Mario Vargas Llosa - Paradisul de după colţ (fragment)

Munca la acest autoportret ţi-a reamintit de portretul pe care, în acele săptămâni exilaţi în Casa Galbenă din Arles din cauza ploilor şi a mistralului, i l-ai făcut lui Vincent, pictând floarea-soarelui, floarea care îl obseda pe olandez. O picta fără odihnă şi se referea la ea deseori când îşi expunea teoriile despre pictură. Acest flori nu urmau mişcarea soarelui din întâmplare sau după un mandat orb al legilor fizicii. Exista în ele ceva din focul astrului-rege şi, dacă le observai cu devoţiunea şi insistenţa cu care o făcea Vincent, observai aura care le înconjura. Pictându-le, el încerca, fără ca ele să înceteze să mai fie floarea-soarelui, să le facă să fie şi făclii, sfeşnice. Ce nebunie! Când ţi-a arătat Casa Galbenă pentru prima oară, Olandezul Nebun ţi-a arătat, orgolios, floarea-soarelui pictată de el care literalmente strălucea ca un aur lichid, în flăcări, deasupra patului tău. Tu abia dacă ţi-ai reprimat o expresie de dezgust. De aceea l-ai pictat înconjurat de floarea-soarelui. Tabloul nu avea – oricât ai fi vrut – lumina vibrantă pe care Vincent o punea în tablourile lui. Din contra, era ceva opac, mat, şi atât florile, cât şi pictorul apăreau ca nişte siluete estompate, fără contur. Vincent era nu atât un om clar conturat, consistent, ci mai degrabă un corp, un manechin rigid, uscat, pradă unei insuportabile tensiuni, gata să izbucnească, să se dezlănţuie: un om-vulcan. Rigiditatea braţului drept, mai ales, care ţinea pensula, revela un efort supraomenesc pe care trebuia să-l facă pentru a continua să picteze. Şi toate acestea se învălmăşeau pe faţa lui ridată, în privirea lui tulbure care părea să spună: „Eu nu pictez, eu mă sinucid.” Lui Vincent nu i-a plăcut deloc portretul. Când i l-ai arătat, l-a privit un timp, foarte palid, muşcându-şi buza de jos, ticul care îl apuca în clipele lui nefericite. În cele din urmă şopti: „Da, acesta sunt eu. Dar nebun.”
Şi oare nu erai, Vincent? Sigur ca da. Paul a început să se convingă când a observat schimbările bruşte de atitudine care-i chinuiau prietenul, viteza cu care trecea de la laudele copleşitoare, dezgustătoare, la agresivitate, la discuţii absurde, supărându-se pentru orice fleac. După fiecare ceartă, cădea într-o letargie de moarte, într-un imobilism din care Paul, speriat, îl scotea zgâlţâindu-l cu tandreţe, oferindu-i absint să bea sau târându-l la madame Virginie ca să se culce cu Rachel.
Atunci te-ai hotărât: trebuia să pleci. Această convieţuire se va sfârşi rău. Cu tact, ai încercat să-l pregăteşti, aruncând în convorbirele de după-masă câte ovorbă, că din motive familiale va trebui să pleci din Arles înainte să se împlinească anul pe care căzuserăţi de acord să-l petreceţi împreună. Mai bine că nu ai făcut-o, Paul. Olandezul a ghicit pe dată că erai deja hotărât să pleci şi, scos din minţi, l-a apucat isteria. Părea un amant disperat că fiinţa iubită îl părăsea. Cu lacrimi în ochi şi cu vocea sugrumată, te ruga, te implora să rămâi tot anul cu el. Sau nu-ţi mai vorbea zile întregi, privindu-te cu ciudă şi ură, ca şi cum i-ai fi făcut cel mai mare rău. Uneori, ţi se făcea o milă infinită de această fiinţă neajutorată, dezarmată în faţa lumii, care se agăţa de tine pentru că te simţea puternic, un luptător. Dar alteori, te apuca indignarea: nu aveai tu destule probleme, de ce trebuia să le mai suporţi şi pe ale Olandezului Nebun?
Cu câteva zile înainte de Crăciunul lui 1888, lucrurile se precipitară. Paul se trezi brusc într-o dimineaţă, în camera lui din Casa Galbenă, cu o senzaţie apăsătoare. În lumina slabă care intra pe fereastră, distinse silueta lui Vincent lângă pat, privindu-l. Se ridică, speriat. „Ce s-a întâmplat, Vincent?” Fără să spună vreun cuvânt, prietenul ieşi din cameră ca o umbră. În ziua următoare, jură că nu-şi aducea aminte să fi intrat în cameră la el; poate era somnambul. După două zile, în ajunul Crăciunului, la cafeneaua din Place Forum, Paul îl anunţă că, spre regretul lui, trebuia să plece. Problemele de familie necesitau prezenţa lui la Paris. Va pleca peste câteva zile şi, dacă lucrurile vor merge bine, era posibil să se întoarcă şi să mai stea un timp cu el. Vincent îl asculta mut, dând din când în când, cu mişcări exagerate, din cap. Tăcură amândoi, sorbind în continuare câte o înghiţitură de absint. Şi brusc, olandezul luă paharul golit pe jumătate şi i-l aruncă drept în faţă, cu furie. Paul reuşi să se ferească. Se ridică şi ieşi cu paşi mari îndreptându-se spre Casa Galbenă. Îngrămădi într-o geantă două-trei lucruri de primă necesitate şi, când să iasă, dădu nas în nas cu Vincent care tocmai intra. Îi spuse că se ducea la un hotel şi că va veni a doua zi să-şi la restul lucrurilor. Îi vorbi fără supărare:
-O fac pentru amândoi, Vincent. Paharul acela poate să-mi spargă capul dacă-l arunci a doua oară. Şi nu ştiu dacă mă voi mai abţine ca în seara asta şi nu o să mă reped să-ţi rup gâtul. Prietenia noastră nu trebuie să se termine aşa.
Palid ca un mort, cu ochii roşii, Vincent îl privea fix, fără să spună nimic. De la un timp se tundea ca un recrut sau ca un călugăr budist şi când era trist sau furios ca acum, craniul părea că i se zbate, asemenea tâmplelor sau bărbiei.
Paul plecă şi – îşi amintea foarte bine – afară, frigul iernii îi intră în oase. Mergând prin oraşul medieval, auzea în case familiile cântând colinde. Se duse spre gară la un hotel modest unde o cunoştea pe patroană. Traversând piaţa Victor Hugo, simţi în spatele lui, foarte aproape, paşii cuiva. Se întoarse, speriat, şi într-adevăr, la câţiva metri, cu un brici de bărbierit în mână, desculţ, Vincent îl fulgera cu o privire teribilă.
-Ce înseamnă asta? Ce-i cu tine? strigă.
Olandezul se întoarse şi începu să fugă. Ai făcut rău, Paul, că nu ai alertat imediat jandarmeria despre starea prietenului tău? Da, fără nicio îndoială. Dar cum naiba puteai să-ţi imaginezi că sărmanul Vincent, după acea tentativă ratată de a te tăia, îşi va reteza urechea stângă şi îi va duce bucata de carne plină de sânge, învelită într-o bucată de ziar, lui Rachel, curvuliţa slăbănoagă de la madame Virginie. Şi apoi, ca şi cum ar fi fost un fleac, să se culce în pat cu urechea înfăşurată în prosoape pe care, în dimineaţa următoare, când ai intrat în Casa Galbenă – înconjurată de poliţişti şi gură-cască – le-ai văzut pline de sânge, la fel ca şi cearşafurile, pereţii, tablourile. Părea că Olandezul Nebun nu numai că-şi tăiase urechea, dar că, într-un ritual barbar, botezase cu sângele lui tot decorul mutilării. Şi acum, gunoaiele astea, derbedeii din Paris, te făceau pe tine vinovat de tragedia lui Vincent. Pentru că olandezul, după ce a comis acea enormitate, nu şi-a mai revenit. Mai întâi, închis în Hôtel Dieu din Arles; apoi, aproape un an, în sanatoriul din Saint-Rémy; şi, finalmente, în ultima lui lună de viaţă, în mica localitate Auvers-sur-Oise, unde a sfârşit împuşcându-se greşit, în burtă, agonizând cu dureri atroce o zi întreagă înainte să-şi dea sufletul. Acum nemernicii din Paris, care nu i-au cumpărat niciodată nici măcar un tablou cât timp a trăit, decretaseră post-mortem că Vincent era un geniu. Şi că tu, pentru că nu l-ai salvat în noaptea aceea de Crăciun, erai călăul şi cel care l-a distrus. Canaliile!
Vor descoperi şi după moartea ta că erai un geniu, Paul? Vor începe să se vândă şi tablourile tale la preţurile mari la care se vindeau acum cele ale Olandezului Nebun? Bănuiai că nu. Pe de altă parte, nici nu-ţi mai păsa atât de mult ca altădată să fii recunoscut, celebru, pictor nemuritor.