Rainer Maria Rilke- Trandafirii III

 

 

 

 

Tu trandafir, lucru de tot perfect,
aduni în tine tot ce risipești
când în lumină capul ți-l rotești
de-atâta farmec, trupul ți-e absent.

Esență ideală, tu tocmai stand plutești
asemenea iubirii, refaci același drum;
cu cât în tine însuți mai tare te-adâncești
cu-atât în jur mai tare tu răspândești parfum.


Traducere Dumitru D. Ifrim

 

Rainer Maria Rilke- Trandafirii II

 

 

 

Un trandafir, o carte de imagini
în care fericirea așteptată
se-ascunde în atât de multe imagini
că nimeni n-o cuprinde niciodată.

O carte magică deschisă-n vânt
ce se citește și cu ochii-nchiși…
și fiindcă au urmat un singur gând
chiar fluturii ies amețiți, învinși.


Traducere Dumitru D. Ifrim

Rainer Maria Rilke- Trandafirii I

 

 

 

Că fericitul trandafir uimește
cu prospețimea care o exală
e fiindcă în adânc și-o odihnește
strângând-o din petală în petală

Întregul trup în freamăt se aprinde
de necurmate mângâieri răpus
în timp ce miezul inimii se-nchide
și de atâta farmec doarme dus.


Traducere Dumitru D. Ifrim

 

Nikos Kazantzakis - Raport către El Greco (fragment)

 

 

”După atâţia ani, acum când îmi amintesc aceste bucurii sunt uimit; plăcerile spirituale sunt depozitate adânc în mine, au devenit una cu mine, nu pot fi confundate cu amintirile; din memorie au trecut în vârtejul sângelui, unde trăiesc şi acţionează ca nişte instincte naturale. Când iau o hotărâre, adeseori mă gândesc că nu sunt eu cel care hotărăşte, ci influenţa exercitată asupra mea de o anume pictură, de un anume turn al Renaşterii, de un anume vers înscris de Dante, pe una din străzile înguste din vechea Florenţă.

Nu sunt însă bucuriile spirituale, ci alte trăiri, mai aproape de căldura umană, cele care au rămas neclintite în memoria mea şi mă privesc cu atâta tandreţe şi amărăciune. Din întreaga aventură a tinereţii, m-am ales doar cu o pradă săracă, foarte săracă şi foarte modestă: o tufă de trandafiri care se veştejea la Palermo, o fetiţă care plângea, desculţă, pe o străduţă murdară din Napoli, o pisică neagră cu pete mari, albe, la o fereastră gotică din Verona... E un mister ce lucruri poate să culeagă memoria omului, ce poate să reţină din toate câte îi sunt date! Era cândva un mare cuceritor, care ofta, aflându-se pe patul de moarte: "Trei lucruri am vrut în viaţa mea şi n-am avut parte să mă bucur de ele: o căsuţă pe malul mării, o colivie cu canari şi un vas cu busuioc!" Din călătoria mea în Italia am păstrat în sufletul meu, mai mult decât toate, două foarte amare amintiri care mă urmăresc pline de reproş, care mă vor urmări până la moarte, chiar dacă nu am nici o vină.

Iată cea dintâi amintire:

Era către seară, plouase toată ziua, un adevărat potop. Ud leoarcă până la piele, am ajuns într-un sătuc calabrez. Voiam să găsesc o inimă miloasă, ca să mă pot usca şi să găsesc un colţişor unde să dorm. Străzile erau pustii, porţile erau închise, numai câinii, simţind picior de străin, lătrau de prin curţi. Prin aceste locuri ţăranii sunt sălbatici, singuratici, suspicioşi cu străinii. Mă opream la fiecare poartă, dar nu îndrăzneam să bat. Ah, dacă ar fi bunicul meu din Creta care lua felinarul în fiecare seară, dând ocol satului ca să vadă dacă nu era vreun străin! L-ar fi poftit în casă, i-ar fi dat să mănânce, i-ar fi aşternut patul să se culce, iar dimineaţa şi-ar fi luat rămas bun de la el cu o cană cu vin şi o felie de pâine... În satele din Calabria nu erau astfel de bunici.

Deodată, la capătul satului, am zărit o uşă deschisă, m-am aplecat şi m-am uitat înăuntru: un culoar întunecos, unde focul ardea, şi o bătrână aplecată lângă foc făcea ceva de cină. Nu se auzea decât trosnetul lemnelor care ardeau, erau înmiresmate, trebuie să fi fost lemne de brad. Am trecut pragul şi am intrat. M-am ciocnit de o masă, care era în mijlocul încăperii, m-am apropiat de foc şi m-am aşezat pe un scăunel, care era la îndemână. Bătrâna şedea pe un alt scăunel şi amesteca în mâncare cu o lingură de lemn. Mi s-a părut că s-a uitat iute la mine, fără să se întoarcă, dar nu zicea nimic. Mi-am scos haina şi am început să mă usuc. Simţeam fericirea urcând în mine ca o căldură, de la tălpi, la picioare, la coapse, la piept. Îmi era foame şi inhalam cu lăcomie mirosul aburilor care ieşeau din oală, cred că era fasole, aroma era îmbietoare. Şi iar am înţeles că fericirea pământească e făcută pe măsura omului, nu e o pasăre rară pe care o căutăm când în rai, când în mintea noastră, e o pasăre domestică şi trăieşte chiar în curtea noastră.

Bătrâna s-a ridicat, a luat două farfurii adânci de pe poliţa de lângă ea, când le-a umplut lumea întreagă mirosea a fasole. A aprins lampa, a pus-o pe masa cea lungă; a luat două linguri de lemn, o bucată de pâine neagră, ne-am aşezat unul în faţa celuilalt. Şi-a făcut cruce, mi-a aruncat o scurtă privire, am înţeles şi mi-am făcut şi eu cruce. Am început să mâncăm, ne era foame la amândoi. Nu scoteam o vorbă. M-am hotărât să nu zic nimic ca să văd ce se va întâmpla. Poate că e mută, mi-am zis, ori nebună, o nebunie candidă, ca un fel de sfinţenie. Cum am terminat de mâncat, mi-a făcut patul pe o laviţă din dreapta mesei, m-am culcat. Ea s-a culcat pe cealaltă laviţă, în faţa mea. Afară ploua cu găleata; un timp am ascultat răpăitul ploii pe acoperiş, îmbinat cu respiraţia liniştită a bătrânei; trebuie să fi fost obosită, căci a adormit de cum a pus capul pe pernă. Încet, încet, ascultând ploaia şi respiraţia bătrânei, m-a cuprins somnul. Când m-am trezit, lumina zilei se ivea prin crăpăturile uşii.

Bătrâna se sculase şi pusese o cratiţă pe foc să fiarbă laptele. Mă uitam la ea în lumina diafană a zilei. Zbârcită şi gheboşată, puteai s-o cuprinzi într-o palmă, avea picioarele umflate şi se oprea la fiecare pas să-şi tragă sufletul. Numai ochii ei mari şi negri ca mura licăreau de tinereţe, strălucind fără vârstă. Cât de frumoasă trebuie să fi fost în tinereţe, mi-am zis, blestemând soarta omului, degradarea sa inevitabilă.

Ne-am aşezat unul în faţa celuilalt şi ne-am băut laptele, apoi m-am ridicat, mi-am pus traista pe umăr şi mi-am scos portmoneul... Dar bătrâna s-a înroşit toată.

― Nu, nu, a şoptit ea şi mi-a oprit mâna.

Şi, cum mă uitam la ea uimit, faţa zbârcită a prins să se lumineze:

― Mergi cu bine şi Domnul să te aibă în pază, a spus ea, şi să-ţi răsplătească binele pe care mi l-ai făcut; niciodată, de când a murit bărbatu-meu, n-am mai dormit atât de bine.”

(Nikos Kazantzakis, Raport către El Greco)

 

 

 

 

Şi acum, iată o altă amintire, mult mai amară decât prima.

Am sosit în Assisi, cel mai sfânt oraş din Italia, la început de primăvară. Aerul, grădinile, acoperişurile caselor, curţile, erau pline de prezenţa nevăzută a Sărmanului din Assisi. Era duminică, clopotele de la biserică răsunau şi peste drum răspundea glasul de argint al clopotelor de la mănăstirea Sfânta Clara; amândoi sfinţii se uneau în văzduh, pe veci inseparabili, cu glasurile nemuritoare dăruite de sfinţenie şi de moarte. "Părinte Francisc, când vei veni să ne vezi pe noi, surorile sărăciei, la mănăstire?" "Când spinii vor face flori albe..." Şi, iată, de veacuri spinii înfloresc şi, de veacuri, porumbelul şi porumbiţa, uniţi, îşi fâlfâie etern aripile deasupra oraşului Assisi.

Urcam pe străduţele înguste, porţile se deschideau şi femeile apăreau proaspăt spălate, mirosind a lavandă, cu părul pieptănat cu grijă. Mergeau grăbite, cu bucurie, la biserică să vadă şi să fie văzute. În această ţară a soarelui, primăvara, biserica e odaia de primire a lui Dumnezeu; prietenii şi prietenele lui vin şi se aşează în bănci şi încep să tăifăsuiască, ba cu Dumnezeu, ba cu vecinii şi cu vecinele. Slujitorul lui Dumnezeu intră şi iese, îmbrăcat în dantele albe, în sutană neagră sau purpurie, sună clopoţelul, îngână cu glas blând laudele închinate stăpânului lăcaşului. Apoi musafirii se ridică, îşi iau rămas bun, îndreptându-se spre ieşire. Vizita făcută sfântului Francisc s-a terminat. Cerul surâde bucuros, iar jos, pe pământ, cârciumile îşi deschid porţile.

Aveam scrisori de recomandare către contesa Erichetta, spre a fi primit să locuiesc la reşedinţa ei seniorială. Mi-a fost descrisă ca o bătrână aristocrată care trăia singură, cu o servitoare credincioasă, pe nume Ermelinda, şi desigur s-ar fi bucurat de compania mea. Fusese cea mai frumoasă femeie din Assisi: văduvă la douăzeci şi şase de ani, de atunci n-a mai cunoscut alt bărbat; avea întinse livezi de măslini şi de vie, călare pe iapa sa, în fiecare dimineaţă îşi cerceta domeniile. Acum era bătrână, veşnic îi era frig şi stătea lângă şemineu tăcută, tristă, ca şi cum regreta viaţa ei de o atât de mare castitate... "Vorbeşte-i, priveşte-o ca şi cum ar avea douăzeci şi şase de ani, adu-i puţină bucurie, chiar dacă prea târziu."

Era o zi blândă de primăvară, rândunelele se întorceau, câmpul era plin de florile Paştelui, mărunte, albe, vântul era cald şi înmiresmat. Focul ardea în şemineul din marele palat şi bătrâna contesă şedea într-un fotoliu scund dinaintea focului, cu o eşarfă albastră, de mătase, peste părul ei alb. A lăsat scrisoarea pe genunchi, s-a întors şi m-a privit. Eram îmbujorat şi încălzit de urcuş, cu cămaşa descheiată, purtam pantaloni scurţi şi genunchii mei străluceau în lumina jăratecului. Aveam doar douăzeci şi cinci de ani.

― Ei bine, a zis contesa zâmbindu-mi. Grecia întreagă a intrat deodată în casa mea, fii bine venit!

A intrat atunci Ermelinda, fata în casă care, la o adică, va primi o zestre bună de la stăpâna sa, a pus pe o măsuţă joasă o tavă cu lapte, unt, pâine prăjită şi fructe.

― Sunt foarte fericită, a spus contesa; acum nu mai sunt singură.

― Şi eu, i-am răspuns. În clipa asta înţeleg ce înseamnă nobleţea, frumuseţea şi bunătatea.

Obrajii palizi ai contesei s-au îmbujorat, dar n-a zis nimic; am văzut un fulger trecând prin ochii ei; cred că se gândea înciudată şi nemulţumită: La naiba cu frumuseţea şi bunătatea, numai tinereţea contează, tinereţea, nimic altceva!

Mi-a dat o odaie imensă, cu un pat larg, cu baldachin de catifea; două ferestre mari dădeau spre stradă, peste drum se vedea mănăstirea Sfânta Clara: călugăriţele ieşeau şi intrau în linişte, cu aripi albe de o parte şi de alta a capului; clopotniţa, acoperişul, curtea erau pline de porumbei, mănăstirea suspina drăgăstos ca o porumbiţă uriaşă.

― Ce fac călugăriţele cu atâţia porumbei? m-a întrebat într-o zi contesa, ce ruşine, ele nu văd şi nu aud, cum de-i suportă? Ar trebui să-i alunge, ori mai bine să-i taie şi să-i mănânce, să scape de ei! Să scăpăm o dată de ei!

Am rămas la Assisi trei luni; sfântul Francisc, contesa Erichetta mă reţineau şi nu mă lăsau să plec. Unde era să plec? Dacă scopul vieţii era fericirea, atunci de ce să fi plecat? Unde aş fi putut găsi o mai plăcută şi mai sigură tovărăşie ca cea a sfântului Francisc, pe care îl vizitam zilnic în casa lui, ori o companie mai fermecătoare decât a unei sfânta Clara în viaţă - contesa? Toată ziua mă plimbam prin vesela Umbrie, umblând prin crângul de măslini şi prin vii, mergând pe urmele sfântului; primăvara mi se părea o procesiune franciscană de fioretti roşii, galbene, albe... Sfântul Francisc cu suita lui de flori se înălţa iar din ţărâna din Assisi şi saluta fratele Soare, fratele Vânt, fratele Foc şi fericita soră Apa... Şi pe contesă; şi pe fericitul tânăr din Creta care se afla alături de ea.

În fiecare seară mă întorceam acasă obosit şi mulţumit. În şemineu, focul era aprins, contesa aştepta în fotoliu cu braţele încrucişate, aranjată şi pieptănată, cu faţa uşor pudrată, cu mâinile încrucişate; mă aştepta. Tăcută şi tristă, ca de obicei, cu ochii pierduţi, dar, când auzea uşa şi îmi desluşea paşii, ochii i se luminau. Îmi arăta fotoliul de lângă ea, întindea mâna şi o punea pe genunchiul meu.

― Vorbeşte, vorbeşte, dă-ţi drumul la gură şi nu te mai opri, e singura mea bucurie!

Şi eu îmi dădeam drumul la gură şi îi povesteam despre Creta, despre părinţii mei, despre femeile din vecini, despre luptele purtate de cretani pentru libertate, despre ziua în care prinţul Ghiorghios a pus piciorul pe pământul Cretei... Întreaga insulă era acoperită cu mirt şi cu laur, luptătorii bătrâni cu bărbi albe, lungi, cu trupul crestat de lovituri de sabie, se aplecau să sărute mâna prinţului grec; se poticneau unul de altul, abia îl mai vedeau pentru că ochii le erau plini de lacrimi... Altădată i-am vorbit despre irlandeză, despre urcuşul nostru pe Psiloriti, despre ce s-a petrecut când am rămas singuri în bisericuţă şi despre despărţirea noastră neaşteptată...

― De ce, de ce? întreba contesa interzisă, nu te-a făcut fericit, biata de ea?

― Ba da, foarte fericit.

― Şi atunci?

― Tocmai de aceea, contesă.

― Nu înţeleg.

― Eram prea fericit, mai mult decât ar fi avut nevoie un tânăr, eram în pericol.

― Care pericol?

― Se puteau întâmpla două lucruri: ori m-aş fi obişnuit cu fericirea, care cu timpul şi-ar fi pierdut intensitatea şi măreţia, ori aş fi trăit-o la fel de intens ca la început şi atunci aş fi fost complet pierdut. Am văzut într-o zi o albină înecată în miere şi am învăţat lecţia.

Contesa a căzut pe gânduri.

― Eşti bărbat, a spus de la o vreme, nu ai numai asta în capul tău, mai ai şi alte lucruri; dar noi, femeile...

În seara aceea n-am mai vorbit nimic; amândoi ne-am uitat tăcuţi la foc până aproape de miezul nopţii.

Uneori o trimitea pe Ermelinda să mă întrebe:

― Poate contesa să vă facă o vizită după-masă?

Imediat mergeam şi cumpăram dulciuri şi flori, apoi mă întorceam s-o aştept; la ora fixată bătea timidă, ezitantă, la uşa mea. Alergam să-i deschid, ea intra, înroşindu-se toată de parcă avea cincisprezece ani şi mergea la prima ei întâlnire cu un băiat. O bună bucată de vreme era încurcată, nu putea spune nimic, apoi cu ochii pironiţi în pământ răspundea monosilabic, cu glas nesigur. Mi se rupea inima văzând că sfiala şi puritatea erau nemuritoare la o femeie adevărată, dându-i o strălucire disperată şi amară, chiar la o vârstă înaintată !

Cu o zi înainte de plecare, contesa şi-a petrecut braţele pe după gâtul meu şi m-a făcut să jur că mă voi întoarce la Assisi s-o revăd.

― Dar repede, şi a încercat să râdă, dar n-a reuşit şi ochii i s-au umplut de lacrimi, repede, pentru că s-ar putea să plec până atunci...

Nu spunea niciodată "o să mor", ci "o să plec."

Mi-am ţinut cuvântul dat; doar câţiva ani mai târziu am primit un mesaj de la confesorul său, don Dionigi: "Vino, contesa ne părăseşte!"

Eram în Spania, am trimis o telegramă şi am plecat pe dată. Aveam un braţ de trandafiri albi. Am bătut cu o mână tremurătoare la poarta palatului: mai trăia? murise?

Trad: Alexandra Medrea-Danciu

Antoine de Saint Exupery - Citadela (fragment)

 

  

”Dă-mi pacea staulului, îi spuneam Domnului, a lucrurilor bine orânduite, a recoltelor aşezate în hambare. Lasă-mă să fiu, după ce-mi voi fi încheiat devenirea. Sunt obosit de doliul inimii mele, de atâtea ori încercat. Sunt prea bătrân pentru a reîncepe să cresc prin toate vremurile mele. Am pierdut, unul după altul, toţi prietenii şi duşmanii mei, iar pe drumul plăcerilor mele triste s-a făcut lumină. M-am îndepărtat, m-am întors, am privit;  am regăsit oamenii în jurul viţelului de aur, nu interesaţi, ci stupizi. Copiii care se nasc astăzi îmi sunt mai străini decât barbarii fără religie. Sunt împovărat de comori inutile, ca de o muzică ce niciodată nu va mai fi înţeleasă. Mi-am început opera cu securea tăietorului de lemne în mână şi eram îmbătat de cântul arborilor. Pentru a fi drept, trebuie să te închizi într-un turn . Dar acum, când am privit oamenii prea de aproape, mă simt obosit.

„Arată-mi–te, Doamne, căci totul e pierdut atunci când e pierdută dragostea pentru tine.”

Un gând mi-a apărut după marele triumf.

Căci intrasem învingător în oraş, iar mulţimea s-a împrăştiat într-o beţie de flamuri, strigând şi cântând la trecerea mea. Iar florile alcătuiau un pat al gloriei noastre. Dar nu am avut decât un simţământ amar. Mi se părea că sunt prizonierul unui popor vlăguit.

Căci această mulţime care-ţi slăveşte gloria te lasă atât de singur! Cel care ţi se oferă se îndepărtează de tine, căci nu există altă legătură între tine şi el decât credinţa comună. Doar aceia îmi sunt tovarăşi adevăraţi, care se prosternează împreună cu mine în rugă. Grăunţe ale aceluiaşi spic şi contopiţi în acelaşi aluat, pentru a forma pâinea. Dar cei ce mă adorău îmi aduceau pustiu în suflet, căci nu pot să-i respect pe cei care se înşală şi nu pot consimţi la această adoraţie faţă de mine . Nu ştiu să primesc tămâia, căci nu mă voi privi niciodată în ochii celorlalţi şi sunt obosit de mine însumi, căci sufletul meu e greu de purtat şi, pentru a mă împlini în eternitate, trebuie să mă despoi de ceea ce-mi aparţine. Iar cei ce mă tămâiau mă făceau trist şi gol, asemeni unui puţ secat asupra căruia s-a aplecat mulţimea însetată. Neavând nimic de dat care să merite osteneală şi, de la aceia care se prosternau în faţa mea, nemaiavând nimic de primit.

 

Căci am nevoie de acela care este fereastră deschisă asupra mării, şi nu oglindă în care mă plictisesc privindu-mă.

Şi din acea mulţime, doar morţii, pe care nu-i mai frământă vanitatea, îmi apăreau demni.

Şi mi-a apărut acest gând, obosit fiind de aclamaţiile care asemenea unui zgomot lipsit de sens, nu aveau nimic să-mi spună.

Un drum abrupt şi alunecos se căţără deasupra mării. Furtuna se dezlănţuise, iar noasptea curgea asemeni unui burduf prea plin. Cu obstinare urcam înspre Domnul, pentru a-l întreba despre raţiunea lucrurilor şi mă face să înţeleg unde ducea schimbarea spre care fusesem împins.

Dar în vârful muntelui nu am aflat decât un bloc impunător, de granit negru.

El este, îmi spuneam, imuabil şi incoruptibil, căci speram să nu mă închid în singurătatea mea..

Doamne, i-am spus, învaţă-mă. Iată că prietenii, tovarăşii şi supuşii mei nu mai sunt pentru mine decât păpuşi vorbitoare. Îi ţin în mână şi îi fac să se mişte după dorinţa mea. Dar nu ascultarea lor mă frământă, căci e bine ca înţelepciunea mea să coboare în ei, ci faptul că au devenit reflexul unei oglinzi ce mă face să fiu mai singur decât un lepros. Dacă eu râd, râd şi ei. Dacă eu tac, se întristează. Iar cuvintele mele îşi află loc în sufletele lor asemeni vântului în frunzele copacilor. Eu sunt singurul care le poate umple sufletele. Pentru mine nu mai există schimb, căci în această masă fără margini, care mă ascultă, nu aud decât propria-mi voce, pe care ei mi-o trimit înapoi asemenea ecourilor de gheaţă ale unui templu. Pentru ce iubirea mă înspăimântă şi ce pot să aştept de la această iubire, care nu este decât multiplicare a mea?”

Dar blocul de granit pe care se prelingeau picături strălucitoare de ploaie, rămânea imperturbabil.

„Doamne, i-am spus, căci pe o ramură vecină se afla un corb, înţeleg că măreţia ta îţi cere să nu-mi dai răspuns. Totuşi, am nevoie de un semn. Când îmi voi termina ruga, ordonă acestui corb să-şi ia zborul. Acesta va fi un semn primit de la altul decât eu însumi şi nu voi mai fi singur în lume. Voi fi legat de tine prin încredere, chiar dacă această încredere e nelămurită. Nu cer nimic, decât să mi se arate că există, poate, ceva de înţeles.”

Dar corbul rămânea nemişcat. M-am înclinat atunci în faţa zidului de granit.

„Doamne, i-am spus, desigur ai dreptate. Nu este de măreţia ta să te supui dorinţelor mele. Dacă şi-ar fi luat zborul  m-aş fi întristat şi mai tare. Căci un asemenea semn  nu l-ai fi primit decât de la un egal, deci tot de la mine, şi ar fi fost un reflex al dorinţelor mele. Şi încă o dată n-aş fi întâlnit decât singurătatea mea.”

Prosternându-mă am făcut cale-ntoarsă. Dar disperarea mea făcea loc unei împăcări neşateptate. Mă cufundam în noroiul drumului, îmi zdreleam pielea  de stânci, luptam împotriva rafalelor biciuitoare, şi totuşi, sufletul mi se făcea mi limpede şi mai senin. Căci nu ştiam nimic, dar nimic n-aş fi aflat fără dezamăgire. Căci nu-l atinsesem pe Dumnezeu, dar un zeu care se lasă atins nu mai e zeu. Şi nici dacă dă scultare rugii. Pentru prima oară înţelegeam că măreţia rugii vine, înainte de toate, din lipsa unui răspuns, căci în acest schimb nu-şi are locul josnicia unui negoţ. Şi, de asemene că pentru a învăţa să te rogi trebuie să faci ucenicia tăcerii. Căci dragoste începe doar atunci când nu mai ştepţi răsplată. Dragostea este învăţătură a rugăciunii, iar rugăciunea este învăţătura tăcerii. .

Şi m-am întors în mijlocul poporului meu, închizându-l pentru prima oară în tăcerea iubirii mele.. Şi dând naştere astfel ofrandelor sale până la moarte. Căci erau îmbătaţi de buzele mele veşnic închise. Eram păstor, tabernacol, al cântului lor, păstrător al destinelor lor, stăpân al bunurilor lor şi al vieţilor lor, şi totuşi mai sărac decât ei, mai umil în mândria mea ce nu se lăsa îngenuncheată. Ştiind că nu am nimic de primit. Dar ei se împlineau prin mine, iar cântul lor lua naştere din tăcerea mea. Şi prin mine, ei şi eu însumi nu eram decât ruga ce lua naştere din tăcerea Domnului.” (pg,154-156)

 

Din vol. Citadela , A. de Saint Exupery , Editaura Rao, 1993

Toivo Pekkanen - Peştele

 

Sunt hoinarul singuratic al oceanului necuprins

Cunosc transformarea culorilor şi tăcerea universului meu.
dar numele nu mi-l cunosc.

Ştiu toate vietăţile ce mişună în drumul meu,
ştiu care varietate va fi jertfită foamei de mine,
ce pântec va îndestula carnea mea -
dar ţelul călătoriei mele nu-l ştiu.

Cunosc întinderea uriaşă a universului meu,
îmi sunt familiare sumedenii de ţărmuri,
gurile fluviilor unde îmi las
icrele, fără să ştiu vreodată dacă ele vor fi
hrană pentru alţii sau o nouă viaţă.

Simt înaltul şi simt adâncul,
între ele sunt nevoit să înot până la sfârşitul vieţii.

Nu mi-e străină osteneala, odihna, somnul şi deşteptarea,
pacea o cunosc, toate treptele bucuriei, frica şi gheenele spaimei,
dar naşterea mea cunoaşte numai înaltul,
moartea mea cunoaşte numai adâncul.

Trad. Petre Stoica

 

 

Johannes úr Kotlum- Cântecul pastorului

 

Din creştetul munţilor vin turmele mele
cu coarne şi copite despicate şi cozi înnodate,
berbeci cu coarne scânteietoare
şi pe dealurile verzi se rostogolesc torentele

şi costişa e-nmiresmata de trestiile parfumate.
Vai mie, vai mie, mieluşeii mei tineri!

Vine iarna cu zăpadă şi Crăciun,
iarba rumegaţi-o şi behăiţi în beznă,
până când mielul se face noaten!
Vai, voi, berbecilor falnici!

Şi turmele mele aleargă pe bolta cerului,
dragi vietăţi cu lână moale, albă asemeni zăpezii,
cu coarne şi copite despicate şi cozi înnodate
şi cu preamoale lână pentru veşmintele sfinte.

Ca un torent dalb-luminos de pământească fericire,
ele se înşiruie chiar la ieslea Domnului.

 

Trad. Petre Stoica

Mevlana Jalaluddin Rumi -Rădăcina rădăcinii Sinelui tău

 

 

 

Nu te îndepărta, apropie-te.
Nu fii lipsit de credință, încrede-te.
Găsește antidotul în venin.
Vino la rădăcina rădăcinii propriei tale ființe (a Sinelui tău).

Modelul din lut, încă frământat
din substanța certitudinii,
(ești) un paznic al comorii de Lumină sfântă.
Vino, reîntoarce-te la rădăcina rădăcinii Sinelui tău.

Odată ce vei renunța la egoism,
vei fi smuls din strânsoarea ego-ului
și eliberat de multe capcane.
Vino, reîntoarce-te la rădăcina rădăcinii Sinelui tău.

Te-ai născut printre copiii creației lui Dumnezeu,
Dar ți-ai fixat privirea mult prea jos.
Cum ai putea să fii fericit?
Vino, reîntoarce-te la rădăcina rădăcinii Sinelui tău.

Ai fost născut dintr-o rază a majestății divine
Și ai binecuvântarea unei stele de aur.
De ce suferi în mâna lucrurilor care nu există?
Vino, reîntoarce-te la rădăcina rădăcinii Sinelui tău.



Traducere Iulia Bontaș

 

Mevlana Jalaluddin Rumi - Atunci când oceanul este agitat

 

 

Atunci când oceanul este agitat (și plin de valuri),
nu mă lăsați doar să-l ascult.
Lăsați-l să se spargă în interiorul pieptului meu!

Traducere Iulia Bontaș

Mevlana Jalaluddin Rumi - Cum ai putea găsi doar perla uitându-te la mare?

 

 

 

Cum ai putea găsi doar perla uitându-te la mare?
Dacă o cauți, fii un căutător adevărat:
scufundătorul trebuie să aibă câteva calități –
să își încredințeze viața în mâna Prietenului,
să își oprescă respirația și
să se arunce cu capul înainte.




Traducere: Simona Trandafir

 

 

Octavio Paz- Coda

 

             

 

 

                     A iubi este poate a învăţa

                    să mergi în lume.

                    A învăţa să stai tăcut

                    ca stejarul şi teiul din fabulă.

                    A învăţa să priveşti.

                    Privirea ta semănătoare

                    A plantat un arbore.

                                                Vorbesc

                    pentru că mişti frunzele.

 

 Trad. Paul Doru Mugur

Rainer Maria Rilke- Ferestrele -VI

 

Din adâncul camerei, din pat, numai paloarea separă
fereastra stelară ce s-a-nclinat ferestrei de ziuă avară.
Apoi această nouă tinerețe celestă
ce ziua crescând o atestă
aleargă, se-nclină
și la rându-i dispare!

Nimic nu mai rămâne pe cerul matinal când tandrele
amante îl contemplu
nimic decât el însuși, cerul, ca exemplu
de profunzime și de gravitate!
Doar porumbeii mai descriu rotund
în cercuri tot mai line lunecând
către blândețe și singurătate.



Traducere Dumitru D. Ifrim

 

J.L. Borges- Urzeala

 

Migrațiile pe care istoricul, călăuzit de întâmplătoarele resturi de ceramică și de obiecte de bronz, încearcă să le fixeze pe hartă și pe care nu le-au înțeles popoarele care le-au executat.
Divinitățile zorilor care n-au lăsat nici un idol și nici un simbol.
Brazda trasă de plugul lui Cain.
Roua de pe iarba Raiului.
Hexagramele pe care împăratul le-a descoperit pe carapacea uneia dintre țestoasele sacre.
Apele care nu știu că sunt Gangele.
Greutatea unui trandafir din Persepolis.
Greutatea unui trandafir din Bengal.
Chipurile pe care și le-a pus o mască expusă într-o vitrină.
Numele spadei lui Hengist.
Ultimul vis al lui Shakespeare.
Pana care a trasat ciudatul rând: He met the Nightmare and her name he told.
Prima oglindă, primul hexametru.
Paginile pe care le-a citit un om neînsemnat și care i-au dezvăluit faptul că putea să fie Don Quijote.
Un asfințit al cărui roșu aprins stăruie pe un vas din Creta.
Jucăriile unui copil care se numea Tiberius Gracchus.
Inelul de aur al lui Policrate pe care Destinul l-a refuzat.
Nici unul dintre aceste lucruri pierdute nu încetează să proiecteze acum o umbră întinsă și să determine ce faci tu azi ori ce vei face mâine.

Trad. Andrei Ionescu

William Wordsworth - Rânduri scrise la câteva mile după biserica Tintern

 

 

La revizitarea răstoacelor de pe Wye într-o călătorie, 13 iulie 1798

 

Cinci ani trecură; cinci veri, în lungimea

A cinci lungi ierni! Şi iar aud

Aceste ape, rostogolindu-se din izvoarele lor din munte

Cu un dulce murmur mocănesc. – Încă odată

Privesc aceste stânci abrupte şi semeţe,

Ce într-o neîmblânzită retrasă scenă aduce

Gânduri de mai profundă retragere; şi unesc

Peisajul cu liniştea cerului.

Ziua e sosită când din nou stau

Aici, sub acest sicomor întunecat şi văd

Aceste pete de ogrăzi, aceste smocuri de livezi,

Ce, în timpul ăsta, cu fructele lor necoapte,

Printre păduri şi desişuri se pierd,

Nici, cu nuanţa lor verde şi simplă, tulbură

Verdele peisaj neîmblânzit. Încă o dată văd

Aceste vii, abia garduri vii, linioare

De neliniştit lemn devenit sălbatic; aceste ferme păstoreşti

Verzi până la uşă; şi şuvoaie de fum

Ridicat, în tăcere, de printre copaci,

Cu o percepţie nesigură cât s-ar părea,

Despre rătăcitori sălăşluind în pădurile fără cămin,

Ori despre vreo peşteră de pusnic, unde lângă foc

Sihastrul stă singur.

 

Deşi de mult pierdute,

Aceste forme de frumuseţe nu-mi fură

Cum e un peisaj ochiului unui orb:

Însă adesea, în camere însingurate şi în mijlocul tumultului

Din târguri şi oraşe, mi-au zălogit,

În ceasuri de osteneală, dulci simţiri,

Apăsând în sânge şi simţite-n inimă-mi

Şi trecând chiar în mai limpedu-mi suflet

Cu liniştită refacere: – sentimente de asemenea

De plăcere neamintită; astfel, poate,

Cum nu au avut o influenţă comună

În acea mai bună parte în viaţa omului bun;

Micile lui, nenumite, fapte neamintite

De bunătate şi iubire. Nu mai puţin, cred,

Lor le-am datorat poate alt dar,

De-un chip mult mai sublim; acea stare binecuvântată,

În care greaua şi trudnica greutate

A acestei neinteligibile lumi

E uşurată: – acea senină şi binecuvântată stare,

În care sentimentele blând ne-ndrumă

Până suflarea acestui înveliş corporal,

Şi chiar mişcarea sângelui nostru uman

Aproape s-a oprit, adormiţi suntem

În trup şi devenim un suflet viu:

În vreme ce cu un ochi liniştit de puterea

Armoniei, şi-adânca putere a bucuriei,

Vedem în viaţa lucrurilor.

 

Dacă aceasta

Ar fi o credinţă fără rost, totuşi, o! ce-ades,

În întuneric şi printre multe arte forme

Ale a zilei lipsite de bucurie lumini, când cei fără astâmpăr aleargă

Fără folos şi febra lumii,

Au atârnat asupra bătăilor inimii mele,

Ce-ades, în duh, m-am întors spre tine

O Wye silvan! Tu rătăcitor prin păduri,

Ce-ades mi s-a întors duhul spre tine!

 

Şi-acum, cu străluciri de gând pe jumătate stins,

Cu multe recunoaşteri înceţoşate şi şterse,

Şi ceva dintr-o tristă perplexitate,

Imaginea minţii iarăşi învie:

În vreme ce stau aici, nu doar cu simţirea

Plăcerii prezente, ci cu plăcute gânduri

Că în ăst moment este viaţă şi hrană

Pentru anii viitori. Şi astfel îndrăznesc să sper

Deşi schimbat, neîndoielnic, din ceea ce am fost, când întâi

Venit-am între-aceste dealuri; pe când asemeni ouălor de peşte

Mă izbeam peste munţi, pe grohotişurile

Râurilor adânci şi volburelor singuratice,

Oriunde natura purta, aproape ca un om

Zburând dinspre ceea ce urăşte, decât unul

Căutând lucrul ce-l iubea. Pentru natură atunci

(Plăcerile brute ale zilelor mele băieţeşti

Şi toate animalicele lor mişcări trecând,)

Pentru mine a fost tot în tot – Nu pot picta

Ce-am fost atunci. Cascada ce sună

Mă bântuia ca o pasiune: stânca înaltă,

Muntele, şi bungetul adânc şi împâclit,

Culorile şi formele lor, îmi erau atunci

O foame: un sentiment şi o iubire,

Ce nu avea nevoia unui farmec mai îndepărtat,

Adus de gând, ori vreun interes

Neîmprumutat dinspre ochi. – Acel timp e trecut,

Şi toate bucuriile lui îndurerate acum nu mai sunt,

Şi toate ameţitele sale răpiri. Nu pentru asta

Mă sting, sau jelesc, sau murmur: alte daruri

Au urmat, pentru a căror pierdere, cred,

Răsplată abundentă. Fiindcă am învăţat

Să privesc natura, nu ca în ceasul

Tinereţii fără de gânduri, ci auzind adeseori

Blânda, trista muzică a umanităţii,

Nici aspră nici amară, deşi de o putere amplă

Să înfrâneze şi să subjuge. Şi am simţit

O prezenţă ce mă tulbură cu extazul

Gândurilor înalte; un sublim simţ

A ceva mult mai adânc amestecat,

Al cărui sălaş este lumina sorilor asfinţind,

Şi oceanul rotund, şi văzduhul viu,

Şi cerul albastru, şi în mintea omului,

O mişcare şi un duh, ce poartă

Toate lucrurile meditaţiei, toate obiectele întregii gândiri,

Şi se rostogoleşte prin toate lucrurile. De aceea sunt liniştit

Un iubitor al fâneţelor şi pădurilor,

Şi al munţilor; şi din tot ce vedem

Din acest pământ verde; din toată puternica lume

A ochiului şi urechii, cu ce pot crea aproape,

Şi ce precep; foarte încântat să recunosc

În natură şi în limbajul simţirii,

Ancora gândurilor mele cele mai pure, doica,

Călăuza, gardianul inimii mele, şi suflet

Al întregii mele fiinţe morale.

 

Nici, poate,

Dacă nu aş fi fost învăţat astfel, ar trebui mai mult

Să sufăr ca duhurile mele geniale să decadă:

Fiindcă tu eşti cu mine, aici pe marginea

Acestui râu mândru; tu, Prietena mea cea mai dragă,

Draga mea, dragă Prietenă şi în glasul tău disting

Limbajul inimii mele anterioare, şi citesc

Plăcerile mele anterioare în luminile săgetânde

Ale ochilor tăi neîmblânziţi. O! încă puţină vreme

Pot să privesc în tine ce am fost odată,

Draga mea, dragă Soră! Şi această rugăciune

Ştiind că natura niciodată n-a trădat

Inima ce o iubea; este privilegiul ei

Prin toţi anii vieţii noastre aceste, să poarte

Din bucurie în bucurie: fiindcă poate astfel înştiinţa

Mintea ce este în noi, astfel ului

Cu linişte şi frumuseţe, şi astfel hrăni

Cu gânduri înalte, încât nici limbi rele,

Judecăţi imprudente, nici batjocurile egoiştilor,

Nici salutări unde bunătate nu este, nici toate

Urâtele întâlniri ale vieţii zilnice,

Nu vor învinge asupra noastră ori tulbura

Vesela noastră credinţă că tot ceea ce privim

E plin de binecuvântare. Astfel lasă luna

Să strălucească asupra ta în plimbarea ta solitară;

Şi lasă vânturile din muntele umed limpede

Să sufle împotriva ta, şi în anii de după,

Când aceste extazuri neîmblânzite se vor împlini

Într-o încântare serioasă, pe când mintea ta

Va fi o casă pentru toate formele plăcute,

Amintirea ta o locuinţă

Pentru toate dulci sunete şi ceremonii; O! atunci,

Dacă solitudinea, ori frica, ori durerea, ori jalea,

Vor fi să-ţi fie partea-ţi ‚ dar ce gânduri vindecătoare

De bucurie blândă îţi vei aminti de mine,

Şi exhortaţiile mele aceste! Nici, poate,

De voi fi, acolo de unde nu mai pot să aud

Al tău glas, nici să văd din neîmblânziţii tăi ochi aceste străluciri

De existenţă trecută, vei uita tu atunci

Că pe marginea acestui încântător şuvoi

Împreună stăturăm; şi că eu, de-atât

Un adorator al Naturii, aici am venit

Neobosit în acel serviciu: mai degrabă spun

Cu iubire mai caldă, O! cu zel mult mai adânc

De iubire mai sfântă. Nici nu vei atunci uita,

Că după multe colindări, mulţi ani

De lipsă, aceste păduri abrupte şi înalte prăpăstii,

Şi-acest verde peisaj păstoresc, îmi fură

Mai dragi, atât pentru ele cât şi pentru tine.

 

 

 

Trad.  Felix RIAN

 

 

 

 

 

 

Iannis Ritsos – Lucruri mici

 

 

Fructele, florile, frunzele, au o poveste a lor.

Trandafirii, de pildă, sunt o trupă de cavalerie roz,

cu nobile, multe drapele desfășurate

purtând mesajul unei victorii.

 

Trebuie doar să-ți lipești urechea de pământ

sau de peretele subțire, cristalin, al luminii.

Trebuie doar să colorezi cu sângele tău obrajii merelor

și să fii în stare să dăruiești toate cheile tale păsărilor și oamenilor.

 

București, 22. XI. 1959

Trad. Nina Cassian

 

Iannis Ritsos -O casă

 

 

Fereastra atârnata în perete- un cer pătrat.

Pâinea pe masă- certitudine simplă-

 

o țigară uitată în scrumieră fumegând ca o fabrică în miniatură.

 

În odaia de alături, trebuie să fi fost câteva crizanteme, câteva cărți,

pentru că se auzeau pașii cunoscuți, în ritm de iamb, ai unei grădinițe de copii.

Curând, un zâmbet cumpătat și modest își așternu umbra albastră pe pâine

și stărui apoi în aer, ca o pasăre nemișcată și nevăzută,

cu puful înfiorat de fericire, încuviințând

convorbirea zilnică, sigură și plină de sens a celor ce se simt tovarăși.

București, 17.XI 1959

 

Trad. Nina Cassian

 

Fernando Pessoa - Fecioara Maria

 

 

 

Mamă a celui ce nu are mamă, în poala ta

Își pune capul durerea universală

Și-adoarme, beată de sfârșitul propriei sale trude...

 

 

Iar mâna ta ține vechea, dar mereu pura

Mică batistă maternă

Cu care neîncetat ștergi lacrimile lumii.

Trad. Dinu Flămând

Menelaos Ludemis - Bună ziua

 

 

Bună ziua...

Bună ziua trandafirule, ce pe undeva tu îmbălsămezi aerul

cu parfumul tău

Bună ziua apă, ce curgi cine știe pe unde

Bună ziua pădure, ce undeva tu cânți

Bună ziua...bună ziua

Greieri, fluturi, păsări...bună ziua

 

Un adorator al dimineții vă trimite ochii lui

Într-o insulă singuratecă-un fel de leagăn maritim-

Este o guriță care vă cheamă

Sunt două mânuțe atârnate

Este o îmbrățișare fără păpușă.

 

 

O trandafirule și pădure și apă...

Tatăl n-are decât cătușe

n-are decât prundișuri și ghimpi

o trandafirule și pădure și apă

începeți-vă povestea voastră...

 

 

Rostogoliți-o spre Trikeri. Rostogoliți-o

Și flecăriți în jurul cuibului său

Ce rămâne tăcut și ea va râde

Va bate din mânuțe și va râde

Că n-a-mplinit încă cinci ani.

 

(Makronisos, 1947-1953)

 

Trad. Marin Sorescu și Andreas Rados