Eugenio Montale - Mic testament

Ceea ce noaptea mi se năluceşte
În calota cugetului meu,
Urmă sidefie de melc
Sau corindon de sticlă strivită,
Nu e lumină de biserică sau atelier
Pe care s-o vegheze
Un cleric roşu sau negru.
Doar acest curcubeu pot
Să-ţi las mărturie
Despre-o credinţă la care-am ţinut cu tărie,
Despre-o speranţă care-a ars mai domol
Decât o buturugă-n vatră.
Păstrează-i pudra după oglinjoară
Atunci când tot ce e lumină se va stinge,
Hora drăcească se va înteţi
Şi-un Lùcifer posomorât va coborî pe-o proră
A Tamisei, Hudsonului, Senei
Scuturându-şi aripile de bitum, pe jumătate
Rupte de-osteneală, să-ţi spună: e ceasul.
Nu e o moştenire, o amuletă
Care să poată îndura asediul musonului
Pe firul de păianjen al memoriei,
Dar o istorie nu dăinuie decât în cenuşă
Şi supravieţuirea n-o afli decât prin săvârşire.
Semnul era temeinic: cine l-a distins
Nu poate să dea greş de vrea să te găsească.
Oricine-şi recunoaşte pe ai lui: mândria
Nu era izolare, umilinţa nu era laşă,
Văpaia cea plăpândă, camuflată
din cuget nu era o scăpărare de chibrit

trad: Geo Vasile