cum în noapte cotind pe-o șosea
pustie
vezi sticlind deodată doi ochi de animal,
care a și plecat, așa îți simți ochii;
te uiți la soare, apoi dispari în tenebre;
tunica dorică
pe care-au atins-o degetele tale și ca munții
s-a curbat, e o marmoră în soare,
dar creștetul și-l ține
în întuneric.
Pe cei ce lăsară arena
ca să ia arcurile
și l-au lovit pe îndârjitul alergător
încât văzu dinainte arena plutind în sânge,
lumea diminuându-se ca luna
și glorioasele grădini pălind,
îi vezi în soare, în spatele soarelui.
Băieții care făceau plonjoane de pe bomprese
mai merg ca niște fuse desfășurându-și firul,
corpuri goale adâncindu-se-n lumina neagră,
c-o monetă între dinți, continuând să înoate
pe când soarele coase cu undrea de aur
pânze și lemne ude și culori marine;
mai coboară pieziș
înspre pietrele adâncului,
albele urne.

Îngerească și neagră lumină,
râs de valuri pe drumurile mării,
surâs înlăcrimat,
te vede bătrânul implorator,
când trece pe lespezi nevăzute,
reflectată în sângele lui
care a dat pe Eteocle și Polynice.
Zi îngerească și neagră.
Gustul amar al femeii care-l ucide
pe-ntemnițat
iese din valuri, ram proaspăt, ornat cu stropi.
Cântă, mică Antigonă, cântă...
Eu nu-ți vorbesc de lucruri trecute, ci de iubire;
împodobește-ți părul cu spinii soarelui,
fată brună;
Inima Scorpionului a apus,
tiranul din om a plecat
și toate fiicele mării, Nereidele, Greele,
aleargă la scânteierile celei ieșind din valuri.
Cine n-a iubit niciodată, va iubi,
în lumină.
Și tu ești
într-o mare clădire cu toate geamurile deschise,
alergi din odaie-n odaie și nu știi
de unde să privești mai degrabă
fiindcă pinii vor pleca și oglindiții munți
și ciripitul păsărilor
și marea se va goli, sticlă sfărâmată,
de la nord la sud,
și se vor goli ochii tăi de lumina zilei
cum se opresc deodată și împreună toți greierii.



Traducere Aurel Rău

Giorgios Seferis- Dezicere

 

Pe țărm secret și alb

ca porumba cea penată,
la prânz ne-am însetat:
apa era sărată.

În acel pal nisip
numele ei l-am scris;
trecu a mării briză
și scrisul l-a dezis.

Cu cât elan, ce zbateri,
cât patos, ce fervoare,
viața ne-am dus: eroare!
Deci viața ne-am schimbat.


(traducere de Grete Tartler)

Giorgios Seferis - Primăvară după Christos

 

 

Cu primăvara din nou
a îmbrăcat culori vii
și umblând ușor
cu primăvara din nou,
cu vara din nou
zâmbea.

Printre mugurii cruzi
sâni dezgoliți până la vene,
dincolo de noaptea uscată
dincolo de bătrânii albiți
care șușoteau întrebându-se
cum e mai bine: să predea
cheile ori să lege
frânghia și să se spânzure
să lase goale trupuri
unde sufletele nu rezistau
unde mintea nu ajungea
și genunchii se înmuiau.

Cu primii muguri
bătrânii și-au pierdut capul
și au predat toate:
nepoți și strănepoți
adâncile ogoare
și munții verzi
iubirea și avutul
mila și acoperișul
râurile și marea;
și-au plecat ca niște statui
lăsând după ei tăcerea
pe care nu spade o tăiară
pe care nu tropote o luară
nici strigătele celor necopți;
și-a venit marea singurătate,
și-a venit marea strâmtorare
odată cu primăvara;
s-a instalat și s-a întins
ca promoroaca dimineții
și prinsă de înaltele crengi
a lunecat printre arbori
și sufletul ni l-a-nfășurat.

Dar ea a surâs
îmbrăcată în vii culori
ca un migdal înflorit
printre flăcări galbene
și umblând cu un pas ușor
deschidea ferestre
în cerul ce se bucura
fără noi nenorociții.
Și-am văzut sânu-i dezgolit
mijlocul ei și genunchii
ieșind cum din chinuri iese
spre a merge la ceruri
martirul neatins,
mai presus de murmurele confuze
ale gloatei din arenă,
mai presus de grimasa neagră
și de ceafa asudând
a călăului înfuriat
că oricât lovește e-n zadar.
Tăcerea a devenit un lac,
strâmtoarea a devenit un lac
neatins și lipsit de zgârieturi.



Traducere Aurel Rău

 

Du Fu- Cântec pentru un cedru bătrân

 

 

Lângă Templul Marelui Conducător se află un cedru străvechi
Cu tulpină asemeni bronzului înverzit şi rădăcini de piatră.
Ar trebui patruzeci de oameni să-i poată cuprinde trunchiul,
Iar vârful lui de culoarea pescăruşului verde atinge cerul.
Datând de pe vremea marilor conducători şi oameni de stat,
Astfel de copac este astăzi iubit şi onorat de oameni.
Norii vin la el din mari depărtări, de la steiurile Wu,
Şi luna rece se reflectă pe vârful lui înzăpezit.
... La răsărit de Pavilionul Mătăsii, ieri, am găsit pe conducătorul
Şi pe omul de stat din vremurile de demult slujind în acelaşi templu,
Copacul lor, cu ramuri ciudate, dădea un aer venerabil întregului peisaj,
În ciuda culorilor proaspete la uşi şi ferestre.
Atât de ferm îi erau rădăcinile adânci înfipte în sol,
Încât coroana lui dominatoare sfida vânturile cele înalte,
Singura lui gardă fiind Puterea Cerului,
Existenţa lui ţinând de însăşi arta Creatorului.
Chiar dacă taurii împung cu o mie de capete, nu pot muta un munte.
... Când sunt necesare grinzi pentru a restaura o casă imensă,
Cu toate că un copac nu-şi scrie memoriile, lumea înţelege
Că dacă el, copacul, nu cade, nu poate deveni folositor...
Inima lui amară poate fi acum adăpost pentru furnicile albe sau negre,
Dar frunzele-i parfumate au fost cândva cuib păunilor şi păsărilor pheonix.
... Aşa că oamenii înţelepţi şi încrezători să nu ocrotească nici o plângere.
Când lemnul este voinic, trebuie mai multă pricepere la prelucrat.

Trad:  Petru Dimofte

Du Fu - Vedere de la înălțime

 

 

 

 

Vântul puternic, cerul înălțat, maimuțele urlând plângând;
insula intactă, nisip alb, păsări care zboară în cercuri.
Pădurea infinită, înfrunzindu-se cu frunze după frunze;
Râul inepuizabil, învolburând val după val.
Cu o mie de kilometri de toamnă melancolică, călătoresc;
purtând o sută de ani de boală, mă urc pe terasa asta.
Greutățile și regretul amar mi-au înghețat tâmplele -
și ce mă chinuie cel mai mult? Renunțarea la vin!

Du Fu- O privire de pe Taishan

 

 

 

 

Ce aş putea spune despre Marele Pisc?
Ţinuturile de demult sunt pretutindeni verzi,
Inspirate şi stimulate de respiraţia creaţiei,
Cu cele Două Forţe echilibrând zilele şi nopţile.
... Îmi dezgolesc pieptul către porţile norilor,
Îmi încordez vederea urmărind zborul păsărilor spre casă.
Când o să ating piscul pentru a cuprinde
Toţi munţii într-o singură privire?



Trad.  Petru Dimofte

Du Fu – O femeie de calitate

 

 

 

Fără pereche în bună creştere şi frumuseţe,
o doamnă delicată şi-a găsit refugiul
în această vale uitată de lume.
Ea este de familie nobilă,
dar toată avuţia i s-a risipit;
acum trăieşte ca iarba şi ca arborii.
Când centrul administrativ a căzut în mâna rebelilor,
fraţii ei au fost condamnaţi la moarte;
originea şi rangul nu mai valorau nimic - - -
nu a fost lăsată măcar
să adune şi să le îngroape oasele.
Oamenii se întorc repede împotriva celor
pe care i-au slujit şi cărora le-a trecut vremea - - -
norocul este flacăra unei lămpi

aplecându-se sub bătaia vântului.
Soţul e un tip frivol
care şi-a găsit o altă femeie frumoasă.
Chiar zorelele, deschizându-şi floarea în fiecare seară,
sunt un exemplu de constanţă pe lângă el;
asta în timp ce raţele mandarin
dorm întotdeauna cu partenerii lor.
Însă el are ochi numai
pentru zâmbetul noii lui femei,
iar urechile îi sunt surde
la plânsul primei soţii.
Sus, în munţi,
apa de izvorului este limpede ca adevărul,
dar când ajunge la şes
este îngălbenită de mâlul de clevetirilor.
Servitoarea ei se întoarce cu câţiva bănuţi –
tocmai i-a vândut perlele;
doamna cară ramuri de iederă
pentru a astupa găurile acoperişului spart.

Florile pe care le culege
nu sunt pentru părul ei,
iar cele câteva conuri de pin
sunt remediul amar împotriva foamei.
Mânecele albastre ale rochiei
sunt prea subţiri pentru a-i ţine de cald.
Acum, la căderea serii,
se sprijină de un bambus înalt.

Trad.  Petru Dimofte

 

 

Li Po-Cântecul fluviului

 

 

 

De câtă vreme lunec

Tăcut, pe fluviu-n jos,
În luntrea mea uşoară
Din lemn de abanos ?

Stă flautul alături,
Şi vântul uşurel
Abia, abia suspină
Trecând încet prin el.

Dă-mi vin! Să piară-n noapte
Trecutu-ntunecos,
Ca umbra unui lotus
Pe malul mătăsos ...

Comoara mea e luntrea,
Un vis trecând prin vad,
Şi vinu-aşa de dulce
Şi flautul de jad ...

Sărută-mă ! Pământul
Cu cerul ţi-l aştern ...
Prin tine, doar, Iubire,
Voi fi şi eu etern.

Traducere de Eusebiu Camilar

Li Po – Gânduri de noapt

 

 

Mi-a curs Luna pe podele
Ori e, poate, promoroacă
Ce din toamne reci și grele
Arginti-n viața-mi săracă?

Ridic văzul - Luna mare
Aurește în fereastră,
Aplec ochii și mă doare
Dorul după Țara noastră.

Traducere V. Bragagiu

Li Po – Gânduri de toamnă

 

 

 

Cad frunzele, într-o perdea gălbue.
De pe terasă vrut-am să privesc,
Prin zborul lor, statura ta, dar nu e ;
Doar muntele departe îl zăresc ...

Sunt singură şi dorul tău mă cheamă ...
Cad frunzele, şi eu oftez prelung.
Nici nourii la tine nu ajung,
Căci toţi, deasupra mării, se destramă ...

Şi vesti de groază vin dinspre câmpie :
Asupra lumii iar barbarii cad !
S-a-ntors trimisul nostru din solie,
Cu veste rea, la Porţile de Jad !

Cu oştile ce face Hanul, oare ?
În răsărit veni-vor, la hotar ?
Sâ cainez sau nu, căzuta floare ?
Sunt singură de mult, şi-i toamnă iar ...

Traducere de Eusebiu Camilar