Anna Ahmatova - Testamentul

Iar se apropie ora pomenirii. Eu văd, eu ascult, eu vă simt: Şi pe acei care nu calcă pământul iubit, Şi pe acei, care, clătinând capul Au spus:"Vin aici ca şi cum aş veni acasa!" Aş vrea să citesc numele tuturora, Dar lista mi-a fost luată, şi nu ştiu s-o găsesc. Pentru ei am ţesut acest larg înveliş Din sărace, chiar la ei-auzite cuvinte. De ei îmi amintesc oricând şi oriunde, De ei n-o să uit nici într-o nouă suferinţă, Şi dacă-mi vor închide gura chinuită Prin care urlă un popor de mii de ani Să mă pomenească şi ei la fel pe mine În ajunul zilei în care voi fi ţărânii dăruită. Iar dacă vreodată în ţara aceasta Cineva va voi un monument să-mi înalţe Îmi dau consimţământul pentru ceremonie, Cu o condiţie - să nu-l aşezati Nici lângă mare, unde m-am născut: Cel din urmă liant cu marea s-a rupt, Nici în regala livadă, lângă un trunchi secret, Unde umbra mă caută nemângâiată, Ci aici, unde trei sute de ore am stat Şi unde pentru mine s-a tras zăvorul. Pentru că şi-n moarte fericită mi-e frică Să uit cum uşa nesuferită scârţâie Şi o bătrânică urlă ca o fiară rănită. Lasă de sub genele nemişcate, de bronz, Ca lacrimile să se prelingă pe zăpada topită. Şi lasă porumbelul temniţei să ţipe Şi corăbii să lunece pe Neva încetinită.

Anna Ahmatova - Recviem

În loc de prefaţă

În groaznicii ani ai lui Ejov am făcut şaptesprezece luni de coadă pe la închisori.
Odată cineva "m-a recunoscut". Şi atunci o femeie cu buzele vinete, şi care, fireşte, nu-mi auzise niciodată numele, se trezi din amorţeala proprie nouă tuturor şi mă întrebă la ureche (acolo se vorbea numai în şoaptă):
- Puteţi descrie toate acestea?
Răspunsul meu:
- Pot.
Şi atunci ceva ce amintea a zâmbet se aşternu pe ceea ce fusese cândva faţa acelei femei.

1 aprilie 1957, Leningrad 


Nu, nu cer străin mi-a fost tutorul
Şi nu zbor străin m-a scos din foc:
Eu am fost atunci cu-ntreg poporul,
Unde-a fost şi el în nenoroc.

ÎNCHINARE

Munţi se năruiesc de-aşa durere,
Fluvii grave cursul şi-l opresc,
Dar sunt ferme porţile tăcerii,
"Gropi de lup" - în dosul lor - puzderii,
Şi-un alean neviu, nepământesc.
Pentru unii - însorit zenitul,
Pentru alţii - briză la fereşti,
Pentru noi - nimic. Doar ruginitul
Scârţâit de chei şi bocănitul
Trufaşelor cizme soldăţeşti.
Ne sculam ca pentru liturghie,
Traversam oraşul câinoşit,
Ne-adunam stafie cu stafie
Să sorbim pe Neva cea pustie
Al speranţei cântec răguşit.
I s-a spus sentinţa. Se mai ţine.
Şi deodată urlă tremurând,
Cum i-ar smulge inima un câine,
Cum ar biciui-o un oricine.
Dar se duce... Singură... Căzând...
Unde-mi sunt azi soaţele cu care
Am trăit doi ani de iad tocmit?
Unde zac? Prin ce Siberii oare?
Discul lunii cum li se năzare?
Lor acest adio îl trimit...

Martie, 1940


INTRODUCERE

Când a fost? Când zâmbea numai iadul
Spre-ale morţii cumplite splendori,
Cînd netrebnic zăcea Leningradul
Lângă multele lui închisori,

Şi-osândiţii umpluseră firea
De nagaică mânaţi şi ocări
Şi cântau ne-ntrerupt despărţirea
Ca un bocet sirenele-n gări.

Ne gonea steaua morţii prin hrube
Şi sărmana Rusie gemea
Pângărită de negrele dube
Şi ciobota cu sânge pe ea...

I
Te-au luat când e rumenă zarea,
Te-am condus ca un dus peste veac,
La icoană scădea lumânarea
Şi copiii plângeau în iatac.
Rouă rece pe fruntea cu riduri,
Ş pe buzele tale - îngheţ.
Am să url la Kremlin lângă ziduri,
Cum a fost de-au bocit pe streleţi...

1935, toamna, Moscova

II
Lin e Donul prin stuhac.
Luna spelbă dă-n iatac,
Dă zurlie şi-a deochi,
Vede-o umbră - numai ochi.
Bolnavă-i femeea cea,
Singurică, singurea,
Omu-n groapă, fiu-n laţ:
Domnului să vă rugaţi...

III
Nu, aceasta nu-s eu, chinuri îndură o alta.
Eu n-aşi şti să rezist, iar ceea ce s-a-ntâmplat
Să rămână sub negre linţolii
Şi luaţi felinarul de-aici,,,
E noapte.


IV
Să-ţi fi spus cineva, nesălbatecă
Cu amicii tăi cum erai,
Păcătoasă un pic, fluturatecă,
Ce destin te aşteaptă încai:
Cum vei sta a trei-suta, cuminte,
Lângă gherla din Leningrad,
Şi cu lacrima ta cea fierbinte
Vei topi al gheţii răsad.
Cum se clatină plopu-nchisorii
Şi-n celule, zdrobite se sting
Vise caste şi vieţi iluzori....

1938


V
De şaptespre-ce luni curat
Te chem la casa ta,
Şi gâdelui m-am prosternat,
Tu - fiu şi spaimă-a mea.
Ce-i fiară, om - nu mai pricep
Şi nu ştiu să deznod
Arcanul tragic şi sirep
Izbind spre eşafod.
Şi numai flori - buchet arzând,
Şi tămâier cadelniţând,
Şi paşi spre undeva,
Şi-n ochi mă cată înţelept
Să-mi pro-rocească moartea drept
O uriaşă stea.


VI
Zile trec,- uşoare-n pene,
În celula ta strivit,
Fiule, cum te-au privit
Albe nopţi leningrădene?
Iar acum cum te privesc:
Cu ochi rece ca şoimarul,
Şi îţi pregătesc Calvarul,
Şi de moarte îţi vorbesc?

1935, Primăvara

VII

VERDICTUL

Şi-a căzut, de piatră greu, cuvântul
Peste pieptul meu ce mai pulsa.
Nu-i nimic. Ştiam deznodământul.
Am s-o scot la un liman cumva.

Câte griji am astăzi să mă pască:
Tot ce-i amintire să zdrobesc,
Sufletul să-l fac să împietrească,
Iarăşi să învăţ cum să trăiesc...

Că de nu... Îşi prăznuie fiesta
Vara cu alaiu-i azuriu.
Presimţeam demult finalu-acesta:
Zi cu soare şi cămin pustiu...

1939, vara,
Casa de pe Fontana


VIII

CĂTRE MOARTE

Oricum, dar vei veni. De ce nu chiar acum?
Eu te aştept. Sunt la strâmtoare.
Lumină nu-i. Deschisă-i şi uşa dinspre drum,
Poftim, cum simplă eşti şi mare.
Ia chipul care-l vrei, ia forma ce te-ar vrea:
Obuz cu miezul de otravă,
Ori ia castetu-n mâini, ca un bandit sadea,
Ori maladia cea mai gravă.
Ia haina unui basm de tine inventat,
Povestea care toţi o-ngaimă:
Azurul unei şepci pe-o tidvă de soldat
Şi şeful casei alb de spaimă.
Eu nu mai vreau nimic... În val, pe Enisei
Polara stea lumina-şi curmă
Şi ochii lui albaştri, lucind în ochii mei
Îmi taie groaza de pe urmă...


19 august, 1939
Casa de pe Fontana


IX
Demenţa-n jocul ei îngust
Pe jumătate suflet umbră-i,
Şi vin de foc îmi dă să gust,
Să mă îmbie-n valea-i sumbră.

Şi-am înţeles că mai demult
Victorios îi e asaltul,
Şi că delirul mi-l ascult
Cum nu ar fi al meu, ci altul,

Că n-am să pot din braţu-i dur
Să iau tot ce mi-i drag cu mine,
(Oricât m-aşi zbate s-o conjur,
S-o-mbun cu lacrimi şi suspine):

Nici ochii fiului privind
Ca două spaime împietrite,
Nici porţile-nchisorii, când
În urmă-i s-au închis cumplite,

Nici mâinile atât de reci,
Nici norii, plutitoare turmă,
Nici paşii lui, pierind pe veci,
Şi nici cuvântu-i de pe urmă....

4 mai, 1940



X
RĂSTIGNIREA

Nu mă boci, maică,
Cum zacu-mi în raclă.


1
Ceas nalt slăvit-au îngerii cei repezi,
Şi prins-au ceru-n foc a-mboboci.
El Tatălui i-a spus: "De ce mă lepezi?" :
Iar Mumei sale: " O, nu mă boci!..."


2
Magdalena se zbătea pierdută,
Ucenicul drag părea-mpietrit,
Iar la Muma unde sta tăcută,
Nimeni a privi n-au îndrăznit.


EPILOG

1
Eu am văzut cum feţe se diformă,
Cum de sub gene spaima cată mut,
Cum aspre pagini scrise-n cuneiformă
Lipeşte chinul pe-un obraz bătut.
Cum plete negre, castanii sau blonde
Trec în argint, şi într-o clipă trec,
Cum pier surâsuri vii de Gioconde
Şi tremură ca varga râsul sec.
Şi nu mă rog doar pentru mine, una,
Ci pentru toate cele, câte-am stat
Şi-n arşiţă, şi-n ger, când crapă luna,
Sub zidul roşu, orb şi încruntat.

2
Se-apropie ceasul memoriei, viu,
Vă caut pe toate, vă mângâi, vă ştiu:
Pe tine, ce ştirea pe braţu-mi te-a frânt,
Pe tine, ce nu mai păşeşti pe pământ,
Pe tine, frumoasă, ce-ai zis la mojici:
" Eu vin ca acasă la ocnă, aici".
Chema-le-aşi pe nume pe toate ce-au fost,
Dar ei mi-au rupt lista, n-o ştiu pe de rost.
Lor - negru linţoliu şi larg le-am ţesut
Din vorba ce-au spus-o cu glasul scăzut.
Cu ele-s într-una în cugetul meu,
Eu n-am să le uit nici în ceas şi mai greu.
Ci gura prin care mai strigă-un popor,
De-o fi să mi-o-nchidă al zbirilor for,
Să strige chiar ele, cuvânt cu cuvânt,
Atunci când va fi să cobor în mormânt.
Iar dacă în ţara aceasta, cândva
Statuie să-mi nalţe poporul ar vrea,
S-o nalţe! Dar bronzul cel veşnic solemn
Nu-l urce acolo - atât îi îndemn:
Acolo, alături de-al mării tumult -
Cu marea am rupt legătura demult,
Şi nici lângă trunchiul din parcul regal
Cu umbra iubirii chemând sub portal,
Ci lângă-nchisoare, aici, unde-am plâns
Trei sute de ore cu dorul nestins,
Aici, ca şi-n moarte să-mi bată ursuz
Al dubelor negre vacarm în auz,
Şi vaietul porţii cu gratii, scrâşnind,
Şi urletul greu al bătrânei căzând..
Şi fie ca neaua topindu-se-ncet,
Din geana de bronz să coboare-n nămet.
Şi-ai ocnei porumbi gângurească duios,
Şi nave plutească pe Neva, în jos...
1940. Martie 

traducere Aureliu Busuioc


*******************************************************************

RECVIEM

(1935-1940)

+++++ Anna AHMATOVA

În româneşte de ILIE BĂDICUŢ

Nu, sub străine ceruri n-am fost eu,

Nici sub străine-aripi la adăpost, —

Am fost atuncea cu poporul meu

Unde-n nefericire el a fost.

--------------------------1961

ÎN LOC DE PREFAŢĂ

În anii groaznici ai terorii lui Ejov, am petrecut şaptesprezece luni la cozile

de la închisorile din Leningrad. Odată, cineva m-a „recunoscut“.

Atunci, o femeie cu buzele vinete care sta în urma mea şi care, bineînţeles,

nu auzise niciodată de mine, se trezise din amorţeala în care ne aflăm

cu toţii şi mă întrebase la ureche (acolo toţi vorbeam în şoaptă):

– Dar aşa ceva aţi putea descrie? Iar eu îi spusesem;

– Pot. Atunci, ceva ca un zîmbet

lunecase pe ceea ce fusese odinioară faţa ei.

ÎNCHINARE

Munţi se-ndoaie de durerea mare,

Fluviul nu mai poartă-n matcă ape,

Dar ce tari la temniţa zăvoare,

Dincolo de care-s „ocne-amare“

Şi un dor în care moartea-ncape.

Pentru unii-adie-o dulce boare,

Blînd selasă-amurgul pentru alţii;

Noi nu ştim nimic, mereu ne doare,

Auzim doar cheia cobitoare

Şi cum calcă greu, abraş, soldaţii.

Parcă la utreniile sorţii

Ne-adunăm prin burg din depărtări,

Ne-ntîlnim mai nemişcaţi ca morţii,

Trecem în tăcere pragul porţii,

Dar speranţa tot mai cîntă-n zări.

Şi verdictul... lacrimi curg pe fată,

Despărţită-acum de toţi, de toate...

În dureri din inimă-i smulg viaţa,

Parcă o trîntesc în glod în piaţă...

Merge greu... Se-ndoaie... Nu mai poate.

Unde-or fi prietenele bune

Din doi ani de infernal popas?

Viscolul Siberiei ce le-o spune?

Ce-or vedea acum în crugul lunii?

Lor – salutul meu de bun rămas.

-------------------------- Martie 1940

INTRODUCERE

S-a-ntîmplat cînd zîmbeau numai morţii

Liniştiţi în supremul lor grad,

Şi apendice lung pune porţii

La-nchisori un întreg Leningrad.

Cînd de chinuri nebuni, în cohorte,

Se scurgeau osîndiţii la pas,

Cînd doar trenuri cu fluiere scurte

Le cîntau dureros bun rămas.

Aştrii morţii vegheză în noapte

Peste-ntinderea candidei Rusii

Ce sub cizme în sînge se zbate

Şi sub roţile „negrei marusii“.

I

Te-au luat chiar în zori, fără vină,

Te urmam ca pe-un mort scos în raclă.

Prunci plîngeau în odaia vecină,

Lăcrima la icoane o falcă.

Ai pe buze-al icoanelor ger,

Apa morţii pe frunte... Nu murmuri!

Ca soţii de streliţi către cer

Voi urla la Kremlin pe sub turnuri.

--------------------------Toamna 1935, Moscova

II

Linul Don lin matca-şi spală,

Intră-n casă luna pală

Cu chipuiul pe-o sprinceană,

Vede-o umbră, vede-o geană.

E bolnavă-această mamă,

Singura-i această mamă.

Soţu-i mort, dus bietul fiu,

Vă rugaţi să-i fie viu.

III

Nu, asta nu-s eu, altul e cel care suferă.

Eu n-aş fi în stare; dar ce se întîmplă

Acopere-l negre postavuri

Şi ducă-l cu felinare...

Noapte

IV

Să-ţi arăt, păcătoasa mea veselă

Şi mascota amicilor toţi,

Cunoscută în Ţarskoe Selo,

Cum va fi viaţa ta, dacă poţi-

A treisutea vei sta prea cuminte

Sub Troiţe cu daruri, să rabzi,

Şi cu lacrima ta fierbinte Gheaţa

Anului Nou s-o arzi.

Plopul temniţei tremură, urmă

Nu-i de sunet -şi-acolo cîte

Vieţi nevinovate se curmă...

V

Şapteşpe luni tot ţip, mă zbat,

Te chem să vii acasă,

Călăului la tălpi îi cad,

Tu, mie fiu şi groază.

Mi-e totul tulbure ca-n somn

Şi nu mai pot pricepe

Azi, cine-i fiară, cine om

Şi cazna cînd începe.

Doar flori luxuriante-acum,

Zvon de cădelniţă şi-un drum

Ce duce spre neant.

Şi drept în ochii mei priveşte

Şi moartea grabnică-mi meneşte

O stea de foc, gigant.

VI

Zboară săptămîni şi zile –

Nu-nţeleg ce se petrece,

Cum te-or fi privit, copile,

Nopţile-albe-n hruba rece,

Cum se uită încă-o dată –

Ochi de pară vulturesc –

Şi de crucea ta-nălţată

Şi de moartea ta vorbesc.

--------------------------Vara 1939

VII

SENTINŢA

Şi-a căzut cuvîntul greu ca piatra

Peste pieptul meu ce-i încă viu.

Nu-i nimic, de mult mă simţeam gata,

Să îndur în stare am să fiu.

Azi am treburi să-mi mai prisosească:

Să-mi ucid memoria de tot,

Sufletul să-l fac să se-mpietrească,

Să mă-nvăţ iar a trăi să pot.

Că de nu... Fierbinte în fereastă

Îmi foştenşte vara-sărbătoare.

Eu de mult am presimţit această

Luminoasă zi şi casă goală.

--------------------------Vara 1939

VIII

CĂTRE MOARTE

Oricum, tu ai să vii — de ce nu vii acum?

Te-aştept — durerea e acerbă.

Ţi-am stins lumina eu şi uşa-ţi face drum

Ţie, cea simplă şi superbă.

Să-mbraci pentru aceasta oricare chip dorit.

Ca proiectil veninat pătrunde,

Strecoară-te cu ranga ca iscusit bandit,

Tifos în fumegări imunde.

Ca basm frumos pe care toţi îl ştiu

De tine izvodit ce-aduce greaţă, –

Să pot vedea albastrul din chipiu

Şi pe portarul casei fără faţă.

Totuna-i. Eniseiul pe valuri poartă aştri,

Luceşte-n slăvi Steaua Polară.

Şi în sclipirea ochilor albaştri

Spaima din urmă se pogoară.

IX

Demenţa, sub aripi, în joc,

Aprins din suflet jumătate

Şi-i dă să bea un vin de foc

Şi-n valea neagră îl abate.

Şi-am înţeles că biruinţa

Să i-o cedez îi sînt datoare

Şi să m-ascult, să-mi dau silinţa,

Ca-ntr-un dar delir stăin ce doare.

Nimic ea nu-mi va-ngădui

Să iau spre-aducere aminte,

Oricît de mult m-aş strădui

S-o-ndur cu ruga mea fierbinte:

Nici ochii fiului ce-adună

În groază spasmele durerii,

Nici ziua Cînd veni furtună,

Şi-n temniţi ceasul revederii

Răcoarea mîinilor lui blînde,

Nici foşnetul ce-n tei se curmă,

Nici şoapte pîlpîind plăpînde

În mîngîierea lui din urmă.

--------------------------4 mai 1940

CRUCIFICAREA

Nu mă plînge, Mamă,

eu şi-n mormînt trăiesc.

1.

Slăviră îngeri ceasu-acesta, iată,

Şi cerul carse, focului dînd vamă.

Spre Tată-a zis: „De ce M-ai lăsat, Tată?“

2.

Magdalena-n plîns şi-n sfîrşiere,

Sta-mpietrit discipolul iubit,

Dar spre Mama mută de durere

Nimeni să privească n-a-ndrăznit.

--------------------------19 august 1939

EPILOG

1.

Văzui cum feţe cad pustii paragini,

Cum spaima te priveşte de sub pleoape,

Cum pe obraji aştern ca-n dure pagini

Cuneiforme chinul tot aproape,

Cum plete de cenuşă sau cărbune

Se fac beteală de argint curată,

Cum piere zîmbetul pe buze bune

Şi-n rîsul sec simţi frica strecurată.

Şi nu doar pentru mine-acum mă rog,

Ci pentru toţi cu care-aici şezum

Şi-n ger cumplit, şi-n iulie, pe foc,

Sub zidul roşu orb de tot de-acum.

2.

Din nou pomenirea cu ceasu-i revine.

Vă văd, vă aud şi vă simt lingă mine:

Pe-acea ce cu greu atinsese fereastra,

Pe-acea ce plecat-a din lumea aceasta,

Pe-acea ce-nclinînd faţa ei cea frumoasă

Zicea: „Vin aici ca la mine acasă!“

Pe toate pe nume cu drag le-aş chema,

Dar lista-mi luară, n-am unde afla.

Ţesut-am văl larg ce le poate curpinde

Din biete, de ele şoptite, cuvinte.

Aminte mi-aduc pretutindeni mereu

De toate, de-ar fi să ajung iar la greu.

De-o fi să-mi astupe de chin gura slută

Ce strigă milioane prin ea peste sută,

Aş vrea să fiu astfel de toţi pomenită

În ziua nohumării de soartă menită,

În ţara aceasta cîndva de vor vrea

Să-nalţe statuie-n memoria mea,

Acordul mi-1 dau cu solemnă legată,

Dar clauză pun pe vecie legată:

La mare n-o pună în locul natal,

De mult despărţită-s de-al mării dragi mal;

Şi nici în cezaricul parc lîngă-un trunchi

La care o umbră mă roagă-n genunchi;

Aici, de-unde ore trei sute izvorul

Şi-au luat, dar n-au tras pentru mine zăvorul

Căci chiar şi în moartea blajină mi-e teamă

De „negre marusii“ că uit cum ne cheamă,

Că uit uşa-aceea cu ură trimită,

Bătrîna urlînd ca o fiară rănită.

Din pleoape statuii de bronz, încropită,

Ca lacrimi să pice zăpada topită,

Să uguie-n zări porumbei de-nchisoare,

Şi lin să plutească pe Neva vapoare.

-------------------------- Martie 1940. Casa cu Fîntînă

Text reprodus după revista Euchronia, nr. 1, 1992

Edith Södergran - Ţiganca

Sunt o ţigancă dintr-o ţară străină,
ţin cărţile de joc în mâinile tuciurii pline de taine.
Trec zile şi zile, mereu monotone şi mereu felurite.
Îndărătnic îi privesc pe oameni în faţă.
Cărţile mele ard: Ce ştiu ei?
Ştiu ei oare că imaginile trăiesc?
Ştiu ei oare că fiecare carte-i un destin?
Ştiu ei oare că fiecare carte ce-mi cade în mână
are mii de tâlcuri adânci?
Nimeni nu ştie că mâinile astea caută ceva,
nimeni nu ştie că mâinile astea au fost predestinate
cu mult înainte.
Că mâinile astea sunt obişnuite cu toate lucrurile
şi totuşi pretutindeni se prind numai de un vis.
Puţine mâini ca astea se mai află în lume.
Aceste minunate mâini de răpitoare
sub pânza roşie le ascund
în melancolie şi încăpăţânare, aceste mâini
puternice şi împodobite cu inele.
Ochii aceştia negri privesc în dorul fără sfârşit.
Aceste buze roşii ard într-un foc de nestins,
aceste mâini nepăsătoare îşi vor împlini ţelul
în posomorâta noapte iluminată de flăcări.


Trad. Petre Stoica,Poezia nordică modernă, Ed.BPT, 1968

Dante Alighieri - Infernul’, Cântul al III-lea (fragment)

22 De-acolo bocet lung se desluşi,
ce răsuna-n văzduhul gol de stele,
încît şi mie plînsul mi-l stîrni. 25 Ciudate limbi, afurisenii grele,
amare plîngeri, scrîşnet de mînie,
suspin şi urlet, mîini plesnind a jele 28 se-nvîrtejeau în sumbră vălmăşie
prin pîcla grea, de-un fel la-nfăţişare
cu colbul ridicat de vijelie. 31 Simţind cum groaza-n creştet mă dogoare,
zisei: „Maestre, ce mă înfioară?
Au cine-s cei zdrobiţi de-ndurerare?“. 34 Iar el îmi zise: „Cei ajunşi să moară
nici răi fiind, nici vrednici vreodată,
îndură-aici această caznă-amară. 37 De-o seamă-s ei cu osîndita ceată
de îngeri care nu se răzvrătiră,
dar nici vreun zel n-avură pentru Tată. 40 I-alungă cel pe care nu-l slujiră,
iar iadul în adîncuri nu-i primeşte,
spre-a nu-i trufi pe cîţi mai rău greşiră“. 43 Ci eu: „Maestre, ce îi chinuieşte
de-i face-atît de jalnic să suspine?“.
Răspunse el: „Pe scurt, te lămureşte: 46 speranţă n-au ca moartea să-i aline
şi traiul orb aşa de greu i-apasă,
că-i pizmuiesc pe cîţi o duc mai bine. 49 Pe lume nimănui de ei nu-i pasă;
nici mila, nici dreptate nu li-s date;
dar cruţă-ţi mintea: uită-te şi-i lasă!“. 52 Ci eu, privind, văzui că-n cerc se zbate
o flamură, cu-asemenea iuţeală
de nu credeai că s-o opreşti se poate. 55 Şi-n urma ei atîta îmbulzeală
de ai fi zis că n-ar putea să-i ţie
nici coasa morţii dreaptă socoteală! 58 Ci tot privind, ştiuţi păreau să-mi fie
cîţiva, iar printre ei şi-acela care,
de laş ce-a fost, n-a stat la datorie. 61 Atunci prinsei deplină-ncredinţare
că dasem chiar de osîndita ceată
urîtă-n cer şi-n iad la fel de tare. 64 Ei, ce n-au dus o viaţă-adevărată,
în pielea goală se tîrau, mînaţi
de muşti şi viespi cu coada-nveninată. 67 Obrajii-n sînge le erau scăldaţi,
ce-amestecat cu lacrimi, la picioare
li se scurgea, sorbit de viermi spurcaţi. 70 Şi-apoi, cătînd cu ochii-n depărtare,
văzui, pe-un mal de rîu, mulţime deasă;
deci întrebai: „Maestre, cine-s oare, 73 fii bun şi spune-mi, cei ce se îndeasă
să-şi taie vad, cuprinşi de-atîta zor,
pe cît lumina să zăresc mă lasă?“. 76 El însă-mi zise: „Afla-vei rostul lor
îndată ce lîngă-Aheron vom face
popas, pe ţărmu-n veci tînguitor“. 79 Atunci, plecîndu-mi genele stîngace,
spre-a nu-l mîhni cu vorbe curioase,
pornii spre rîu, silindu-mă a tace. 82 Dar un moşneag cu cărunteţi stufoase
zori curînd în luntrea lui spre noi,
strigînd: „Vai vouă, duhuri păcătoase! 85 De-acum pierdut e cerul pentru voi:
am să vă trec pe celălalt hotar,
spre foc sau ger, în beznele de-apoi.