John Keats - Dragostea modernă

Ce-i dragostea? Păpuşă dichisită,
S-o mângâie şi s-o răsfeţe lenea;
Urzeală de încurcături divine,
Încât neghiobii tineri toţi se cred
Divini prin dragoste; si-aşa se scurge
O vară,-n căscături şi nebunie;
Curând ajunge-al domnişoarei piaptăn
O diademă toată numai perle,
Iar bietele ciubote Welington
A lui Romeo fină-ncălţăminte.
Atunci la 7 bis sta Cleopatra
Şi sta Antonius pe Brunswich Square.
Neghiobilor!... Înalte patimi dacă
Au încălzit odată lumea; dacă
Regine şi Soldaţi s-au zbuciumat
Să cucerească inimi - zău, nu văd
De ce asemeni zbuciumări s-ar naşte
Mai multe, mai de rând ca buruiana!
Neghiobilor!... Ci întregiţi-mi iară
Topită perla grea a Cleopatrei
Şi zice-voi că toţi puteţi iubi
În ciuda pălăriilor de castor.


Trad: Aurel Covaci

Rabindranath Tagore - Culesul roadelor

5

Un pumn de ţărână putu să-mi ascundă semnul tău,
când nu-i cunoşteam înţelesul.
Acum, fiind mai înţelept, îl citesc în toate cele
ce-l tăinuiseră mai înainte.
El e zugrăvit pe frunzele florilor;
în stropi îl aruncă valuri din spuma lor;
dealuri îl poartă sus pe vârfuri.
Întorsesem faţa mea de la tine,
de aceea citii întoarse semnele
şi nu pricepui înţelesul lor.




14

Partea mea din ce e mai bun pe această lume
 îmi va veni din mâinile tale:
 iată făgăduiala ta.
De aceea străluceşte lumina ta în lacrimile mele.
Mă tem să mă las călăuzit de alţii, ca să nu mă depărtez de tine,
care aştepţi la o cotitură a drumului
să fii călăuza mea.
Merg cu îndârjire pe drumul meu,
până ce însăşi nebunia mea mi te va aduce la uşă.
Căci am făgăduiala ta
că partea mea din ce e mai bun pe această lume,
îmi va veni din mâinile tale.


15

Vorba ta e simplă maestre,
nu însă a acelora care vorbesc despre tine.
Înţeleg glasul stelelor tale şi tăcerea pomilor tăi.
Ştiu că inima ar vrea să mi se deschidă ca o floare;
că viaţa mi s-a adăpat la un izvor tainic.
Asemenea unor păsări din ţara solitară a zăpezii,
ademenite de căldura primăverii,
zboară cântecele tale în jurul inimii mele,
vrând să-şi facă în ea cuiburile;
iar eu sunt mulţumit în aşteptarea anotimpului vesel.


16

Ei ştiau drumul şi plecară să te caute de-a lungul cărării înguste;
eu însă pornii de-a dreptul în noapte, căci eram neştiutor.
Nu eram îndestul de priceput, să mă tem de tine în întuneric;
de aceea ajunsei pe neaşteptate în pragul tău.
Înţelepţii mă dojeniră şi-mi porunciră să plec din nou,
căci nu venisem pe cărare.
Mă întorsei cuprins de îndoială,
tu însă m-ai oprit;
 iar dojana lor crescu din zi în zi.


18

Nu: vouă nu vă este dat să deschideţi bobocii în flori.
Scuturaţi bobocul, loviţi-l; e peste puterile voastre
să-l faceţi să înflorească.
Atingerea voastră îl întinează;
voi rupeţi petalele rând pe rând şi le aruncaţi în ţărână.
Dar nici o culoare şi nici un parfum nu apare.
Nu! Vouă nu vă este dat să deschideţi bobocii în flori.
El, care e în stare să deschidă bobocul,
o face atât de simplu.
Îi aruncă o privire şi seva vieţii îi curge prin fibre.
La suflarea lui, floarea îşi întinde aripile
şi fâlfâie în vânt.
Culori izbucnesc ca nişte dorinţe,
parfumul dă la iveală o dulce taină.
El, care e în stare să deschidă bobocul,
o face atât de simplu.


30

Un zâmbet şiret se revărsă peste ceruri,
în ceasul când ai îmbrăcat inima mea în zdrenţe
şi ai trimis-o pe drumuri să cerşească.
Ea merse din uşă în uşă
şi de atâtea ori, când talerul ei era aproape plin,
fu prădată.
La capătul zilei anevoioase ea ajunse la poarta palatului tău
şi-ţi întinse jalnicul ei taler;
şi tu ai venit şi luând-o de mână ai aşezat-o
lângă tine pe tronul tău.


60

Parfumul strigă înăuntru bobocului:
”Vai! Ziua asfinţeşte, preţioasa zi de primăvară,
şi eu sunt închis în potir!”
Copile, nu-ţi pierde curajul!
Cătuşele tale se vor rupe în bucăţi,
bobocul va înflori şi primăvara va dăinui
şi atunci, tu vei muri în belşugul vieţii.
Parfumul se zbuciumă şi tremură înăuntrul bobocului, strigând:
”Vai! ceasurile trec şi eu încă nu ştiu nici încotro merg, nici ce caut!”
Copile nu-ţi pierde curajul!
Vântul de primăvară ţi-a ascultat dorinţa şi
ziua nu va apune fără să-ţi împlineşti viaţa.
Viitorul îi pare întunecat şi parfumul strigă deznădăjduit:
”Vai! Din vina cui e viaţa mea atât de fără rost?”
”Cine poate să-mi spună, de ce sunt în afund?”
Copile, nu-ţi pierde curajul!
Se apropie dimineaţa desăvârşirii,
când vei amesteca viaţa ta cu toată viaţa
şi vei cunoaşte, în sfârşit, menirea ta.

(Rabindranath Tagore – „Culesul roadelor”,
Editura Helicon, Timişoara,
Trad. Vasile G. Luţă)

Eugenio Montale - Mic testament

Ceea ce noaptea mi se năluceşte
În calota cugetului meu,
Urmă sidefie de melc
Sau corindon de sticlă strivită,
Nu e lumină de biserică sau atelier
Pe care s-o vegheze
Un cleric roşu sau negru.
Doar acest curcubeu pot
Să-ţi las mărturie
Despre-o credinţă la care-am ţinut cu tărie,
Despre-o speranţă care-a ars mai domol
Decât o buturugă-n vatră.
Păstrează-i pudra după oglinjoară
Atunci când tot ce e lumină se va stinge,
Hora drăcească se va înteţi
Şi-un Lùcifer posomorât va coborî pe-o proră
A Tamisei, Hudsonului, Senei
Scuturându-şi aripile de bitum, pe jumătate
Rupte de-osteneală, să-ţi spună: e ceasul.
Nu e o moştenire, o amuletă
Care să poată îndura asediul musonului
Pe firul de păianjen al memoriei,
Dar o istorie nu dăinuie decât în cenuşă
Şi supravieţuirea n-o afli decât prin săvârşire.
Semnul era temeinic: cine l-a distins
Nu poate să dea greş de vrea să te găsească.
Oricine-şi recunoaşte pe ai lui: mândria
Nu era izolare, umilinţa nu era laşă,
Văpaia cea plăpândă, camuflată
din cuget nu era o scăpărare de chibrit

trad: Geo Vasile

Francois Villon - Balada limbilor pizmaşe

În şoricioaică, smoală, ţipirig;
În var nestins, seu, zemuri de ciupearcă.
În plumb topit, (mai bine-aşa se frig !);
Cît şi-n leşie,-n care să se stoarcă
Bahlemuri de Jidaucă şi pişoarcă;
În zoi de zgănci leproase cu clăbuci;
În răzuieli de tălpi din rupţi tuzluci;
În sîngiuri de năpîrci şi-unsori de moaşe;
În fieri de lupi, de vulpi şi de bursuci,
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!

În crieri de cotoi scîrbit de peşte,
Mîrtan bătrîn, ştirb, negru mai ales;
De javră, care tot atît plăteşte,
În balele-i curgînd, turbate ce-s;
În spume de catîr cu tignafes,
Tocat mărunt de foarfeci, întru totul;
În ape-n care şoacăţi vîră botul
Şi broaştele rîioase-şi fac sălaşe,
Iar şerpi şi cu şopîrle trec de-a-notul,
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!¹

Şi în chezap, primejdios de-aproape,
Şi în buric de-aspidă, şi-n gurguie;
În sînge ce se uscă prin năstrape
La bărbieri, cînd luna plină suie;
(O pată-i neagră, alta e verzuie !)
În bube, trînji şi-n jeg rămas în băi
În care doici lăiesc la budigăi;
Şi în lături de fete de codoaşe
(De nu pricepi n-ai fost prin cuplărăi)
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!

ÎNCHINARE
Măria Ta, de n-ai astar, nici saci.
Ăst prînz de soi tu strecură-l dibaci
Prin fund de braci cu scîrnă-n gogoloaşe.
Ci mai-nainte,-n balegi de godaci,
Răsfripte fie-aceste limbi pizmaşe!

Trad: Romulus Vulpescu

Federico Garcia Lorca - Romanţa somnambulă (Romance sonámbulo)

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt. Şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării
şi calul în munte, sus.
Ea cu umbra-n cingătoare
în balconul tău visează,
părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Pe sub luna mea ţigancă
lucrurile stau privind-o
şi ea nu le poate vede.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Stele mari de promoroacă
vin cu peştele de umbră
ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă cu aspreala
ramurilor lor, smochinii
şi, motan viclean, zbârleşte
muntele agave acre.
Cine va veni? Pe unde?
Stană, în balcon rămasă
trupul verde, părul verde,
marea-amară ea visează.
Prietene, eu vreau să schimb
calul meu pa casa sa,
frâu-l dărui pe oglindă
şi cuţitul pe manta.
Din păşunile din Cabra
sângerând, acuma vin.
Tinere, dacă-aş putea
acest târg l-aş încheia.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Vreau, prietene, să mor
omeneşte-n pat la mine.
De oţel, ar fi mai bine,
cu cearşafuri de olandă.
Nu vezi rana despicată
de la piept la beregată ?
trei sute de roze negre
pe pieptaru-ţi alb dau floare.
Sângele ţi se prelinge
iscodind spre cingătoare.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Lasă-mă să urc încalte
la balcoanele înalte,
lasă-mă să urc, mă lasă
pân’ la verzile balcoane.
La balcoanele de lună
unde apa-adânc răsună.
*
Şi cei doi se suie-acum
la înaltele balcoane.
Lăsând urmă şi de sânge
şi de lacrime pe drum.
Lampioanele de tablă
peste case tremurau.
O mie de tamburine
de cristal zorii răneau.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
verde vânt şi ramuri verzi.
Prietenii-amândoi suiră.
Vântul le lăsa în gură
gust de mentă şi de fiere,
şi un gust de busuioc.
Spune-mi und-i, frăţioare,
fata-ţi tristă, în ce loc?
Câte dăţi te-a aşteptat !
Câte dăţi te-o aştepta
părul negru, chipul proaspăt,
în balconul verde, oaspăt !
peste ochiul de fântână
mi se legăna ţiganca.
Părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Peste apă ea atârnă
de un ţurţure de lună.
Noaptea se făcu intimă
ca o piaţă mică, mică.
Gărzile civile bete
poarta o izbeau cu sete.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării.
Şi calul în munte, sus.

Julio Cortázar - Autostrada din sud (fragment din volumul „Toate focurile, focul”)

La început, fata din automobilul Dauphine insistase să ţină socoteala timpului, deşi inginerului din Peugeot-ul 404 îi era deja totuna. Fiecare putea să-şi privească ceasul, dar era ca şi cum timpul acela, ţintuit la încheietura mâinii drepte sau bip-bip-ul radioului ar fi măsurat altceva, timpul celor care nu făcuseră greşeala de a se întoarce la Paris pe autostrada din sud într-o duminică după-amiază. Abia ieşiţi din Fontainebleau, au fost nevoiţi să încetinească, să se oprească în şase şiruri pe fiecare parte (se ştie deja că duminica autostrada este rezervată în întregime celor care se-ntorc în capitală), să pornească motorul, să înainteze trei metri, din nou să se oprească, să sporovăiască cu cele două călugăriţe din automobilul 2HP din dreapta, cu fata din maşina Dauphine din stânga, să-l privească prin oglinda retrovizoare pe bărbatul palid ce conduce o Caravelle, să invidieze ironic bunăstarea avicolă a soţilor din Peugeot-ul 203 (din spatele fetei din Dauphine) care se joacă cu fetiţa lor, glumesc şi mănâncă brânză, ori să suporte din când în când ieşirile exasperate ale celor doi tineri din Simca aflată în faţa Peugeot-ului 404, şi chiar să coboare din maşină când se opresc şi să vadă ce se întâmplă, fără a se îndepărta prea mult (căci nu se ştie niciodată când vor porni din nou maşinile din faţă şi va trebui să alerge pentru ca cei din spate să nu înceapă războiul claxoanelor şi al insultelor), şi să ajungă în felul ăsta în dreptul unui Taunus aflat în faţa fetei din Dauphine, care se uită întruna la ceas, şi să schimbe mucalit câteva cuvinte cu cei doi bărbaţi care călătoresc cu băieţelul blond, ce se distrează teribil, chiar şi-n momentele astea, cu maşinuţa care acum se deplasează pe locurile şi pe partea din spate a Taunus-ului, ori să-ndrăznească chiar să avanseze, pentru că maşinile din faţă par să nu mai pornească, şi să-i privească oarecum cu milă pe soţii aceia în vârstă din Citroën-ul ID ce pare o uriaşă cadă violetă unde plutesc cei doi bătrâni, el odihnindu-şi braţele pe volan cu un aer obosit, dar răbdător, ea muşcând, mai degrabă sârguincios, decât cu poftă, dintr-un măr.
După ce a repetat toate astea de patru ori, inginerul s-a hotărât să nu mai iasă din maşină şi să aştepte ca poliţia să rezolve cumva blocajul de circulaţie. Căldura lunii august făcea ca staţionarea asta în maşini să devină tot mai enervantă. Totul era miros de benzină, ţipete scoase de tinerii din Simca, soare reflectat în geamuri şi în borduri colorate şi mai ales senzaţia stranie de izolare într-o pădure de maşini de curse. Peugeot-ul 404 al inginerului ocupa cel de-al doilea loc pe banda din dreapta, socotind de acolo de unde începeau să se despartă cele două sensuri şi avea deci patru maşini în dreapta şi şase în stânga; de fapt, putea distinge numai cele opt maşini care-l înconjurau şi pe ocupanţii acestora, pe care-i studiase până când obosise. Vorbise cu toţi, în afară de băieţii din Simca pe care-i găsea antipatici; treptat, discutaseră situaţia în cele mai mici detalii, şi impresia generală era că până la Corbeil-Essones vor avansa numai câte puţin, dar că între Corbeil şi Juvisy ritmul se va accelera de îndată ce elicopterele şi motocicliştii vor reuşi să străpungă nodul de trafic. Căzură cu toţii de acord că se produsese un accident grav în zonă, aceasta fiind unica explicaţie pentru incredibila încetineală cu care înaintau. Şi mai erau guvernul, căldura, impozitele, drumurile publice, o oprire şi apoi încă una, trei metri, altă oprire, cinci metri, o frază sentenţioasă ori o înjurătură reţinută.
Cele două călugăriţe din maşina 2HP ar fi vrut să ajungă la Milly-la-Fôret înainte de opt, căci îi aduceau bucătăresei un coş cu zarzavaturi proaspete. Cuplul din Peugeot-ul 203 voia mai ales să nu piardă jocurile televizate de la nouă şi jumătate, în timp ce fata din Dauphine îi spusese inginerului că-i era totuna dacă ajungea mai târziu la Paris; se plângea însă din principiu, părându-i-se inuman să supui mii de persoane unui ritm de caravană de cămile. În aceste ultime ore (trebuie să fi fost aproape cinci, însă căldura devenise insuportabilă) avansaseră vreo cincizeci de metri după socoteala inginerului, deşi unul din bărbaţii din Taunus, care se apropiase să converseze ţinându-l de mână pe puştiul cu maşinuţa, indică ironic coroana unui platan solitar şi fata din Dauphine îşi aminti că platanul (dacă nu cumva era un castan) se aflase mult timp în dreptul maşinii ei, aşa încât nu mai avea niciun rost să te uiţi la ceasul de mână, spre a te pierde doar în calcule inutile.
Nu se mai însera şi soarele reflectat pe şosea şi pe caroserii transforma ameţeala în greaţă. Ochelarii fumurii, batistele cu apă de colonie pe cap, mijloacele de protecţie improvizate împotriva soarelui puternic ori a fumului scos de ţevile de eşapament la fiecare înaintare, se organizau şi se perfecţionau, erau obiect de comentariu şi mijloc de comunicare. Inginerul mai coborî o dată să-şi dezmorţească păicioarele, schimbă câteva cuvinte cu perechea de ţărani din automobilul Ariane, aflat în faţa 2HP-ului călăgăriţelor. În spatele 2HP-ului era un Volkswagen cu un soldat şi o fată ce păreau proaspăt căsătoriţi. Al treilea şir din exterior nu-l mai interesa, căci asta însemna să se îndepărteze primejdios de mult de 404; vedea culori, forme, Mercedes Benz, ID, 4R, Lancia, Skoda, Morris Minor, toată gama. La stânga, pe banda opusă se aflau alte tipuri de maşini: Renault, Anglia, Peugeot, Porche, Volvo; atât era de monoton, încât în cele din urmă, după ce sporovăi cu cei doi bărbaţi din Taunus şi încercă fără succes să schimbe câteva impresii cu solitarul şofer din Caravelle, realiză că lucrul cel mai bun pe care-l putea face era să se întoarcă la 404 spre a discuta din nou despre oră, distanţe şi filme cu fata din Dauphine.
Uneori sosea câte un necunoscut, alunecând printre maşinile de pe banda cealaltă sau din şirurile exterioare din dreapta, aducând câte o veste probabil falsă, repetată de la o maşină la alta de-a lungul kilometrilor fierbinţi. Străinul savura succesul repurtat de ştirile sale, zgomotul uşilor trântite când pasagerii se grăbeau să comenteze cele întâmplate, după un timp însă se auzea un claxon sau un motor pornit şi străinul se îndepărta în fugă, îl vedeau alergând în zigzag printre maşini spre a ajunge la ai săi şi a nu se expune furiei justificate a celorlalţi. În timpul după-amiezii s-a aflat astfel de ciocnirea dintre o Floride şi un 2HP în apropiere de Corbeil, cu trei morţi şi un copil rănit, dubla ciocnire a unui Fiat 1500 cu o furgoneta Renault care turtise un Austin plin cu turişti englezi, răsturnarea unui autocar de Orly înţesat cu pasageri proveniţi din avionul de Copenhaga. Inginerul era sigur că totul sau aproape totul era fals, deşi probabil se întâmplase ceva grav lângă Corbeil şi chiar în apropiere de Paris pentru ca un asemenea blocaj de circulaţie să fie posibil. Ţăranii din Ariane, care aveau o fermă pe lângă Montereau şi cunoşteau bine regiunea, vorbeau despre o altă dumincă când traficul fusese oprit timp de cinci ore, dar acest răstimp părea neînsemnat acum când soarele, apunând în partea stângă a şoselei, se răsfrângea portocaliu pe feţele tuturor, încingând metalele şi întunecând privirile, fără ca vreodată umbra coroanei unui copac să ajungă în spate, fără ca vreo altă umbră abia întrezărită la distanţă să se apropie pentru a putea simţi într-adevăr că se deplasează coloana, oricât de puţin, deşi trebuia să opreşti, să porneşti din nou motorul, apoi să frânezi brusc şi să nu ieşi niciodată din viteza întâi, din penibila deziluzie de a fi trecut încă o dată de la prima viteză la punctul mort, frână de picior, frână de mână, stop, şi aşa încă o dată şi încă o dată.
Uneori, plictisit de atâta inerţie, inginerul profita de câte o oprire mai lungă şi se plimba printre şirurile din stânga, trecând dincolo de Dauphine şi ajungând în dreptul unui DKW, al unui alt tip de 2HP, al unui Fiat 600 şi oprindu-se lângă un De Soto, spre a schimba câteva impresii cu turistul neliniştit din Washington, care nu ştia aproape deloc franceza, dar care trebuia să ajungă la opt fix în Place de l’Opéra, neapărat, you understand, my wife will be awfully anxious, damn it, şi se vorbeau de toate, când un bărbat cu alură de comis-voiajor coborî din DKW pentru a le spune că venise cineva puţin mai înainte cu vestea că un Piper Cub se prăbuşise în plină autostradă şi că erau mai mulţi morţi. Americanului prea puţin îi păsa de soarta Piper Cub-ului, la fel şi inginerului care, auzind un cor de claxoane, se grăbi să se întoarcă la 404, spunându-le în treacăt noutăţile celor doi bărbaţi din Taunus şi cuplului din 203. Pregăti o explicaţie mai detaliată pentru fata din Dauphine, în timp ce maşinile înaintau încet câţiva metri (acum Dauphine rămăsese uşor în urma Peugeot-ului, iar mai târziu avea să fie invers; de fapt, cele douăsprezece şiruri se deplasau practic în bloc, de parcă un jandarm invizibil, aflat la capătul autostrăzii, ar fi dirijat această avansare simultană, în care nimeni nu putea fi în vreun fel avantajat). Piper Cub, domnişoară, este un mic avion de agrement. Ah! Şi proasta inspiraţie de a se prăbuşi în plină autostradă într-o dumincă după-amiază. Şi lucruri de-astea. Dacă măcar ar fi fost mai puţină zăpuşeală în maşinile astea blestemate, dacă pomii ăştia din dreapta ar rămâne odată în urmă, dacă ar cădea odată ultima cifră de la kilometraj în spaţiul care-i era destinat, în loc s-atârne, suspendată de codiţă, la infinit.
La un moment dat (începea să se întunece, orizontul de capote se transforma în violet), un fluture mare, alb, se aşeză pe parbrizul maşinii Dauphine; fata şi inginerul îi admirară aripile în scurta, dar perfecta suspendare în odihnă; îl văzură îndepărtându-se cu exasperată nostalgie, zburând deasupra Taunus-ului, deasupra ID-ului violet al bătrânilor, îndreptându-se spre Fiat-ul 600, invizibil deja din 404, întorcându-se spre Simca, unde o mână iute zadarnic încercă să-l prindă, fâlfâind uşor din aripi deasupra automobilului Ariane al celor doi ţărani care păreau că gustă ceva şi dispărând apoi undeva în dreapta.

Rene Char - Prezenţă comună

Eşti grăbit să scrii,
Ca şi cum ai fi în întârziere faţă de viaţă.
Dacă e aşa, intră în cortegiul surselor tale.
Grăbeşte-te.
Grăbeşte-te să-ţi transmiţi
Partea de minunat, de răzvrătire de binefacere.
De fapt eşti chiar în întârziere faţă de viaţă,
Viaţa inexprimabilă,
Singura, la urma urmelor, cu care accepti să te uneşti
Aceea care zilnic îţi e refuzată de fiinţe şi de lucruri,
Din care capeţi cu atâta greu, ici colo, câteva fragmente descărnate
La capătul unor necruţătoare lupte.
În afara ei, totul nu e decât agonie supusă, sfârşit grosolan.
Dacă întâlneşti moartea pe când trudeşti,
primeşte-o precum ceafa asudată găseşte bună batista stearpă,
Înclinându-te.

Dacă vrei să râzi
Oferă-ţi supunerea
Dar niciodată armele.
Ai fost creat pentru momente puţin obişnuite.
Modifică-te, pieri fără regret
În voia rigoarei suave.
Bucată cu bucată lichidarea lumii se continuă
Neîntrerupt
Neabătut.

Fă să roiască pulberea
Nimeni n-o să vă destăinuie unirea.

În româneşte de Gellu Naum

David Herbert Lawrence - Curcubeul (fragment)

Capitolul I  - Cum s-a însurat Tom Brangwen cu o poloneză 

Generaţii de-a rândul, familia Brangwen îşi avusese sălaşul la Marsh Farm, pe lunca râului Erewash, care, şerpuind alene printre arini, despărţea ţinutul Derbyshire de Notting-hamshire. Două mile mai încolo, pe culmea unui deal, se semeţea un turn de biserică, iar casele târguşorului de la poale urcau voiniceşte să-l ajungă din urmă.
De câte ori vreun Brangwen îşi ridica privirea de la munca lui de truditor al pămîntului, pe cerul dezgolit îi  apărea turnul bisericii din Hkeston.  Şi cînd îşi pleca din nou fruntea spre ogorul neted ca-n palmă, omul simţea că, undeva departe, deasupră-i şi dincolo de propria-i fiinţă, mai exista ceva.
Priveau într-un anume fel cei din neamul Brangwen.  Parcă aşteptau necunoscutul şi erau nerăbdători din pricina asta.  Aveau aerul că sînt gata să primească ce vine, un fel de siguranţă, ca nişte moştenitori care şi-au pus toată nădejdea în ce va să fie .
Erau blonzi şi plini de vigoare,  cu vorbă blajină şi-o fire fără urmă de-ascunzişuri.  Cu toate astea-ţi trebuia ceva, deşi nu mult prea mult, ca să-i cunoşti ca pe tine însuţi. Aşa că nimănui nu-i era greu să vadă-n ochii lor răul şi mânia, răul răsunător, din toată inima, şi mânia îndârjită, prevestitoare de rău. Erau schimbători precum cerul într-o zi capricioasă de vară.
Pămînturile lor, roditoare, de lîngă un orăşel care creşte văzînd cu ochii, îi făcuseră să uite ce-nseamnă să tragi mâţa de coadă. De-mbogăţit, nu se-mbogăţiseră ei nicicînd, fiindcă plozii curgeau cu nemiluita şi-averea se-mpărţea cum venea câte unul pe lume. Şi totuşi la Marsh găseai mereu de toate după pofta inimii.
Aşa că seminţia lor vedea lumina zilei şi trecea apoi în faţă fără grija zilei de mîine; Munceau din greu, c-aşa-i îndemna viaţa clocotitoare din ei, nu pentru c-ar fi dus-o prost cu banii.  Să nu vă-nchipuiţi cumva că erau mînă spartă, nici vorbă. Ştiau foarte bine să preţuiască şi ultimul bănuţ din pungă. Instinctul le spunea să n-arunce la gunoi cojile de mere că erau bune pentru vite. In jurul lor, cerul şi pămîntul musteau de viaţă. Şi cine-ar fi avut inima să curme un miracol c-ăsta? Simţeau cum se trezeşte seva din amorţire primăvara şi ştiau că valul nu se poate opri, dar aruncă în fiecare an sămînţa zămislirii pe pămînt, iar apoi, spărgîndu-se de mal, lasă în urmă-i viaţa cea nouă. Ştiau şi cum se-ngemănează cerul cu pămîntul. Văzuseră razele soarelui pătrunzînd în trup, pămîntul sorbind ploaia la lumina zilei şi goliciunea adusă de vîntul toamnei, cel ce gonea păsările din cuiburile lor. Aşa le era viaţa şi tot aşa era şi-acel ceva care-i lega unul de altul. Simţeau zvâcnirea din trupul pămîntului, care-şi deschidea brazdele ca să primească sămînţa din mîna lor, se făcea neted şi supus după ce treceau cu grapa peste el, li se lipea de picioare, trăgîndu-i în jos cu puterea dorinţei, şi rămînea tare şi neînduplecat cînd venea vremea să-i culeagă roadele. Grâul tînăr unduia mătăsos în bătaia vîntului şi strălucirea lui se prelingea prin fiinţa celor care-l învăluiau cu privirea. Prindeau ugerul vacilor, iar ele dădeau drumul la lapte şi le zvâcneau în mînă, zvâcnirea ugerului întâlnindu-se cu zvâcnirea mîinii. Apoi încălecau pe cai şi se-opinteau să strîngă aprig viaţa cu genunchii. Inhămau caii la căruţă şi, ţinîndu-i bine-n frâu, le struneau suflarea după voie.
Toamna, potârnichile ţâşneau ca săgeţile, stoluri de alte păsări se răspîndeau ca picăturile de ploaie deasupra ţarinei, ciorile-şi făceau apariţia pe cerul de-un cenuşiu apos şi-şi luau zborul croncănind spre inima iernii. Atunci bărbaţii stăteau la gura sobei şi femeile trebăluiau prin casă cu mişcări sigure.
Braţele, picioarele şi trupurile bărbaţilor erau îmbibate de lumina zilei, de vite şi pămînt, de cîmpul verde şi cerul necuprins. Bărbaţii stăteau la gura sobei şi creierul li se moleşise, dar sîngele le curgea năvalnic prin vine după ce strînsese-atâta de la ziua care mirosea a viaţă.
Femeile erau altfel. Şi ele se simţeau toropite de intimitatea sîngelui: viţeii sugând la ugerul vacilor, găinile umblînd grămadă de colo-colo şi gşâtele tinere zvâcnind la îndopat. Dar femeile căutau să se depărteze de viaţa oarbă şi-nfierbîntată de la fermă şi priveau spre lumea de dincolo, spre lumea cuvîntului.
Simţeau buzele şi mintea lumii care vorbea şi se rostea-n cuvinte, auzeau sunetul venit de departe şi-şi ciuleau urechile să nu le scape cumva vreo frîntură.
Bărbaţilor le era de-ajuns că pămîntul îşi umfla pieptul şi-şi deschidea brazdele pentru ei, că vîntul usca grâul umed de rouă şi făcea spicele tinere să se rotească întruna prin aer. Le era de-ajuns că ajutau vaca să fete, că omorau şobolanii de prin pătul şi dihorul sau că frîngeau spinarea iepurelui cu un pumn pe cinste trîntit unde trebuie. Atâta căldură şi zămislire, durere şi moarte era în sîngele lor — pămîntul şi cerul, jivinele şi cîmpul înverzit — aşa de mult se contopiseră cu toate astea, dîndu-le şi luînd altceva în schimb de la ele, încât ajunseseră să trăiască plinul şi preaplinul vieţii, cu simţurile sătule de-atâta plinătate. Aveau tot timpul faţa întoarsă spre dogoarea sîngelui, priveau spre soare, orbiţi de cât se uitaseră la izvorul zămislirii şi neputînd să-şi ia ochii de la el.
Dar femeia vroia alt fel de viaţă, ceva fără intimitatea sângelui. Casa ei nu se sfia să iasă la vedere, sfidînd parcă ferma şi ogorul, şi-şi îndrepta faţa spre drum, spre satul cu biserica şi spre lumea de dincolo de ele. Femeia ţinea morţiş să vadă lumea oraşelor şi-a guvernelor, lumea aceea de tare departe, în care bărbatul era liber să se desfăşoare, pămîntul făgăduinţei, unde se dădeau la iveală secretele şi se-mplineau dorinţele. Ea privea în afara, spre locul unde bărbaţii erau stăpîni şi zămislitori. Lăsase-n urmă dogoarea fremătîndă a procreaţiei şi-o pornise să descopere ce era dincolo, să-şi vadă libertatea înaintînd spre orizontul de neatins, s-arate lumii de ce e ea în stare.
Bărbaţii însă, bărbaţii din familia Brangwen, priveau înăuntru, spre viaţa fecundă a zămislirii, care le curgea nehotărâtă prin vine.
Femeia, c-aşa-i era soarta, stătea în faţa casei şi se uita să vadă ce face bărbatul departe, în lume, în vreme ce bărbatul se uita înapoi la cer şi recoltă, la jivine şi ogoare. Femeia se străduia să vadă ce făcuse bărbatul în lupta lui pentru cunoaştere, se străduia să-l audă cum se rosteşte în marea-i victorie.
Dorinţa ei cea mai fierbinte se-ndrepta spre bătălia al cărei vuiet ii auzea undeva, la marginea
necunoscutului. Vroia şi ea s-ajungă la cunoaştere, să lupte pentru asta.
Acasă, nu mai departe de Cossethay, era vicarul. Vorbea cealaltă limbă, magică, şi-avea cealaltă-nfăţişare, nobilă. Ea le simţea pe amîndouă. dar de ajuns, nu putea ajunge nicicum la ele. Vicarul îşi ducea viaţa într-o lume, dincolo de cea în care vieţuiau bărbaţii din neamul ei. Nu cunoştea ea bărbaţii dintr-un neam cu ea? Cum să nu: erau oameni plini de vigoare, molcomi şi bine făcuţi, destul de siguri pe ei..
Îşi cunoştea ea bărbatul, nici vorbă, dar în firea vicarului era acel ceva care trecea dincolo de ce putea ea să-nţeleagă. întocmai cum Brangwen avea putere asupra vitelor, tot aşa vicarul avea putere asupra bărbatului ei. Oare de ce era vicarul mai presus de omul de rînd, precum omul e mai presus de fiară?  Asta ar fi vrut şi ea să ştie şi, Doamne, ce n-ar fi dat să afle! Ar fi dat orice s-ajungă la acea existenţă superioară, dacă-nu în propria-i fiinţă, măcar în copiii ei. Omu-i puternic, chiar dacă-i mic şi prăpădit la trup. O fi el mic şi pricăjit pe lîngă taur, dar cu cât e mai puternic! De unde-or veni toate astea? Nu era vorba de bani, nici de putere. Şi nici poziţia în lume nu intra la socoteală. Avea vicarul vreun dram de putere asupra lui Tom Brangwen? Da' de unde! Şi, totuşi, lasă-i pe-amîndoi în veşmîntul  lui Adam, du-i pe-o insulă pustie şi-ai să vezi că stăpînul e tot vicarul. Sufletul lui stăpînea sufletul celuilalt. Dar de ce? De ce oare? Ce mai încolo-ncoace, era treabă de cunoaştere.
De-atâta lucru-şi dădea şi ea seama.
Preotul era destul de sărac şi nici ca bărbat nu era mare lucru de capul lui. Şi uite că stătea în rînd cu aceia, cu oamenii superiori. Femeia a văzut cînd au venit pe lume copiii preotului şi pe urmă i-a văzut, ca nişte mogâldeţe, foindu-se pe Iîngă mama lor. Erau încă de-atunci altfel decât copiii ei, erau parcă făcuţi din altă plămadă. De ce erau copiii ei mai prejos decât ai preotului? De ce trebuie odraslele lui să treacă inevitabil înaintea odraslelor ei, de ce trebuie să fie mai presus de la bun început? Nu era vorba de bani, nici măcar de clasă socială. Acum îi era clar, nu-ncăpea nici o-ndoială: educaţia şi experienţa îşi spuneau cuvîntul.
Educaţia, forma asta superioară de existenţă, pe asta vroia mama s-o dea copiilor, ca să poată şi ei să trăiască viaţa supremă pe pămînt. Căci copiii ei, cel puţin copiii inimii ei, aveau firea care-ar trebui să-i pună-n rînd cu oamenii în care clocoteşte viaţa, cu oamenii care sînt viaţa însăşi, nu să-i lase-n urmă, necunoscuţi printre truditori. De ce să rămînă neştiuţi şi sufocaţi de-a pururi, de ce să sufere fiindcă nu sînt liberi să se mişte unde şi cât vor? De unde să deprindă ei cum se intră în lumea superioară, mai clocotitoare a vieţii?
Imaginaţia i se-aprindea cînd o vedea pe nevasta stăpînului de la Shelly Hali venind la biserica din Cossethay cu fetiţele. Puştoaicele aveau hăinuţe din blană de castor şi pălărioare drăguţe. Nici mama nu se lăsa mai prejos: era frumoasă şi gingaşă ca un trandafir crescut în casă. Era frumoasă, strălucitoare şi-aşa de delicată! Şi cu toate astea, ce putea simţi doamna Hardy, lucru pe care ea, doamna Brangwen, să nu-l simtă? Prin ce se deosebea doamna Hardy, ca fire, de femeile de rînd din Cossethay, ce-o făcea să fie mai acătării decât ele? Toată suflarea muierească din Cossethay vorbea cu înfocare de doamna Hardy, de bărbatu-său şi de copii, de oaspeţii şi toaletele, servitorii şi gospodăria ei.
Doamna de la Shelly Hali era visul lor, iar povestea vieţii ei era ţărmul la care tînjeau s-ajungă şi ele. În gînd se vedeau una cu ea şi cînd se puneau pe clevetit despre bărbatu-său, care cam trăgea la măsea, despre neisprăvitul de frate-său, despre Lordul William Bentley, deputat în circumscripţia electorală respectivă, îşi scriau propria lor Odisee, cu Penelopa şi Ulise, cu Circe, porcii şi pînza fără de sfârşit. Aşa că femeile din sat erau fericite. In stăpîna conacului se vedeau pe ele însele şi fiecare-şi trăia propria împlinire prin viaţa Jeaninei Hardy. Nevasta oricărui Brangwen de la Marsh năzuia spre viaţa din sfere mai înalte a femeii superioare, spre existenţa ei plenară, pe care aceasta le-o dezvăluia întocmai cum un călător, în felul lui rezervat, dezvăluie câte ceva despre meleagurile de peste mări şi ţări, încă vii în mintea lui. Şi ce dacă ştii ceva despre nişte meleaguri de peste mări şi ţări? De ce trebuie asta să schimbe viaţa unui om, s-o ridice spre sfere mai înalte, s-o facă mai mare?  Şi, la urma urmei, de ce să fie omul superior fiarei şi vitei care-l slujesc? Toţi sînt o apă şi-un pămînt.
Partea masculină a poemului era populată de personaje ca vicarul şi Lordul William, bărbaţi uscăţivi şi energici, cu mişcări ciudate, bărbaţi care stăpîneau sferele mai înalte şi-a căror viaţă scotea la iveală o mare de trăiri şi evenimente. Oh, cine nu şi-ar fi dorit să-i cunoască pe-aceşti bărbaţi minunaţi care aveau puterea gîndului pătrunzător!
Poate că femeile din sat ţineau mult mai mult la Tom Brangwen şi lângă el se simţeau mai în largul lor. Şi totuşi, dacă vicarul şi Lordul William ar fi dispărut din viaţa lor, sufletul li s-ar fi închis ca melcul în cochilie, iar ele s-ar fi preschimbat în nişte gaiţe lipsite de duh şi gata să urască pe toată lumea.

Mario Vargas Llosa - Paradisul de după colţ (fragment)

Munca la acest autoportret ţi-a reamintit de portretul pe care, în acele săptămâni exilaţi în Casa Galbenă din Arles din cauza ploilor şi a mistralului, i l-ai făcut lui Vincent, pictând floarea-soarelui, floarea care îl obseda pe olandez. O picta fără odihnă şi se referea la ea deseori când îşi expunea teoriile despre pictură. Acest flori nu urmau mişcarea soarelui din întâmplare sau după un mandat orb al legilor fizicii. Exista în ele ceva din focul astrului-rege şi, dacă le observai cu devoţiunea şi insistenţa cu care o făcea Vincent, observai aura care le înconjura. Pictându-le, el încerca, fără ca ele să înceteze să mai fie floarea-soarelui, să le facă să fie şi făclii, sfeşnice. Ce nebunie! Când ţi-a arătat Casa Galbenă pentru prima oară, Olandezul Nebun ţi-a arătat, orgolios, floarea-soarelui pictată de el care literalmente strălucea ca un aur lichid, în flăcări, deasupra patului tău. Tu abia dacă ţi-ai reprimat o expresie de dezgust. De aceea l-ai pictat înconjurat de floarea-soarelui. Tabloul nu avea – oricât ai fi vrut – lumina vibrantă pe care Vincent o punea în tablourile lui. Din contra, era ceva opac, mat, şi atât florile, cât şi pictorul apăreau ca nişte siluete estompate, fără contur. Vincent era nu atât un om clar conturat, consistent, ci mai degrabă un corp, un manechin rigid, uscat, pradă unei insuportabile tensiuni, gata să izbucnească, să se dezlănţuie: un om-vulcan. Rigiditatea braţului drept, mai ales, care ţinea pensula, revela un efort supraomenesc pe care trebuia să-l facă pentru a continua să picteze. Şi toate acestea se învălmăşeau pe faţa lui ridată, în privirea lui tulbure care părea să spună: „Eu nu pictez, eu mă sinucid.” Lui Vincent nu i-a plăcut deloc portretul. Când i l-ai arătat, l-a privit un timp, foarte palid, muşcându-şi buza de jos, ticul care îl apuca în clipele lui nefericite. În cele din urmă şopti: „Da, acesta sunt eu. Dar nebun.”
Şi oare nu erai, Vincent? Sigur ca da. Paul a început să se convingă când a observat schimbările bruşte de atitudine care-i chinuiau prietenul, viteza cu care trecea de la laudele copleşitoare, dezgustătoare, la agresivitate, la discuţii absurde, supărându-se pentru orice fleac. După fiecare ceartă, cădea într-o letargie de moarte, într-un imobilism din care Paul, speriat, îl scotea zgâlţâindu-l cu tandreţe, oferindu-i absint să bea sau târându-l la madame Virginie ca să se culce cu Rachel.
Atunci te-ai hotărât: trebuia să pleci. Această convieţuire se va sfârşi rău. Cu tact, ai încercat să-l pregăteşti, aruncând în convorbirele de după-masă câte ovorbă, că din motive familiale va trebui să pleci din Arles înainte să se împlinească anul pe care căzuserăţi de acord să-l petreceţi împreună. Mai bine că nu ai făcut-o, Paul. Olandezul a ghicit pe dată că erai deja hotărât să pleci şi, scos din minţi, l-a apucat isteria. Părea un amant disperat că fiinţa iubită îl părăsea. Cu lacrimi în ochi şi cu vocea sugrumată, te ruga, te implora să rămâi tot anul cu el. Sau nu-ţi mai vorbea zile întregi, privindu-te cu ciudă şi ură, ca şi cum i-ai fi făcut cel mai mare rău. Uneori, ţi se făcea o milă infinită de această fiinţă neajutorată, dezarmată în faţa lumii, care se agăţa de tine pentru că te simţea puternic, un luptător. Dar alteori, te apuca indignarea: nu aveai tu destule probleme, de ce trebuia să le mai suporţi şi pe ale Olandezului Nebun?
Cu câteva zile înainte de Crăciunul lui 1888, lucrurile se precipitară. Paul se trezi brusc într-o dimineaţă, în camera lui din Casa Galbenă, cu o senzaţie apăsătoare. În lumina slabă care intra pe fereastră, distinse silueta lui Vincent lângă pat, privindu-l. Se ridică, speriat. „Ce s-a întâmplat, Vincent?” Fără să spună vreun cuvânt, prietenul ieşi din cameră ca o umbră. În ziua următoare, jură că nu-şi aducea aminte să fi intrat în cameră la el; poate era somnambul. După două zile, în ajunul Crăciunului, la cafeneaua din Place Forum, Paul îl anunţă că, spre regretul lui, trebuia să plece. Problemele de familie necesitau prezenţa lui la Paris. Va pleca peste câteva zile şi, dacă lucrurile vor merge bine, era posibil să se întoarcă şi să mai stea un timp cu el. Vincent îl asculta mut, dând din când în când, cu mişcări exagerate, din cap. Tăcură amândoi, sorbind în continuare câte o înghiţitură de absint. Şi brusc, olandezul luă paharul golit pe jumătate şi i-l aruncă drept în faţă, cu furie. Paul reuşi să se ferească. Se ridică şi ieşi cu paşi mari îndreptându-se spre Casa Galbenă. Îngrămădi într-o geantă două-trei lucruri de primă necesitate şi, când să iasă, dădu nas în nas cu Vincent care tocmai intra. Îi spuse că se ducea la un hotel şi că va veni a doua zi să-şi la restul lucrurilor. Îi vorbi fără supărare:
-O fac pentru amândoi, Vincent. Paharul acela poate să-mi spargă capul dacă-l arunci a doua oară. Şi nu ştiu dacă mă voi mai abţine ca în seara asta şi nu o să mă reped să-ţi rup gâtul. Prietenia noastră nu trebuie să se termine aşa.
Palid ca un mort, cu ochii roşii, Vincent îl privea fix, fără să spună nimic. De la un timp se tundea ca un recrut sau ca un călugăr budist şi când era trist sau furios ca acum, craniul părea că i se zbate, asemenea tâmplelor sau bărbiei.
Paul plecă şi – îşi amintea foarte bine – afară, frigul iernii îi intră în oase. Mergând prin oraşul medieval, auzea în case familiile cântând colinde. Se duse spre gară la un hotel modest unde o cunoştea pe patroană. Traversând piaţa Victor Hugo, simţi în spatele lui, foarte aproape, paşii cuiva. Se întoarse, speriat, şi într-adevăr, la câţiva metri, cu un brici de bărbierit în mână, desculţ, Vincent îl fulgera cu o privire teribilă.
-Ce înseamnă asta? Ce-i cu tine? strigă.
Olandezul se întoarse şi începu să fugă. Ai făcut rău, Paul, că nu ai alertat imediat jandarmeria despre starea prietenului tău? Da, fără nicio îndoială. Dar cum naiba puteai să-ţi imaginezi că sărmanul Vincent, după acea tentativă ratată de a te tăia, îşi va reteza urechea stângă şi îi va duce bucata de carne plină de sânge, învelită într-o bucată de ziar, lui Rachel, curvuliţa slăbănoagă de la madame Virginie. Şi apoi, ca şi cum ar fi fost un fleac, să se culce în pat cu urechea înfăşurată în prosoape pe care, în dimineaţa următoare, când ai intrat în Casa Galbenă – înconjurată de poliţişti şi gură-cască – le-ai văzut pline de sânge, la fel ca şi cearşafurile, pereţii, tablourile. Părea că Olandezul Nebun nu numai că-şi tăiase urechea, dar că, într-un ritual barbar, botezase cu sângele lui tot decorul mutilării. Şi acum, gunoaiele astea, derbedeii din Paris, te făceau pe tine vinovat de tragedia lui Vincent. Pentru că olandezul, după ce a comis acea enormitate, nu şi-a mai revenit. Mai întâi, închis în Hôtel Dieu din Arles; apoi, aproape un an, în sanatoriul din Saint-Rémy; şi, finalmente, în ultima lui lună de viaţă, în mica localitate Auvers-sur-Oise, unde a sfârşit împuşcându-se greşit, în burtă, agonizând cu dureri atroce o zi întreagă înainte să-şi dea sufletul. Acum nemernicii din Paris, care nu i-au cumpărat niciodată nici măcar un tablou cât timp a trăit, decretaseră post-mortem că Vincent era un geniu. Şi că tu, pentru că nu l-ai salvat în noaptea aceea de Crăciun, erai călăul şi cel care l-a distrus. Canaliile!
Vor descoperi şi după moartea ta că erai un geniu, Paul? Vor începe să se vândă şi tablourile tale la preţurile mari la care se vindeau acum cele ale Olandezului Nebun? Bănuiai că nu. Pe de altă parte, nici nu-ţi mai păsa atât de mult ca altădată să fii recunoscut, celebru, pictor nemuritor.

Albert Camus - Străinul (fragment)

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: "Mama decedată. Înmormîntarea mîine. Sincere condoleanţe." Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.
Azilul de bătrîni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi şi mă voi întoarce mîine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze avînd o asemenea scuză. Dar nu părea încîntat. I-am spus: "N-am nici o vină". Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gîndit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimîine, cînd mă va vedea în doliu. Deocam­dată e ca si cum mama n-ar fi murit. După înmormîntare, dimpotrivă , va fi un lucru încheiat şi totul va fi căpătat o înfăţişare oficială.
Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mîncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. Toţi erau foarte trişti din cauza mea şi Céleste mi-a spus: "Avem nu­mai o mamă". Cînd am plecat, m-au condus pînă la uşă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc pînă la Emmanuel să împrumut o cravată neagră şi o panglică de pus la mînecă. Lui i-a murit un unchi, acum cîteva luni.
Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberaţia drumului şi a cerului, m-au făcut să aţipesc. Am dormit aproape tot drumul. Şi, cînd m-am trezit, eram înghesuit lîngă un soldat care mi-a zîmbit si care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus "da", ca să închei discuţia.
        Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am aşteptat puţin. Portarul a vorbit tot timpul cît am aşteptat şi, în sfîrşit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrînel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strîns mîna pe care a ţinut-o atît de mult în mîna lui, încît nu prea ştiam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar şi mi-a spus: "Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin." Am crezut că-mi reproşează ceva şi am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: "N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreţii. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sînt mici. Şi, la urma urmelor, era mai feri­cită aici." Am spus: "Da, domnule director". El a adăugat: "Ştii, avea prieteni, oameni de vîrsta ei. Putea să le împărtă­şească preocupări care sînt din alte vremuri. Eşti tînăr şi ei i-ar fî fost urît cu dumneata."
Aşa era. Cînd era acasă, mama îşi petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile cînd a venit la azil, plîngea des. Dar asta din pricina obişnuinţei. După cîteva luni, ar fi plîns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obişnuinţei. Puţin şi din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar şi fiindcă asta îmi lua toată duminica - fără să mai pun la socoteală efor­tul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet şi de a face două ceasuri pe drum.
Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l as­cultam. Apoi mi-a spus : "Presupun că vrei s-o vezi pe mama dumitale". M-am ridicat fără să spun nimic şi el a luat-o înainte spre uşă. Pe scară mi-a explicat: "Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalţi. Ori de cîte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalţi sînt ner­voşi timp de două, trei zile. Şi asta îngreunează serviciul". Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulţime de bătrîni. Cînd treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuţiile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La intrarea unei clădiri micuţe, di­rectorul s-a despărţit de mine: "Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziţia dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormîntarea este fixată pentru ora zece dimineaţa. Ne-am gîndit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvînt: mama dumitale şi-a exprimat, pare-se, deseori faţă de tovarăşii ei dorinţa de a i se face înmormîntare religioasă. M-am îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent". I-am mulţumit. Cît trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, nu se gîndise niciodată la religie.
Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon de sticlă. Drept mobile, scaune şi capre în formă de X. Pe două din ele era aşezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu ca­pacul pus. Se vedeau numai şuruburile încă nestrînse, scli­pind pe scîndurile vopsite cu coajă de nucă. Lîngă sicriu stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o bas­ma colorată.
În clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase pesemne. S-a cam bîlbîit: "Am acoperit-o, dar trebuie să deşurubez capacul ca s-o puteţi vedea". Se apropia de sicriu cînd l-am oprit. Mi-a spus: "Nu vreţi ?" Am răspuns: "Nu !" El s-a oprit şi eu mă simţeam prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta. După un timp, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: "De ce ?", dar fără reproş, ca şi cum ar fi vrut numai să ştie pricina. Am spus : "Nu ştiu". Atunci, muşcîndu-şi mustaţa albă, a declarat fără să mă privească: "Înţeleg". Avea ochi frumoşi, de un albastru deschis, şi o faţă cam roşie. Mi-a dat un scaun şi s-a aşezat şi el ceva mai îndărăt. Femeia care stătea de veghe s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre ieşire. Atunci portarul mi-a spus: "Are un şancru". Cum nu înţelegeam, m-am uitat la infirmieră şi am văzut că avea sub ochi o legătură care-i înconjura capul. În dreptul nasului, legătura era plată. Nu se vedea decît albeaţa bandajului pe obrazul ei.
După ce a ieşit, portarul a spus: "O să vă las singur". Nu ştiu ce gest am făcut eu, dar el a rămas în picioare, înapoia mea. Această prezenţă în spatele meu mă stingherea. Camera era scăldată într-o frumoasă lumină de asfinţit. Şi simţeam că mi se face somn. I-am spus portarului, fără să mă întorc spre el: "De mult eşti aici ?" A răspuns imediat: "Cinci ani" - ca şi cum s-ar fi aşteptat dintotdeauna la întrebarea mea.
Pe urmă a pălăvrăgit mult .Ar fi fost foarte mirat dacă i s-ar fi spus că va sfîrşi ca portar la azilul din Marengo. Avea şai­zeci şi patru de ani şi era parizian. În clipa aceea l-am între­rupt : "A, nu eşti de-aici ?" Apoi mi-am amintit că, înainte de a mă duce la director, îmi vorbise de mama. Îmi spusese că trebuie să o înmormîntăm foarte repede, deoarece la şes e cald, mai ales în această regiune. Atunci îmi spusese că trăise la Paris şi că îi venea greu să-l uite. La Paris, se stă cu mortul trei, patru zile uneori. Aici nu ai timp, nici n-ai apucat să te obişnuieşti bine cu gîndul că a murit, că şi trebuie să alergi după dric. Nevastă-sa îi spusese atunci: "Taci din gură, astea nu sînt lucruri pe care să le spui domnului". Bătrînul roşise şi-şi ceruse scuze. Intervenisem spunînd: "Ba nu. Ba nu." Mi se părea adevărat şi interesant ceea ce spunea el.
În mica sală mortuară, mi-a povestit că intrase la azil din sărăcie. Cum se simţea în putere, s-a oferit să facă această slujbă de portar. I-am atras atenţia că în definitiv era şi el un pensionar. Mi-a spus că nu. Mă izbise mai dinainte felul lui de a spune: "ei", "ceilalţi" şi mai rar "bătrînii", vorbind despre pensionari, dintre care unii nu erau mai în vîrstă ca el. Dar, fireşte, nu era acelaşi lucru. El era portar şi, într-o oa­recare măsură, avea drepturi asupra lor.
Infirmiera a intrat în acel moment. Se lăsase dintr-o dată seara. Întunericul se întinsese brusc deasupra geamlîcului. Portarul a învîrtit comutatorul şi eu am fost orbit de strălu­cirea neaşteptată a luminii. El m-a poftit să merg în sala de mese la cină. Dar nu-mi era foame. Mi-a propus atunci să-mi aducă o ceaşcă de cafea cu lapte. Cum mie îmi place foarte mult cafeaua cu lapte, am acceptat şi el s-a întors puţin după aceea cu o tavă. Am băut. Am simţit atunci nevoia să fumez. Dar am ezitat pentru că nu ştiam dacă pot s-o fac de faţă cu mama. M-am gîndit, n-avea nici o importanţă. Am oferit portarului o ţigară şi am fumat amîndoi.
La un moment dat, el mi-a spus : "Ştiţi, prietenii doam­nei, mama dumneavoastră, vor veni s-o vegheze şi ei. Aşa e obiceiul. Trebuie să mă duc s-aduc scaune şi cafea neagră." L-am întrebat dacă puteam să sting una din lămpi. Străluci­rea luminii pe pereţii albi mă obosea. El mi-a spus că nu e posibil. Instalaţia era astfel făcută: ori toate, ori nici una. N-am mai luat seama la el. A ieşit, s-a întors, a aşezat scaunele. Pe unul din ele a îngrămădit nişte ceşti în jurul unui ibric. Apoi s-a aşezat în faţa mea, dincolo de măsuţă. Infirmiera şedea şi ea în fundul sălii, cu spatele. Nu vedeam ce face. Dar, după mişcarea braţelor, puteam să cred că tricotează. Era o vreme călduţă, cafeaua mă încălzise şi prin uşa deschisă pătrundea o mireasmă de noapte şi de flori. Cred că am aţipit puţin.
Un foşnet m-a trezit. Fiindcă închisesem ochii, albeaţa camerei mi s-a părut şi mai orbitoare. În faţa mea nu se ve­dea nici o umbra şi fiecare obiect, fiecare unghi, toate curbele se desenau cu o puritate de care te dureau ochii. Atunci au in­trat în cameră prietenii mamei. Erau în total vreo zece şi se strecurau tăcuţi prin această lumină orbitoare. S-au aşezat fără ca vreun scaun să scîrţîie. Îi vedeam asa cum nu văzusem niciodată pe nimeni şi nici un amănunt de pe feţele lor sau de pe veşmintele lor nu-mi scăpa. Totuşi, nu-i auzeam şi-mi venea greu să cred în realitatea lor. Aproape toate femeile purtau şorţ şi cordonul cu care-şi încingeau talia le scotea şi mai bine în relief pîntecele bombat. Pînă atunci nu băgasem niciodată de seamă ce pîntecoase pot fi femeile batrîne. Bărbaţii erau aproape toţi foarte slabi şi purtau bastoane. Mă mira că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o lumi­niţă lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Cînd s-au aşezat, cei mai mulţi dintre ei m-au privit şi au dat din cap stingheriţi; buzele lor fiind în întregime devorate de gura fără dinţi, n-am putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau dacă era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau. În acel moment, am observat că erau cu toţii aşezaţi în faţa mea, clătinînd din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece.
Puţin după aceea, una dintre femei a început să plîngă. Şedea în rîndul al doilea, îndărătul unei tovarăşe de-a ei, şi n-o vedeam prea bine. Plîngea cu sughiţuri mici, la intervale regulate; mi se părea că n-are să se mai oprească niciodată. Ceilalţi parcă n-o auzeau. Se pleoştiseră, posomorîţi şi tăcuţi. Se uitau la coşciug sau la bastonul lor sau la orice alt­ceva, dar nu se uitau decît la acel lucru. Femeia plîngea mereu. Eram foarte mirat pentru că nu o cunoşteam. Aş fi vrut să n-o mai aud. Totuşi, nu îndrăzneam să-i spun să tacă. Por­tarul s-a aplecat spre ea, i-a vorbit, dar ea a scuturat capul, a îndrugat ceva şi a continuat să plîngă cu aceeaşi ritmicitate. Portarul a venit atunci spre mine. S-a aşezat alături. După un răstimp destul de lung, m-a informat, fară să mă privească: "Era foarte bună prietenă cu doamna, mama dumnea­voastră. Zice că era singura ei prietenă aici şi că acum nu mai are pe nimeni."
          Am stat aşa vreme îndelungată. Suspinele şi gemetele fe­meii se auzeau mai rar. Smiorcăia mult. A încetat în cele din urmă. Nu-mi mai era somn, dar eram obosit şi mă dureau şalele. Acum, tăcerea tuturor acestor oameni îmi făcea rău. Auzeam numai din cînd în cînd un zgomot ciudat şi nu pu­team înţelege ce anume este. Cu timpul, am reuşit să pricep că dintre bătrîni cîţiva îşi sugeau interiorul obrajilor, făcînd astfel să se audă  aceste plescăituri bizare. Ei nici nu-şi dădeau seama, atît erau de cufundaţi în gîndurile lor. Aveam chiar impresia că această moartă, întinsă în mijlocul lor, nu însemna nimic pentru ei. Acum însă cred că era o impresie falsă.
Am băut cu toţii cafea, serviţi de portar. Pe urmă, nu mai ştiu. Noaptea a trecut. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am deschis ochii şi am văzut că bătrînii dormeau ghemuiţi, afară de unul singur care, cu bărbia sprijinită de mîinile încleştate pe baston, mă privea ţintă, ca şi cum n-ar fi aştep­tat decît să mă trezesc. Apoi am adormit iarăşi. M-am trezit pentru că mă dureau din ce în ce mai tare şalele. Lumina zi­lei se strecura prin plafonul de sticlă. Puţin după aceea, un bătrîn s-a trezit şi a tuşit îndelung. Scuipa intr-o batistă mare cu pătrăţele şi de fiecare dată aveai impresia că se rupe ceva din el. I-a trezit pe ceilalţi şi portarul le-a spus că trebuie să plece. S-au ridicat în picioare. Acest priveghi incomod le făcuse chipurile pămîntii. La ieşire, spre marea mea mirare, mi-au strîns cu toţii mîna, ca şi cum această noapte în care nu schimbasem nici un cuvînt sporise intimitatea dintre noi.

Serghei Esenin - La revedere, prietene, la revedere

POEZIA DE ADIO
La revedere, prietene, la revedere

La revedere, prietene, la revedere.
Dragul meu, în inima-mi rămâi.
Despărţirea ce se prevede
Promite o nouă revedere.
La revedere, prietene, rămân tăcut
Nu fi trist şi în sprâncene crunt –
În această viaţă, a muri nu e noutate;
Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât.

Cesare Pavese - Simplitate

Omul singur – care-a stat la puşcărie – se-ntoarce-
în puşcărie
Ori de câte ori muşcă dintr-un codru de pâine.
În puşcărie visa iepuri gonind
Peste ţarina iernii. În negura iernatică
Omul trăieşte între ziduri de străzi, bând
Apă rece şi muşcând dintr-un codru de pâine.
Unii cred că după asta viaţa renaşte,
Că răsuflarea se domoleşte, că iarna se-ntoarce
Cu mireasmă de vin în cârciuma cea caldă,
Şi focul cel bun, grajdul, şi masa de seară. Unii cred, 
Cât timp sunt înăuntru cred. Într-o seara, iată, e
liber să iasă,
Dar iepurii alţii i-au prins şi-i mănâncă la căldură
Voioşi. De nevoie se uită la ei de la geam.

Omul singur cutează să intre să bea un pahar
Atunci când dă-ngheţul, şi se tot uită la vinu-i din
faţă:
Culoare fumegoasă, damful greu la stomac.
Muşcă din codrul de pâine ce mirosea a iepure
În puşcărie, dar acum nu mai miroase nici a pâine
Nici a nimic. Şi până şi vinul miroase a negură şi-
atât.

Bărbatul singur se duce cu gândul la câmpiile-alea,
mulţumit
Să le ştie arate de-acum. În încăperea pustie
Încearcă să cânte în şoaptă. Revede
De-a lungul şanţului smocul murilor despuiaţi
Care-n august a fost verde. Îşi fluieră căţeaua.
Şi-apare iepurele şi nu le mai e frig.

traducere : Geo Vasile

Semplicità

L’uomo solo – che è stato in prigione – ritorna in prigione Ogni volta che morde in un pezzo di pane In prigione sognava le lepri che fuggono Sul terriccio invernale. Nella nebbia d’inverno L’uomo vive tra muri di strade, bevendo Acqua fredda e mordendo in un pezzo di pane.

Uno crede che dopo rinasca la vita, Che il respiro si calmi, che ritorni l’inverno Con l’odire del vino nella calda osteria, E il buon fuoco, la stalla, e la cene. Uno crede, Fin che è dentro uno crede. Si esce fuori una sera, E le lepri le han prese e le mangiano al caldo Gli altri, allegri. Bisogna guardarli dai vetri.

L’uomo solo osa entrare per bere un bicchiere Quando proprio si gela, e contempla il suo vino: Il colore fumoso, il sapore pesante. Morde il pezzo di pane, che sapeva di lepre In prigione, ma adesso non sa più di pane Né di nulla. E anche il vino non sa che di nebbia.

L’uomo solo ripensa a quei campi, contento Di saperli già arati. Nella sala deserta Sottovoce si prova a cantare. Rivede Lungo l’argine il ciuffo di rovi spogliati Che in agosto fu verde. Dà un fischio alla cagna. E compare la lepre e non hanno più freddo.

Jacques Prevert - Această dragoste

Această dragoste
atât de violentă
atât de firavă
atât de tandră
atât de disperată
această dragoste
frumoasă ca ziua
şi urâtă ca vremea
când vremea e urâtă
această dragoste atât de adevărată
atât de frumoasă
atât de fericită
scăldată-n bucurie
şi-atât de derizorie
tremurând de spaimă ca un copil în beznă
şi totuşi sigură de ea
ca omul calm în miez de noapte
această dragoste ce sperie pe atâţia
şi-i face să vorbească
şi-i face să blesteme
această dragoste păzită
pentru că noi o păzim
această dragoste
hăituită, rănită, călcată
-n picioare, isprăvită,
negată, uitată
această dragoste-ntreagă
atât de vie încă
şi însorită
este dragostea ta
este dragostea mea
a celui care-a fost
acest lucru pururea
altul
şi mereu neschimbat
la fel de-adevărată ca o plantă
şi ca o pasăre vibrând
caldă şi vie ca vara
noi amândoi putem
să mergem şi să ne întoarcem
putem să uităm
pe urmă s-adormim
să ne trezim, să suferim,
să-mbătrânim
să adormim din nou
sau să visăm la moarte
să ne trezim surâs şi râs
să-ntinerim
dragostea noastră rămâne
îndărătnică asemenea unui catâr
vie ca dorinţa
şi crudă ca memoria
stupidă ca regretul
şi tandră precum amintirea
rece ca marmora
frumoasă ca ziua
fragilă ca un prunc
surăzând ne priveşte
şi ne vorbeşte fără cuvânt
şi o ascult tremurând
şi strig
şi strig pentru tine
şi strig pentru mine
rugându-mă de ea
pentru tine pentru mine pentru
toţi cei ce se iubesc
şi care s-au iubit
da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine şi pentru toţi
ceilalţi
pe care nu-i cunosc
rămâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiţi
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pământ
nu ne lăsa să îngheţăm
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
dă-ne iar un semn de viaţă
mult mai târziu din marginea pădurii
din pădurea memoriei
ţâşneşte deodată
întinde-ne mâna
salvează-ne.

Serghei Esenin - Nu regret, nu mă jelesc, nu strig

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum,
Inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou desculţ la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fagii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

Trad : George Lesnea

Georg Trakl - Cântec de noapte

Răsuflarea Neclintirii. Un chip de animal

Încremeneşte în faţa albăstrimii, a sfinţeniei sale.

Straşnică-i tăcerea în piatră.

Masca unei păsări noptatice. Suave acorduri întreite

Se pierd într-unul. Elai! Fata ta

Se pleacă mută peste apa albăstrie.

O, voi tăcute oglinzi ale adevărului!

La tâmpla solitarului, de fildeş,

Se arată reflexul îngerului căzut.

Georg Trakl - Naşterea

Munţi: cernire , tǎcere şi zǎpadǎ.
Sângerie, vânǎtoarea coboarǎ în pǎdure;
O, privirile moi ale sǎlbǎticiunii.


Liniştea mamei; sub brazi negri
Se deschid somnoroasele mâini,
Când luna rece rǎsare nǎruitǎ.


O, naşterea omului. Sub temei de stâncǎ
Apa albastrǎ vâjâie nocturn,
Suspinând, îngerul prǎbuşit îşi zǎreşte imaginea,


O paloare se trezeşte în odaia înǎbuşitoare.
Îndoitǎ, luna
Ilumineazǎ ochii bǎtrânei împietrite.


Vaierul, strigǎtele facerii ! Cu aripi negre
Noaptea atinge tâmplele bǎiatului,
Zǎpadǎ, care cade domol din nor de purpurǎ.

Georg Trakl – Psalm

E o lumină pe care vîntul a stins-o,
E un ulcior ţărănesc, pe care după-amiaza îl părăseşte un om beat
E o viţă de vie, arsă şi neagră, cu găuri pline de păianjeni.
E o încăpere, pe care au spoit-o cu lapte.
Nebunul a murit. E o insulă în Marea Sudului
Destinată zeului Soare. Duruie tobele,
Oamenii se pornesc în dansuri războinice,
Femeile îşi ondulează şoldurile sub liane şi flori de foc,
În timp ce marea cîntă.O, pierdutul nostru paradis,
Nimfele au părăsit pădurile de aur.
Străinul a fost îngropat. Atunci începe o ploaie de scîntei,
Fiul lui Pan apare sub înfăţişarea unui terasier,
Care la amiază adoarme pe asfaltul încins.
Sunt fetiţe într-o curte îmbrăcate în hăinuţe de o mizerie sfîşietoare!
Sunt odăi, pline de acorduri şi sonate.
Sunt umbre, care se îmbrăţişează în faţa oglindei oarbe.
La ferestrele spitalului se soresc convalascenţii.
Un abur alb aduce de pe canal molime sîngeroase.
Sora străină apare iar în visele urîte ale cuiva.
Calmă în aluniş se joacă cu stelele sale.
Studentul, poate un alter ego, o urmăreşte îndelung de la fereastră.
Îndărătul lui se aţine fratele său mort, sau coboară pe vechea scară
în spirală.
La umbra castanilor bruni păleşte silueta novicelui tînăr.
Grădina e în amurg. Prin galeriile mănăstirii dau tîrcoale liliecii.
Copii portarului se opresc din joacă şi caută aurul cerului.
Ultimele acorduri ale unui cvartet. Mica oarbă fuge tremurînd pe alee
Şi mai tîrziu umbra ei pipăie umbra zidurilor reci, înconjurată de
basme şi legende sacre.
E o luntre goală, care seara lunecă-n jos pe canalul negru.
În beznele vechiului azil se surpă ruine omeneşti.
Orfanii morţi zac lîngă zidul grădinii,
Din odăi sure apar îngeri cu aripi murdare.
Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.
Piaţa din faţa bisericii e sumbră şi tăcută, ca în zilele copilăriei.
Cu tălpi argintii lunecă vieţi trecute,
Şi umbrele celor blestemaţi coboară pe apele ce suspină
În mormîntul său magul alb se joacă cu şerpii lui.
În tăcere deasupra tîmplei se deschid ochii de aur ai lui Dumnezeu.

Trad:Ştefan Augustin Doinaş

Cesare Pavese - Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i  lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel  singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.

trad: de Geo Vasile

Lo steddazzu*

L’uomo solo si leva che il mare è ancor buio E le stelle vacillano. Un tepore di fiato Sale su dalla riva, dov’è il letto del mare, E addolcisce il respiro.Quest’è l’ora in cui nulla Può accadere. Perfino la pipa tra i denti Pende spenta. Notturno e il sommesso sciacquìo. L’uomo solo ha già acceso un gran fuoco di rami E lo guarda arrossare il terreno. Anche il mare Tra non molto sarà come il fuoco, avvampante.

Non c’è cosa più amara che l’alba di un giorno In cui nulla accadrà. Non c’è cosa più amara Che l’inutilità. Pende stanca nel cielo Una stella verdognola, sorpresa dall’alba. Vede il mare ancor buio e la macchia di fuoco A cui l’uomo, per fare qualcosa, si scalda; Vede, e cade dal sonno tra le fosche montagne Dov’è un letto di neve. La lentezza dell’ora È spietata, per chi non aspetta più nulla. Val la pena che il sole si levi dal mare E la lunga giornata cominci? Domani Tornerà l’alba tiepida con la diafana luce E sarà come ieri e mai nulla accadrà. L’uomo solo vorrebbe soltanto dormire. Quando l’ultima stella si spegne nel cielo, L’uomo adagio prepara la pipa e l’accende.