David Herbert Lawrence - Curcubeul (fragment)

Capitolul I  - Cum s-a însurat Tom Brangwen cu o poloneză 

Generaţii de-a rândul, familia Brangwen îşi avusese sălaşul la Marsh Farm, pe lunca râului Erewash, care, şerpuind alene printre arini, despărţea ţinutul Derbyshire de Notting-hamshire. Două mile mai încolo, pe culmea unui deal, se semeţea un turn de biserică, iar casele târguşorului de la poale urcau voiniceşte să-l ajungă din urmă.
De câte ori vreun Brangwen îşi ridica privirea de la munca lui de truditor al pămîntului, pe cerul dezgolit îi  apărea turnul bisericii din Hkeston.  Şi cînd îşi pleca din nou fruntea spre ogorul neted ca-n palmă, omul simţea că, undeva departe, deasupră-i şi dincolo de propria-i fiinţă, mai exista ceva.
Priveau într-un anume fel cei din neamul Brangwen.  Parcă aşteptau necunoscutul şi erau nerăbdători din pricina asta.  Aveau aerul că sînt gata să primească ce vine, un fel de siguranţă, ca nişte moştenitori care şi-au pus toată nădejdea în ce va să fie .
Erau blonzi şi plini de vigoare,  cu vorbă blajină şi-o fire fără urmă de-ascunzişuri.  Cu toate astea-ţi trebuia ceva, deşi nu mult prea mult, ca să-i cunoşti ca pe tine însuţi. Aşa că nimănui nu-i era greu să vadă-n ochii lor răul şi mânia, răul răsunător, din toată inima, şi mânia îndârjită, prevestitoare de rău. Erau schimbători precum cerul într-o zi capricioasă de vară.
Pămînturile lor, roditoare, de lîngă un orăşel care creşte văzînd cu ochii, îi făcuseră să uite ce-nseamnă să tragi mâţa de coadă. De-mbogăţit, nu se-mbogăţiseră ei nicicînd, fiindcă plozii curgeau cu nemiluita şi-averea se-mpărţea cum venea câte unul pe lume. Şi totuşi la Marsh găseai mereu de toate după pofta inimii.
Aşa că seminţia lor vedea lumina zilei şi trecea apoi în faţă fără grija zilei de mîine; Munceau din greu, c-aşa-i îndemna viaţa clocotitoare din ei, nu pentru c-ar fi dus-o prost cu banii.  Să nu vă-nchipuiţi cumva că erau mînă spartă, nici vorbă. Ştiau foarte bine să preţuiască şi ultimul bănuţ din pungă. Instinctul le spunea să n-arunce la gunoi cojile de mere că erau bune pentru vite. In jurul lor, cerul şi pămîntul musteau de viaţă. Şi cine-ar fi avut inima să curme un miracol c-ăsta? Simţeau cum se trezeşte seva din amorţire primăvara şi ştiau că valul nu se poate opri, dar aruncă în fiecare an sămînţa zămislirii pe pămînt, iar apoi, spărgîndu-se de mal, lasă în urmă-i viaţa cea nouă. Ştiau şi cum se-ngemănează cerul cu pămîntul. Văzuseră razele soarelui pătrunzînd în trup, pămîntul sorbind ploaia la lumina zilei şi goliciunea adusă de vîntul toamnei, cel ce gonea păsările din cuiburile lor. Aşa le era viaţa şi tot aşa era şi-acel ceva care-i lega unul de altul. Simţeau zvâcnirea din trupul pămîntului, care-şi deschidea brazdele ca să primească sămînţa din mîna lor, se făcea neted şi supus după ce treceau cu grapa peste el, li se lipea de picioare, trăgîndu-i în jos cu puterea dorinţei, şi rămînea tare şi neînduplecat cînd venea vremea să-i culeagă roadele. Grâul tînăr unduia mătăsos în bătaia vîntului şi strălucirea lui se prelingea prin fiinţa celor care-l învăluiau cu privirea. Prindeau ugerul vacilor, iar ele dădeau drumul la lapte şi le zvâcneau în mînă, zvâcnirea ugerului întâlnindu-se cu zvâcnirea mîinii. Apoi încălecau pe cai şi se-opinteau să strîngă aprig viaţa cu genunchii. Inhămau caii la căruţă şi, ţinîndu-i bine-n frâu, le struneau suflarea după voie.
Toamna, potârnichile ţâşneau ca săgeţile, stoluri de alte păsări se răspîndeau ca picăturile de ploaie deasupra ţarinei, ciorile-şi făceau apariţia pe cerul de-un cenuşiu apos şi-şi luau zborul croncănind spre inima iernii. Atunci bărbaţii stăteau la gura sobei şi femeile trebăluiau prin casă cu mişcări sigure.
Braţele, picioarele şi trupurile bărbaţilor erau îmbibate de lumina zilei, de vite şi pămînt, de cîmpul verde şi cerul necuprins. Bărbaţii stăteau la gura sobei şi creierul li se moleşise, dar sîngele le curgea năvalnic prin vine după ce strînsese-atâta de la ziua care mirosea a viaţă.
Femeile erau altfel. Şi ele se simţeau toropite de intimitatea sîngelui: viţeii sugând la ugerul vacilor, găinile umblînd grămadă de colo-colo şi gşâtele tinere zvâcnind la îndopat. Dar femeile căutau să se depărteze de viaţa oarbă şi-nfierbîntată de la fermă şi priveau spre lumea de dincolo, spre lumea cuvîntului.
Simţeau buzele şi mintea lumii care vorbea şi se rostea-n cuvinte, auzeau sunetul venit de departe şi-şi ciuleau urechile să nu le scape cumva vreo frîntură.
Bărbaţilor le era de-ajuns că pămîntul îşi umfla pieptul şi-şi deschidea brazdele pentru ei, că vîntul usca grâul umed de rouă şi făcea spicele tinere să se rotească întruna prin aer. Le era de-ajuns că ajutau vaca să fete, că omorau şobolanii de prin pătul şi dihorul sau că frîngeau spinarea iepurelui cu un pumn pe cinste trîntit unde trebuie. Atâta căldură şi zămislire, durere şi moarte era în sîngele lor — pămîntul şi cerul, jivinele şi cîmpul înverzit — aşa de mult se contopiseră cu toate astea, dîndu-le şi luînd altceva în schimb de la ele, încât ajunseseră să trăiască plinul şi preaplinul vieţii, cu simţurile sătule de-atâta plinătate. Aveau tot timpul faţa întoarsă spre dogoarea sîngelui, priveau spre soare, orbiţi de cât se uitaseră la izvorul zămislirii şi neputînd să-şi ia ochii de la el.
Dar femeia vroia alt fel de viaţă, ceva fără intimitatea sângelui. Casa ei nu se sfia să iasă la vedere, sfidînd parcă ferma şi ogorul, şi-şi îndrepta faţa spre drum, spre satul cu biserica şi spre lumea de dincolo de ele. Femeia ţinea morţiş să vadă lumea oraşelor şi-a guvernelor, lumea aceea de tare departe, în care bărbatul era liber să se desfăşoare, pămîntul făgăduinţei, unde se dădeau la iveală secretele şi se-mplineau dorinţele. Ea privea în afara, spre locul unde bărbaţii erau stăpîni şi zămislitori. Lăsase-n urmă dogoarea fremătîndă a procreaţiei şi-o pornise să descopere ce era dincolo, să-şi vadă libertatea înaintînd spre orizontul de neatins, s-arate lumii de ce e ea în stare.
Bărbaţii însă, bărbaţii din familia Brangwen, priveau înăuntru, spre viaţa fecundă a zămislirii, care le curgea nehotărâtă prin vine.
Femeia, c-aşa-i era soarta, stătea în faţa casei şi se uita să vadă ce face bărbatul departe, în lume, în vreme ce bărbatul se uita înapoi la cer şi recoltă, la jivine şi ogoare. Femeia se străduia să vadă ce făcuse bărbatul în lupta lui pentru cunoaştere, se străduia să-l audă cum se rosteşte în marea-i victorie.
Dorinţa ei cea mai fierbinte se-ndrepta spre bătălia al cărei vuiet ii auzea undeva, la marginea
necunoscutului. Vroia şi ea s-ajungă la cunoaştere, să lupte pentru asta.
Acasă, nu mai departe de Cossethay, era vicarul. Vorbea cealaltă limbă, magică, şi-avea cealaltă-nfăţişare, nobilă. Ea le simţea pe amîndouă. dar de ajuns, nu putea ajunge nicicum la ele. Vicarul îşi ducea viaţa într-o lume, dincolo de cea în care vieţuiau bărbaţii din neamul ei. Nu cunoştea ea bărbaţii dintr-un neam cu ea? Cum să nu: erau oameni plini de vigoare, molcomi şi bine făcuţi, destul de siguri pe ei..
Îşi cunoştea ea bărbatul, nici vorbă, dar în firea vicarului era acel ceva care trecea dincolo de ce putea ea să-nţeleagă. întocmai cum Brangwen avea putere asupra vitelor, tot aşa vicarul avea putere asupra bărbatului ei. Oare de ce era vicarul mai presus de omul de rînd, precum omul e mai presus de fiară?  Asta ar fi vrut şi ea să ştie şi, Doamne, ce n-ar fi dat să afle! Ar fi dat orice s-ajungă la acea existenţă superioară, dacă-nu în propria-i fiinţă, măcar în copiii ei. Omu-i puternic, chiar dacă-i mic şi prăpădit la trup. O fi el mic şi pricăjit pe lîngă taur, dar cu cât e mai puternic! De unde-or veni toate astea? Nu era vorba de bani, nici de putere. Şi nici poziţia în lume nu intra la socoteală. Avea vicarul vreun dram de putere asupra lui Tom Brangwen? Da' de unde! Şi, totuşi, lasă-i pe-amîndoi în veşmîntul  lui Adam, du-i pe-o insulă pustie şi-ai să vezi că stăpînul e tot vicarul. Sufletul lui stăpînea sufletul celuilalt. Dar de ce? De ce oare? Ce mai încolo-ncoace, era treabă de cunoaştere.
De-atâta lucru-şi dădea şi ea seama.
Preotul era destul de sărac şi nici ca bărbat nu era mare lucru de capul lui. Şi uite că stătea în rînd cu aceia, cu oamenii superiori. Femeia a văzut cînd au venit pe lume copiii preotului şi pe urmă i-a văzut, ca nişte mogâldeţe, foindu-se pe Iîngă mama lor. Erau încă de-atunci altfel decât copiii ei, erau parcă făcuţi din altă plămadă. De ce erau copiii ei mai prejos decât ai preotului? De ce trebuie odraslele lui să treacă inevitabil înaintea odraslelor ei, de ce trebuie să fie mai presus de la bun început? Nu era vorba de bani, nici măcar de clasă socială. Acum îi era clar, nu-ncăpea nici o-ndoială: educaţia şi experienţa îşi spuneau cuvîntul.
Educaţia, forma asta superioară de existenţă, pe asta vroia mama s-o dea copiilor, ca să poată şi ei să trăiască viaţa supremă pe pămînt. Căci copiii ei, cel puţin copiii inimii ei, aveau firea care-ar trebui să-i pună-n rînd cu oamenii în care clocoteşte viaţa, cu oamenii care sînt viaţa însăşi, nu să-i lase-n urmă, necunoscuţi printre truditori. De ce să rămînă neştiuţi şi sufocaţi de-a pururi, de ce să sufere fiindcă nu sînt liberi să se mişte unde şi cât vor? De unde să deprindă ei cum se intră în lumea superioară, mai clocotitoare a vieţii?
Imaginaţia i se-aprindea cînd o vedea pe nevasta stăpînului de la Shelly Hali venind la biserica din Cossethay cu fetiţele. Puştoaicele aveau hăinuţe din blană de castor şi pălărioare drăguţe. Nici mama nu se lăsa mai prejos: era frumoasă şi gingaşă ca un trandafir crescut în casă. Era frumoasă, strălucitoare şi-aşa de delicată! Şi cu toate astea, ce putea simţi doamna Hardy, lucru pe care ea, doamna Brangwen, să nu-l simtă? Prin ce se deosebea doamna Hardy, ca fire, de femeile de rînd din Cossethay, ce-o făcea să fie mai acătării decât ele? Toată suflarea muierească din Cossethay vorbea cu înfocare de doamna Hardy, de bărbatu-său şi de copii, de oaspeţii şi toaletele, servitorii şi gospodăria ei.
Doamna de la Shelly Hali era visul lor, iar povestea vieţii ei era ţărmul la care tînjeau s-ajungă şi ele. În gînd se vedeau una cu ea şi cînd se puneau pe clevetit despre bărbatu-său, care cam trăgea la măsea, despre neisprăvitul de frate-său, despre Lordul William Bentley, deputat în circumscripţia electorală respectivă, îşi scriau propria lor Odisee, cu Penelopa şi Ulise, cu Circe, porcii şi pînza fără de sfârşit. Aşa că femeile din sat erau fericite. In stăpîna conacului se vedeau pe ele însele şi fiecare-şi trăia propria împlinire prin viaţa Jeaninei Hardy. Nevasta oricărui Brangwen de la Marsh năzuia spre viaţa din sfere mai înalte a femeii superioare, spre existenţa ei plenară, pe care aceasta le-o dezvăluia întocmai cum un călător, în felul lui rezervat, dezvăluie câte ceva despre meleagurile de peste mări şi ţări, încă vii în mintea lui. Şi ce dacă ştii ceva despre nişte meleaguri de peste mări şi ţări? De ce trebuie asta să schimbe viaţa unui om, s-o ridice spre sfere mai înalte, s-o facă mai mare?  Şi, la urma urmei, de ce să fie omul superior fiarei şi vitei care-l slujesc? Toţi sînt o apă şi-un pămînt.
Partea masculină a poemului era populată de personaje ca vicarul şi Lordul William, bărbaţi uscăţivi şi energici, cu mişcări ciudate, bărbaţi care stăpîneau sferele mai înalte şi-a căror viaţă scotea la iveală o mare de trăiri şi evenimente. Oh, cine nu şi-ar fi dorit să-i cunoască pe-aceşti bărbaţi minunaţi care aveau puterea gîndului pătrunzător!
Poate că femeile din sat ţineau mult mai mult la Tom Brangwen şi lângă el se simţeau mai în largul lor. Şi totuşi, dacă vicarul şi Lordul William ar fi dispărut din viaţa lor, sufletul li s-ar fi închis ca melcul în cochilie, iar ele s-ar fi preschimbat în nişte gaiţe lipsite de duh şi gata să urască pe toată lumea.