Jacques Prevert - Această dragoste

Această dragoste
atât de violentă
atât de firavă
atât de tandră
atât de disperată
această dragoste
frumoasă ca ziua
şi urâtă ca vremea
când vremea e urâtă
această dragoste atât de adevărată
atât de frumoasă
atât de fericită
scăldată-n bucurie
şi-atât de derizorie
tremurând de spaimă ca un copil în beznă
şi totuşi sigură de ea
ca omul calm în miez de noapte
această dragoste ce sperie pe atâţia
şi-i face să vorbească
şi-i face să blesteme
această dragoste păzită
pentru că noi o păzim
această dragoste
hăituită, rănită, călcată
-n picioare, isprăvită,
negată, uitată
această dragoste-ntreagă
atât de vie încă
şi însorită
este dragostea ta
este dragostea mea
a celui care-a fost
acest lucru pururea
altul
şi mereu neschimbat
la fel de-adevărată ca o plantă
şi ca o pasăre vibrând
caldă şi vie ca vara
noi amândoi putem
să mergem şi să ne întoarcem
putem să uităm
pe urmă s-adormim
să ne trezim, să suferim,
să-mbătrânim
să adormim din nou
sau să visăm la moarte
să ne trezim surâs şi râs
să-ntinerim
dragostea noastră rămâne
îndărătnică asemenea unui catâr
vie ca dorinţa
şi crudă ca memoria
stupidă ca regretul
şi tandră precum amintirea
rece ca marmora
frumoasă ca ziua
fragilă ca un prunc
surăzând ne priveşte
şi ne vorbeşte fără cuvânt
şi o ascult tremurând
şi strig
şi strig pentru tine
şi strig pentru mine
rugându-mă de ea
pentru tine pentru mine pentru
toţi cei ce se iubesc
şi care s-au iubit
da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine şi pentru toţi
ceilalţi
pe care nu-i cunosc
rămâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiţi
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pământ
nu ne lăsa să îngheţăm
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
dă-ne iar un semn de viaţă
mult mai târziu din marginea pădurii
din pădurea memoriei
ţâşneşte deodată
întinde-ne mâna
salvează-ne.