Julio Cortázar - Autostrada din sud (fragment din volumul „Toate focurile, focul”)

La început, fata din automobilul Dauphine insistase să ţină socoteala timpului, deşi inginerului din Peugeot-ul 404 îi era deja totuna. Fiecare putea să-şi privească ceasul, dar era ca şi cum timpul acela, ţintuit la încheietura mâinii drepte sau bip-bip-ul radioului ar fi măsurat altceva, timpul celor care nu făcuseră greşeala de a se întoarce la Paris pe autostrada din sud într-o duminică după-amiază. Abia ieşiţi din Fontainebleau, au fost nevoiţi să încetinească, să se oprească în şase şiruri pe fiecare parte (se ştie deja că duminica autostrada este rezervată în întregime celor care se-ntorc în capitală), să pornească motorul, să înainteze trei metri, din nou să se oprească, să sporovăiască cu cele două călugăriţe din automobilul 2HP din dreapta, cu fata din maşina Dauphine din stânga, să-l privească prin oglinda retrovizoare pe bărbatul palid ce conduce o Caravelle, să invidieze ironic bunăstarea avicolă a soţilor din Peugeot-ul 203 (din spatele fetei din Dauphine) care se joacă cu fetiţa lor, glumesc şi mănâncă brânză, ori să suporte din când în când ieşirile exasperate ale celor doi tineri din Simca aflată în faţa Peugeot-ului 404, şi chiar să coboare din maşină când se opresc şi să vadă ce se întâmplă, fără a se îndepărta prea mult (căci nu se ştie niciodată când vor porni din nou maşinile din faţă şi va trebui să alerge pentru ca cei din spate să nu înceapă războiul claxoanelor şi al insultelor), şi să ajungă în felul ăsta în dreptul unui Taunus aflat în faţa fetei din Dauphine, care se uită întruna la ceas, şi să schimbe mucalit câteva cuvinte cu cei doi bărbaţi care călătoresc cu băieţelul blond, ce se distrează teribil, chiar şi-n momentele astea, cu maşinuţa care acum se deplasează pe locurile şi pe partea din spate a Taunus-ului, ori să-ndrăznească chiar să avanseze, pentru că maşinile din faţă par să nu mai pornească, şi să-i privească oarecum cu milă pe soţii aceia în vârstă din Citroën-ul ID ce pare o uriaşă cadă violetă unde plutesc cei doi bătrâni, el odihnindu-şi braţele pe volan cu un aer obosit, dar răbdător, ea muşcând, mai degrabă sârguincios, decât cu poftă, dintr-un măr.
După ce a repetat toate astea de patru ori, inginerul s-a hotărât să nu mai iasă din maşină şi să aştepte ca poliţia să rezolve cumva blocajul de circulaţie. Căldura lunii august făcea ca staţionarea asta în maşini să devină tot mai enervantă. Totul era miros de benzină, ţipete scoase de tinerii din Simca, soare reflectat în geamuri şi în borduri colorate şi mai ales senzaţia stranie de izolare într-o pădure de maşini de curse. Peugeot-ul 404 al inginerului ocupa cel de-al doilea loc pe banda din dreapta, socotind de acolo de unde începeau să se despartă cele două sensuri şi avea deci patru maşini în dreapta şi şase în stânga; de fapt, putea distinge numai cele opt maşini care-l înconjurau şi pe ocupanţii acestora, pe care-i studiase până când obosise. Vorbise cu toţi, în afară de băieţii din Simca pe care-i găsea antipatici; treptat, discutaseră situaţia în cele mai mici detalii, şi impresia generală era că până la Corbeil-Essones vor avansa numai câte puţin, dar că între Corbeil şi Juvisy ritmul se va accelera de îndată ce elicopterele şi motocicliştii vor reuşi să străpungă nodul de trafic. Căzură cu toţii de acord că se produsese un accident grav în zonă, aceasta fiind unica explicaţie pentru incredibila încetineală cu care înaintau. Şi mai erau guvernul, căldura, impozitele, drumurile publice, o oprire şi apoi încă una, trei metri, altă oprire, cinci metri, o frază sentenţioasă ori o înjurătură reţinută.
Cele două călugăriţe din maşina 2HP ar fi vrut să ajungă la Milly-la-Fôret înainte de opt, căci îi aduceau bucătăresei un coş cu zarzavaturi proaspete. Cuplul din Peugeot-ul 203 voia mai ales să nu piardă jocurile televizate de la nouă şi jumătate, în timp ce fata din Dauphine îi spusese inginerului că-i era totuna dacă ajungea mai târziu la Paris; se plângea însă din principiu, părându-i-se inuman să supui mii de persoane unui ritm de caravană de cămile. În aceste ultime ore (trebuie să fi fost aproape cinci, însă căldura devenise insuportabilă) avansaseră vreo cincizeci de metri după socoteala inginerului, deşi unul din bărbaţii din Taunus, care se apropiase să converseze ţinându-l de mână pe puştiul cu maşinuţa, indică ironic coroana unui platan solitar şi fata din Dauphine îşi aminti că platanul (dacă nu cumva era un castan) se aflase mult timp în dreptul maşinii ei, aşa încât nu mai avea niciun rost să te uiţi la ceasul de mână, spre a te pierde doar în calcule inutile.
Nu se mai însera şi soarele reflectat pe şosea şi pe caroserii transforma ameţeala în greaţă. Ochelarii fumurii, batistele cu apă de colonie pe cap, mijloacele de protecţie improvizate împotriva soarelui puternic ori a fumului scos de ţevile de eşapament la fiecare înaintare, se organizau şi se perfecţionau, erau obiect de comentariu şi mijloc de comunicare. Inginerul mai coborî o dată să-şi dezmorţească păicioarele, schimbă câteva cuvinte cu perechea de ţărani din automobilul Ariane, aflat în faţa 2HP-ului călăgăriţelor. În spatele 2HP-ului era un Volkswagen cu un soldat şi o fată ce păreau proaspăt căsătoriţi. Al treilea şir din exterior nu-l mai interesa, căci asta însemna să se îndepărteze primejdios de mult de 404; vedea culori, forme, Mercedes Benz, ID, 4R, Lancia, Skoda, Morris Minor, toată gama. La stânga, pe banda opusă se aflau alte tipuri de maşini: Renault, Anglia, Peugeot, Porche, Volvo; atât era de monoton, încât în cele din urmă, după ce sporovăi cu cei doi bărbaţi din Taunus şi încercă fără succes să schimbe câteva impresii cu solitarul şofer din Caravelle, realiză că lucrul cel mai bun pe care-l putea face era să se întoarcă la 404 spre a discuta din nou despre oră, distanţe şi filme cu fata din Dauphine.
Uneori sosea câte un necunoscut, alunecând printre maşinile de pe banda cealaltă sau din şirurile exterioare din dreapta, aducând câte o veste probabil falsă, repetată de la o maşină la alta de-a lungul kilometrilor fierbinţi. Străinul savura succesul repurtat de ştirile sale, zgomotul uşilor trântite când pasagerii se grăbeau să comenteze cele întâmplate, după un timp însă se auzea un claxon sau un motor pornit şi străinul se îndepărta în fugă, îl vedeau alergând în zigzag printre maşini spre a ajunge la ai săi şi a nu se expune furiei justificate a celorlalţi. În timpul după-amiezii s-a aflat astfel de ciocnirea dintre o Floride şi un 2HP în apropiere de Corbeil, cu trei morţi şi un copil rănit, dubla ciocnire a unui Fiat 1500 cu o furgoneta Renault care turtise un Austin plin cu turişti englezi, răsturnarea unui autocar de Orly înţesat cu pasageri proveniţi din avionul de Copenhaga. Inginerul era sigur că totul sau aproape totul era fals, deşi probabil se întâmplase ceva grav lângă Corbeil şi chiar în apropiere de Paris pentru ca un asemenea blocaj de circulaţie să fie posibil. Ţăranii din Ariane, care aveau o fermă pe lângă Montereau şi cunoşteau bine regiunea, vorbeau despre o altă dumincă când traficul fusese oprit timp de cinci ore, dar acest răstimp părea neînsemnat acum când soarele, apunând în partea stângă a şoselei, se răsfrângea portocaliu pe feţele tuturor, încingând metalele şi întunecând privirile, fără ca vreodată umbra coroanei unui copac să ajungă în spate, fără ca vreo altă umbră abia întrezărită la distanţă să se apropie pentru a putea simţi într-adevăr că se deplasează coloana, oricât de puţin, deşi trebuia să opreşti, să porneşti din nou motorul, apoi să frânezi brusc şi să nu ieşi niciodată din viteza întâi, din penibila deziluzie de a fi trecut încă o dată de la prima viteză la punctul mort, frână de picior, frână de mână, stop, şi aşa încă o dată şi încă o dată.
Uneori, plictisit de atâta inerţie, inginerul profita de câte o oprire mai lungă şi se plimba printre şirurile din stânga, trecând dincolo de Dauphine şi ajungând în dreptul unui DKW, al unui alt tip de 2HP, al unui Fiat 600 şi oprindu-se lângă un De Soto, spre a schimba câteva impresii cu turistul neliniştit din Washington, care nu ştia aproape deloc franceza, dar care trebuia să ajungă la opt fix în Place de l’Opéra, neapărat, you understand, my wife will be awfully anxious, damn it, şi se vorbeau de toate, când un bărbat cu alură de comis-voiajor coborî din DKW pentru a le spune că venise cineva puţin mai înainte cu vestea că un Piper Cub se prăbuşise în plină autostradă şi că erau mai mulţi morţi. Americanului prea puţin îi păsa de soarta Piper Cub-ului, la fel şi inginerului care, auzind un cor de claxoane, se grăbi să se întoarcă la 404, spunându-le în treacăt noutăţile celor doi bărbaţi din Taunus şi cuplului din 203. Pregăti o explicaţie mai detaliată pentru fata din Dauphine, în timp ce maşinile înaintau încet câţiva metri (acum Dauphine rămăsese uşor în urma Peugeot-ului, iar mai târziu avea să fie invers; de fapt, cele douăsprezece şiruri se deplasau practic în bloc, de parcă un jandarm invizibil, aflat la capătul autostrăzii, ar fi dirijat această avansare simultană, în care nimeni nu putea fi în vreun fel avantajat). Piper Cub, domnişoară, este un mic avion de agrement. Ah! Şi proasta inspiraţie de a se prăbuşi în plină autostradă într-o dumincă după-amiază. Şi lucruri de-astea. Dacă măcar ar fi fost mai puţină zăpuşeală în maşinile astea blestemate, dacă pomii ăştia din dreapta ar rămâne odată în urmă, dacă ar cădea odată ultima cifră de la kilometraj în spaţiul care-i era destinat, în loc s-atârne, suspendată de codiţă, la infinit.
La un moment dat (începea să se întunece, orizontul de capote se transforma în violet), un fluture mare, alb, se aşeză pe parbrizul maşinii Dauphine; fata şi inginerul îi admirară aripile în scurta, dar perfecta suspendare în odihnă; îl văzură îndepărtându-se cu exasperată nostalgie, zburând deasupra Taunus-ului, deasupra ID-ului violet al bătrânilor, îndreptându-se spre Fiat-ul 600, invizibil deja din 404, întorcându-se spre Simca, unde o mână iute zadarnic încercă să-l prindă, fâlfâind uşor din aripi deasupra automobilului Ariane al celor doi ţărani care păreau că gustă ceva şi dispărând apoi undeva în dreapta.