Cesare Pavese - Simplitate

Omul singur – care-a stat la puşcărie – se-ntoarce-
în puşcărie
Ori de câte ori muşcă dintr-un codru de pâine.
În puşcărie visa iepuri gonind
Peste ţarina iernii. În negura iernatică
Omul trăieşte între ziduri de străzi, bând
Apă rece şi muşcând dintr-un codru de pâine.
Unii cred că după asta viaţa renaşte,
Că răsuflarea se domoleşte, că iarna se-ntoarce
Cu mireasmă de vin în cârciuma cea caldă,
Şi focul cel bun, grajdul, şi masa de seară. Unii cred, 
Cât timp sunt înăuntru cred. Într-o seara, iată, e
liber să iasă,
Dar iepurii alţii i-au prins şi-i mănâncă la căldură
Voioşi. De nevoie se uită la ei de la geam.

Omul singur cutează să intre să bea un pahar
Atunci când dă-ngheţul, şi se tot uită la vinu-i din
faţă:
Culoare fumegoasă, damful greu la stomac.
Muşcă din codrul de pâine ce mirosea a iepure
În puşcărie, dar acum nu mai miroase nici a pâine
Nici a nimic. Şi până şi vinul miroase a negură şi-
atât.

Bărbatul singur se duce cu gândul la câmpiile-alea,
mulţumit
Să le ştie arate de-acum. În încăperea pustie
Încearcă să cânte în şoaptă. Revede
De-a lungul şanţului smocul murilor despuiaţi
Care-n august a fost verde. Îşi fluieră căţeaua.
Şi-apare iepurele şi nu le mai e frig.

traducere : Geo Vasile

Semplicità

L’uomo solo – che è stato in prigione – ritorna in prigione Ogni volta che morde in un pezzo di pane In prigione sognava le lepri che fuggono Sul terriccio invernale. Nella nebbia d’inverno L’uomo vive tra muri di strade, bevendo Acqua fredda e mordendo in un pezzo di pane.

Uno crede che dopo rinasca la vita, Che il respiro si calmi, che ritorni l’inverno Con l’odire del vino nella calda osteria, E il buon fuoco, la stalla, e la cene. Uno crede, Fin che è dentro uno crede. Si esce fuori una sera, E le lepri le han prese e le mangiano al caldo Gli altri, allegri. Bisogna guardarli dai vetri.

L’uomo solo osa entrare per bere un bicchiere Quando proprio si gela, e contempla il suo vino: Il colore fumoso, il sapore pesante. Morde il pezzo di pane, che sapeva di lepre In prigione, ma adesso non sa più di pane Né di nulla. E anche il vino non sa che di nebbia.

L’uomo solo ripensa a quei campi, contento Di saperli già arati. Nella sala deserta Sottovoce si prova a cantare. Rivede Lungo l’argine il ciuffo di rovi spogliati Che in agosto fu verde. Dà un fischio alla cagna. E compare la lepre e non hanno più freddo.