Saint-John Perse - ELOGII

I

Cărnurile sfârâie în vânt, sosurile se-ngroaşă
şi fumul suie drumurile abrupt şi îl ajunge pe cel care mergea.
Atunci Visătorul cu obraji murdari
se smulge
dintr-un vechi vis brăzdat de asprimi, de vicleşug şi de străluciri,
şi ornat de sudori, spre mirosurile cărnii
coboară
ca o femeie care-şi târăşte: pânzeturi, văluri şi păr despletit.

(Traducerea: Aurel Rău)

Edith Södergran - Prin pădurile mari

Prin pădurile mari rătăceam îndelung,
căutam poveşti auzite din copilărie.

Prin munţii înalţi rătăceam îndelung,
căutam castele visate în tinereţe.

În grădina iubitului n-am rătăcit,
aici era veselul cuc pe care dorul meu îl urmase.

Edith Södergran - Zilele toamnei

Zilele toamnei sunt transparente
şi pictate pe fondul de aur al pădurii ...
Zilele toamnei surîd lumii-ntregi.
E-atît de bine să adormi fără nici o dorinţă,
săturat de flori şi-obosit de verdeaţă,
cu coroana roşie a vitei la căpătîi ...
Ziua de toamnă a ostenit să dorească,
degetele sale, nemilos sunt reci,
În vis pretutindeni ea vede căzînd
neîntrerupt fulgii albi.

Edith Södergran - Stelele

Cînd noaptea se lasă,
eu ciulesc urechea, pe scară;
stelele se înghesuie în grădină,
şi eu sunt aici, in beznă.
Ascultă, o stea a căzut sunînd, din ceruri.
Nu umbla prin iarbă, desculţă;
grădina mi-e plină de aşchii stelare.

Edith Södergran - Am văzut un arbore

Am văzut un arbore care era mai înalt decît toti ceilalţi arbori
şi acoperit de conuri de neatins.
Am văzut o biserică mare, cu portaluri deschise
şi toţi cei care ieşeau de acolo erau palizi, puternici
şi gata să primească moartea.
Am văzut o femeie care, fardată şi surîzătoare,
îşi încerca norocul la zaruri
şi vedea c-a pierdut.

În jurul acestor lucruri era tras
un cerc de netrecut.

Edith Södergran - Cântecul de pe munte

Soarele se culcase în marea-nspumată şi plaja dormea;
sus pe munte cînta cineva.
Moarte erau cuvintele lui căzute în apă...
Şi cîntecul dispăru îndărătul pinilor, amurgul le lua cu sine.
Cînd totul tăcu din nou, mi-am spus doar atît:
o inimă a sîngerat pe stînca-nserată,
şi tulbure-atunci am simţit cum cîntul vorbea
despre lucruri ce nu se întorc niciodată.

Edith Södergran - Dragoste

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lăsat-o pe-o stîncă, pe ţărm,
şi-am venit la tine goală ca o femeie.
Şi ca o femeie m-am aşezat la masa ta,
am băut vin cu tine şi-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă, mi-ai spus că m-asemuiam
unei fiinţe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ţi ştiam decît mîngîierile ce mă ţineau prizonieră.
Şi tu ai luat surîzînd o oglindă şi m-ai rugat:
priveşte-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau făcuţi din pulbere
şi cădeau în pulbere,
am văzut că frumuseţea mi-era bolnavă şi nu voia
decît să dispară,
O, strînge-mă tare în braţe, atît de tare încît să
nu-mi mai trebuie nimic altceva.

Edith Södergran - Suflet în aşteptare

Sunt singură printre arborii lacului,
Sunt prietena vechilor brazi de pe mal
Şi confidenta secretă a tuturor sorbilor tineri.
Singură stau culcată şi-aştept,
n-am văzut pe nimeni trecînd prin părţile-acestea.
Flori mari mă privesc de sus, de pe lujere-nalte,
Plante agăţătoare amare mi se strecoară în sîn,
n-am decît un nume pentru tot, pentru toate, şi numele-i dragoste.

Edith Södergran - Triumful de a exista

De ce îmi e frică? Sunt o parte din infinit.
Sunt o parte din marea forţă a întregului,
o lume solitară, printre milioane de lumi,
o stea de mărimea întîi care se stinge ultima.
Triumf de-a trăi, triumf de-a respira, trumf de-a exista
triumf de a simţi timpul curgînd îngheţat în vine,
de a simţi şuvoiul mut al nopţii
şi de a sta în picioare pe stîncă în bătaia soarelui.
Calc pe soare, stau dreaptă, în picioare, pe soare,
nu ştiu altceva decît soarele.
Timp – care schimbi, timp – care nimiceşti, timp – care farmeci,
vii oare cu noi reţele de intrigi, cu o mie de şiretlicuri pentru a-mi oferi o viaţă
asemeni unui grăunţe, unui şarpe încolăcit, unui recif de mare?
Timp – ucigaş – înapoi!
Sorele-mi umple pieptul pînă la margine cu miere suavă
şi-mi spune: stelele toate pieri-vor odată şi totuşi strălucesc fără frică!

1916

Edith Södergran - Celor puternici

Fugiţi în singurătate! Fiţi oameni!
Nu pitiţi cu membre chircite!
Nu captivi cu dinţi încleştaţi!
Nu vulturi bolnavi, încătuşaţi, legaţi fedeleş!
Învăţaţi să staţi drept ca pinii pe stînci ori pe ruguri de stînci.
Deprindeţi tăcuta lege a stelelor.
Sfinţi şi eroi, trupuri agile, creşteţi coloane în templul adevărului
Învăţaţi să vă înălţati ca talazurile în furtună.
Întindeţi mîinile fratilor voştri, şi lumea se schimbă la faţă.
Zilele cernite ale toamnei au trecut pentru vecii vecilor.

Edith Södergran - Metamorfoză

Ce beatitudine în vînt...
Ce săruturi ale nemărginirii...
Cum s-a schimbat viaţa mea, cît de calmă e-acum,
cît de înşelător de calmă...
Fericită crăiasa-a legendei,
mai multe furtuni decît sunt pe ocean îţi bîntuie inima.
Oare porţi în zadar o asemenea inima-n piept?
Timp, apleacă-ţi urechea la cîntecul meu!
Cînt uneori astfel în iad, încît damnaţii răspund
ecoului cerului.
Nu, inimă, tu treci prin foc!
Nu-mi sperie oare destinul divina mea formă?
Micile duhuri ale fericirii oare nu se supun la un semn al propriei mîini?
Viitorul oare nu va veni cînd îl chem?

Septembrie 1918

Edith Södergran - Hotărîre

Sunt un om foarte matur,
dar nimeni n-o ştie.
Prietenii mei îşi fac despre mine o imagine falsă.
Nu sunt domesticită.
Am cîntărit ce-nseamnă domesticirea în ghearele
mele de vultur, o ştiu prea bine.
O, vulture, cîtă suavitate în zborul aripilor tale!
Oare mut vei rămîne cum e totul în jur?
Poate vrei să faci versuri? Niciodată nu vei putea.
Fiecare poezie va fi smulsă dintr-o poezie,
nu va fi poezie, ci urme de gheare.

Edith Södergran - O viaţă

Stelele sunt inexorabile
cu toţii o ştim
dar eu vreau să caut fericirea pe toate valurile-albastre,
şi sub toate pietrele sure.
Dacă nu va sosi niciodată fericirea ? Ce e o viaţă ?
Un nufăr mic se ofileşte pe mal.
Şi dacă l-a-nşelat presimţirea ? Un val soseşte pe ţărm
şi se stinge în asfinţit.
Ce caută-o muscă în pînza de păianjen,
cu ce s-a ales libelula din singura-i zi de viaţă ?
Nu e nici un răspuns decît două aripi inerte
pe-un piept căzut.
Negrul nu va fi alb niciodată –
dar dulceaţa luptei ne mai rămîne
şi toate zilele cu flori noi ne vin din infern.
Ci vine o zi cînd infernul însuşi e gol şi cerul închis
şi totul încremenit –
atunci nu ne mai rămîne nimic decît trupul unei
libelule pe un fald de frunză.
Dar nimeni nu o mai ştie.

Edith Södergran - Ţara care nu e...

Mi-e dor de ţara care nu e,
tot ce este am ostenit să doresc.
Luna-mi vorbeşte în rune de-argint
despre ţara ce nu-i.
Ţara unde orice dorinţă se-mplineşte ca prin minune,
ţara unde cad orice piedici,
ţara unde ne răcorim sprîncenele noastre rănite
cu rouă lunară.
Viaţa mi-a fost o fierbinte-amăgire.
Dar un lucru tot am găsit, un singur lucru am cîştigat:
drumul spre ţara ce nu e.
În ţara ce nu e.
Iubitul îmi umblă cu-o scînteietoare cunună pe frunte.
Cine-i iubitul meu? Noaptea e neagră,
şi stelele tremură să-mi dea un răspuns.
Cine-i iubitul? Care-i e numele?
Cerurile-şi urcă bolta lor mai sus, tot mai sus,
şi fiul omului e înecat în neguri nesfîrşite
şi nu primeşte nici un răspuns.
Doar copilul e o certitudine.
Şi îşi ridică mîinile sale mai sus decît toate cerurile.
De la el îmi vine răspunsul:
sunt singurul pe care-l iubeşti şi-l vei iubi totdeauna.

Edith Södergran - Facla

Faclă vreau să-mi aprind peste tot pămîntul.
Să ardă facla
în orice curte noptatecă,
în Alpii cu cerul binecuvîntat,
în tundrele cu cerul melancolic.
Faclă a mea, luminează obrazul celui înspăimîntat,
celui blind, celui întunecat şi impur.
Un zeu bun va întinde mîna:
nici o singură clipă nu trăieşte omul fără frumuseţe.

Edith Södergran - Fata blondă a pădurii

N-a fost, ca ieri,
nunta fetei blonde-a pădurii?
N-au fost, ca ieri, atît de veseli mesenii?
Ea era pasărea uşoară, pîrîul limpede,
ea era tainicul drum şi tufişul cu rîsete,
ea era noaptea de vară beată şi îndrăzneaţă,
ea era fără ruşine, rîdea fără măsură,
ea era fata blondă-a pădurii;
împrumutase fluierul cucului,
mergea cu pas jucăus din lac în lac.
Cînd fata blondă-a pădurii îşi serbă cununia,
nu era nici un nefericit pe pămînt:
fata blondă-a pădurii nu ştie ce-i dorul,
are păr despletit şi potoleşte visele,
e palidă şi trezeşte dorinţele.
Fata blondă-a pădurii îşi serba cununia,
brazii erau atît de multumiţi pe colina de nisip,
şi pinii atît de mîndri pe povîrnişul abrupt,
şi jnepenii-atît de veseli pe costişe, în soare,
şi florile toate purtau colerete albe.
Codrii îşi presărau polenul în inimile oamenilor,
lacurile scînteietoare înotau în ochii lor,
şi fluturii albi veneau şi plecau înaitea lor.

Edith Södergran - Descoperire

Iubirea ta îmi întunecă steaua –
luna se ridică în viaţa mea.
Mîna mea se simte străina în mîna ta.
Mîna ta e numai jind.
Mîna mea e dor înfocat.

Edith Södergran - Taurul

De ce întîrzie taurul?
Firea mea e-o pînză roşie.

Oare nu văd ochi băltaţi de sînge,
nu aud răsuflări gîfîite,
nu tremură pămîntul sub copite nebune?
Nu.
Taurul umblă fără corn;
stă în faţa ieslei
şi îndărătnic îşi mestecă fînul aspru.
Pînza cea mai roşie
flutură nepedepsită în vînt.

Edith Södergran - Ai căutat o floare

Ai căutat o floare
şi ai găsit un fruct.
Ai căutat un izvor
şi ai găsit o mare.
Ai căutat o fată
şi ai găsit un suflet –
şi eşti dezamăgit...

Edith Södergran - Iadul

O, ce măreţ e iadul!
În iad nu vorbeşte nimeni de moarte.
Iadul e zidit înlăuntrul pămîntului
şi-i înfrumuseţat cu flori de jăratec...
În iad nimeni nu spune cuvinte deşarte...
În iad nimeni n-a băut şi nimeni n-a dormit
şi nimeni nu zăboveşte şi nimeni n-are tihnă.
Nimeni nu vorbeşte în iad, şi totuşi strigă cu toţii,
lacrimile aici nu-s lacrimi şi mîhnirea şi-a pierdut puterea.
În iad nu se îmbolnăveşte nimeni şi nimeni nu oboseşte.
Iadul e acelaşi mereu. Iadul e veşnic.

Edith Södergran - Stelele mişună

Stele se înalţă! Stelele mişună. Splendidă noapte.
Mii de mîini îşi ridică vălul de pe faţă, înaintea vremilor noi.
Vîrsta cea nouă priveşte pămîntul: o privire de flăcări.
Încet se strecoară pasiunea în inima omului.

Pasiunea de aur îmbrăţişează începutul omului cu patima vinelor tinere.
Omul deschide ferestrele dorurilor necunoscute.
Omul uită de toate, ca să asculte cîntul terestru al unei voci noi.

Fiecare stea aruncă o para pe pămînt cu o mînă singură: monedele sună!
Fiecare stea emană molipsirea creaţiei:
o boală nouă, fericirea cea mare.

Edith Södergran - Ultima floare de toamnă

Sunt cea din urmă născută floare a toamnei.
Am fost legănată în leagănul verii,
am stat de strajă cînd dă să muşte vîntul din nord,
îmi arde în roşu obrazul,
odinioară alb.
Sunt ultima floare de toamnă.
Sunt cel mai tînăr copil al primăverii-ngropate.
Să mori cea din urmă – e-atît de uşor;
am văzut lacul minunat de albastru,
am simţit vara moartă răsuflînd sclipitor,
caliciul nu-mi mai poartă altă sămînţă decît a sfîrşitului.
Sunt ultima floare de toamnă.
Am văzut universul încremenit al toamnei,
am văzut lumina prietenă a doua inimi depărtate,
e atît de uşor s-o urmezi,
acum voi închide poarta cea de pe urmă.
Sunt ultima floare de toamnă.

Erich Kästner - Basm modern

De mult se iubeau, şi-atît de-nfocat
cum numai în cărţi mai citeşti cîte-odat’
Ea nu avea bani. Nu avea bani nici el
dar nunt-au făcut şi au rîs puţinel.

El n-avea serviciu dar avea datorii.
Mîncau doar o singură dată pe zi.
El tot îi spunea: „Tu eşti dragostea mea”
iar dînsa-i turna la copii cît putea.

Şedeau la mansardă erau toţi voinici
Şi-n garderobă-i culca pe ăi mici
Iar de Crăciun zugrăveau pe pereţi
cu creion colorat, cadouri de preţ.

Mîncau pîine goală pe săturate
şi ziceau că ceva mai bun nu se poate.
Un astfel de trai te inspira total
şi el s-a trezit, de-azi pe mîini, genial.

A scris cărţi frumoase şi a cîştigat
o mulţime de bani, devenind deci bogat.
Întîi erau mîndri, apoi mai puţin
căci bogăţia te face meschin.

Dăruiră banii unui orfan
Şi, de n-au murit, mai trăiesc şi-n ăst an...

Erich Kästner - Foamea e curabilă

(o alegorie germană)

Odată un om veni în spital
Se plînse că simte un gol.
Apendicele i-l tăiară ventral
şi-apoi l-au spălat cu fenol.

Îl întrebară: „Te simţi mai uşor?”
El: ”Nu!” Deci, spre a-l susţine
îi amputară pe loc un picior
şi-i spuseră: ”Merge mai bine”

Dar, bietul de el suferea şi mai crud
şi-ntruna ţipa de pomană.
Să vadă ce are cu toţii au vrut.
Şi-atunci i-au făcut cezariană.

Puteau face faţa-unui caz şi mai grav
acum făceau feţe-feţe.
Tăcea. Ca să ţipe era prea bolnav
şi moartea-aştepta să-l îngheţe.

Avea răsuflări tot mai grele, mai proaste,
căci nu-i mai curgea sînge-n vine.
Chirurgii atunci îi tăiară trei coaste ...
Şi muri prăpăditul, în fine.

Medicul şef la mort se uita
iar un tînăr riscă o-ntrebare:
„Sărmanului om, oare ce-i lipsea?”
Oftă chirurgul cu inima grea:
„Îi era numai foame, se pare”

Erich Kästner - Evoluţia omenirii

Cîndva, idivizii stăteau în copaci
păroşi, cu priviri ucigaşe.
Din junglă apoi au ieşit şi dibaci
pavat-au pămîntul, clădit-au în draci
căsoaie cu zeci de etaje.

De purici s-au purificat. În salon
au azi încălzire centrală.
Şi stau toată ziua la telefon ...
Domneşte, de altfel, acelaşi bonton
ca-n junglă, cîndva-n pielea goală.

Ei radioaud şi teleprivesc
şi lumea întreagă-i prezentă.
Se spală pe dinţi, la modă tuşesc.
Pămîntu-i un prea instruit corp ceresc
cu multă apă curentă.

Prin ţevi îşi trimit scrisori, timp record
vînează microbi şi-i cultivă
Dotează natura cu supremul confort
spre cer zboară drept şi în cosmicul port
stau zile-n capsula captivă.

Şi ce mai rămîne din ce-au mistuit
preiau şi transformă în vată.
Incestul nu-i doare. Atomu-l divid;
Prin studii de stil, ştiu amănunţit
că Cezar avea talpa plată.

Şi-aşa, cînd cu gîndul, cînd prin cuvînt
progresul în lume-l creară.
Dar totuşi, de-aceasta abstracţie făcînd
priviţi la lumină, în fond, totuşi sunt
maimuţele de-odinioară.

Erich Kästner - Alegorie indiscretă

A: Pietrele toate, la piramide
au oarecare asemănare.
Doar într-un punct sunt diferite
cele de jos duc greul cel mai mare.

B: E frumos că le deplîngi aşa.
Pietrele-acelea reclamat-au cumva?
Nu-s ele primele care-o duc greu
Mereu cei de jos duc greul, mereu.

A: N-ar fi în cazul ăsta mai bine
să-ntoarcem totul pe dos?
Poate c-ar fi o soluţie-n sine
să pui piramida cu capul în jos.

B: S-ar surpa atuncea din păcate
şi pietrele-ar fi din nou ridicate.
Iar, pînă la urmă, te-ai pomeni
că vîrful e tot unde-l şti.

A: Dacă la oameni, pardon, la pietroaie
totu-i anapoda, neîntrerupt
nu crezi că pînă la urmă aşa e
şi majoritatea-i mereu dedesubt?

B: Aşa e. Geometria-i cuminte.
Nici sila, nici mila nu pot decide.
Doar dacă ...

A: Ce-anume?

B: ... de-aci înainte
nu s-ar mai face deloc piramide.

Erich Kästner - Scurtă autobiografie

Dacă nu vii pe lume, nu-i pagubă prea mare
Pe-un pom şezi în neant şi-ţi rîzi de toate
Eu m-am născut ca prunc, ca orişicare
cam pe neaşteptate.

Şcoala în care uitat-am fel de fel
tot timpul mi-a răpit şi – ce ciudat –
eram pe-atuncea un copil model.
Regret şi azi c-aşa s-a întîmplat.

N-a fost vacanţă, dar a fost război
Tunar m-am pomenit cu alţi soldaţi
Tot globu sîngera copios. Apoi
trăit-am mai departe, dar cum, nu mă-ntrebăţi!

Inflaţie-am avut din plin şi foame
Şi Kant şi studii, burse, slujbe – gata!
Şi arta şi politica şi dame ...
Duminica ploua. Dar cu găleata.

De patruzeci m-apropiu. Nu mint
O fabrică de rime de-atunci am fondat
Am pe la tîmple fire de argint
Amicii mei au devenit mai graşi, treptat.

Alerg după doi iepuri. Mai departe
tai craca de sub mine, meditînd.
Merg prin grădini de sentimente moarte
şi glume răsădesc din cînd în cînd.

Îmi port desaga singur. Zi de zi,
Spatele-i strîmt. Poverile doar cresc.
Formula, deci, pe scurt, aceast-ar fi:
chiar dacă m-am născut, totuşi trăiesc.

Erich Kästner - Sentiment reluat

Într-o zi cu ea s-a pomenit ...
Şi-l găsi mai palid şi mai grav
Apoi dînsul constată lucid
că nici ea n-arăta prea grozav.

Mîine, ea urma să plece iară.
Înspre Allegau sau înspre Tirol
Veselă era din cale-afară
Mai tîrziu, i-a spus că simte-un gol.

El o mîngîie atunci, tăcut.
„Plîngi?”, discret de tot a întrebat
Se gîndeau la anii ce-au trecut
Şi, pe urmă, a fost ca altădat’ ...

Cînd a doua zi se deşteptară
mai străini erau decît oricînd
Mai schimbau o vorba într-o doară
şi minţeau la fiece cuvînt.

Către seară a plecat, în fine.
Şi-au făcut bezele, doar aşa ...
Inimile lor zăceau pe şine
Trenul către Allegau le călca.

Erich Kästner - Confesiunea unor poeţi

Mai bine-am vinde o marfă oarecare!
Să fii poet, modern fu poate ieri.
Dar astăzi să mai umbli-n cinci picioare
nu-i treabă de boieri.

Din nervii noştri-am pus la liră strună
Rimezi, de-i lung suspinul mai uşor
Cînd dau cu pietre-n noi, ne e tot una
căci sună-n plin, poetul e sonor.

Noi oferim simţiri iar voi pînzeturi
Artistic, aranjăm orice durere
- avem doar gust – cu funde şi fireturi.
Iar pieptul ni-l dăm zilnic la tăiere.

Suntem – ruşine! – o sectă de strînsură
şi confecţionăm, ca artizani
după comandă, doruri pe măsură
Din orice facem vorbe, ba chiar bani

Mai bine-ar fi de-am cumpăra şi-am vinde
imobile sau acţii – e egal!
Să fii poet şi să oferi cuvinte
e un scandal!

Erich Kästner - Contemporani, de-a valma

Să nu-i urăşti de-ai vrea, nu e uşor
şi-i şi mai greu să nu-i iei în balon
Ca de pe-un abţibild e capul lor
şi-n locul inimii au telefon.

Ei ştiu exact că cercul e rotund
că invalizii au picior de lemn.
Vorbesc fluent – de-aceea nu ascund
că se mîndresc cu asta-n mod solemn.

În mîna lor, orice i-o marfă rară
şi au în suflet un electric bec.
Ei şi-ncomensurabilu-l măsoară
Ce nu se numără, ei nu-nţeleg.

Au bătături la creier, uriaşe,
de parcă l-ar servi pentru şezut
Roşesc cînd giugiulesc copii în faşe
şi dragostea o fac à la minut.

Pe ei nici chiar în vară, niciodată
un cîntec de Crăciun nu i-a atras
Nu sunt voioşi dar pofte au grămadă
şi cînd gîndesc, atunci gîndesc pe nas.

Cînd timpul nostru-l laudă în cor
ei parc-ar deconta prin asta speze.
Lăţime dublă are mintea lor
şi nu-s în stare să se ruşineze.

Au spirit, însă nu şi-l pot reţine.
Ştiu multe-n care sunt cam nătăfleţi.
Cînd taie firu-n patru, zău că-ţi vine
ca musca, să te caţeri pe pereţi.

Ar trebui-mpuşcaţi doi cîte doi
Ar scoate-un ultim strigăt, dernier cri
Dar au complici atîţia, şi slugoi
încît nu s-ar lăsa-mpuşcaţi de noi.
Şi nu-i poţi nimeri.

Erich Kästner - O mamă îşi face bilanţul

Feciorul meu îmi scrie foarte rar.
Ce-i drept, mi-a scris de Paşti o scrisorică:
la mine se gîndeşte iar şi iar
şi dragă-i sunt ca totdeauna, cică.

De cînd nu ne-am văzut e aproape-un an.
Mă duc la gară, vremea să-mi mai treacă
privind la trenuri, plină de alean
cînd spre Berlin – acolo-i dînsul – pleacă.

Şi mi-am luat bilet cîndva şi eu
de cît pe-aci s-ajung la el, spre seară.
Dar m-am întors pe urmă la ghişeu
iar ei biletul mi-l răscumpărară.

De-un an, feciorul meu e logodit.
Vrea să-mi trimită şi-o fotografie
O pernă, dar de nuntă-am pregătit
Mă vor chema cumva la cununie?

L-o fi iubind ea cu adevărat?
Şi perna o să-i placă ei anume?
Ce singură mă simt cîte o dat’
Or exista şi fii duioşi pe lume?

Frumos era cînd locuia la mine!
Acum dînsul o să se însoare ...
Zac trează noaptea şi ascult cum vine
cîte un tren ... El, mai tuşeşte oare?

Păstrez într-un dulap nişte ghetuţe
El a crescut ... Stau singură aici.
Neliniştea nu poate să mă cruţe.
Of, dac-ar fi copiii pururi mici.

 traducere de Dragoş Carasevici

Erich Kästner - Romanţă lucidă

Se cunoşteau de opt ani (negreşit
că foarte bine). Şi, deodată, fără să ştie
dragostea lor n-a mai fost de găsit
cum dispare uneori o pălărie.

Erau trişti, se minţeau reciproc şi în joacă
încercau sărutări, cîndva fericite.
Acum, fără rost, nu ştiau ce să facă.
În sfîrşit ea plînse, el zîmbea pasămite.

Prin geam un vapor trecînd se zărea ...
El spuse: „E patru. Mai avem timp puţin
să bem undeva împreună-o cafea”
Cineva exersa la pian, în vecini.

În cea mai strîmtă cafenea din cartier
sorbiră din cafea, o dată şi-ncă-o dată;
seara îi prinse tot acolo, -ntr-un ungher.
Tăceau mereu, priveau spre nicăieri,
şi parcă, pur şi simplu, nu le venea să creadă.

Erich Kästner - Monolog în baie

Te-ntinzi în cadă gol, nevinovat
Te supără că-ţi intră-n ochi săpun;
te-observi în amănunt, eşti un bărbat
cu toate cele cîte îl compun.

Au fetele dreptate pe deplin
să creadă – cît mai au sfială –
că şi-n cămaşă sexul masculin
abia-l poţi suporta, dar mite-n pielea goală

Din fericire, stă în mîna lor
s-acopere ce nu ar vrea să vadă
Atît de tinere şi totuşi ştiu ce vor
Ajunge, domnul meu, întinde-te în cadă.

N-are cămaşa, aşa cum stai, nici portofel
nici buzunare, trupul ne-mbrăcatul.
Fără de haine-ţi pari străin niţel.
Visezi şi cam întîrzii cu spălatul.

Pe omul gol, problema de clasă-l lasă rece.
Dac-ar avea cerneală şi-ar vrea să se răsfeţe
ar scrie: „toata viaţa mi-aş petrece
în cadă, de acum şi pîn la bătrîneţe”

La uşă sună cineva strident.
Mi s-a adus gazeta. Cum nu poţi şti nicicînd
ce vine după moarte, să scrii în testament
„Vreau apă curgătoare şi-n mormînt”

Erich Kästner - Călătorie sentimentală

Singur dacă eşti e jale!
Totu-ţi pare tern, banal,
pietre-ţi intră în sandale,
iară doru-ţi dă tîrcoale
şi devii sentimental.

Mergi pe calea indicată
şi te pierzi printre alei.
Dar admiri ce ţi se-arată,
deşi inima ţi-e dată.
Timpul să mai treacă vrei.

Dacă ai da de-o cunoştinţă,
fie chiar pentru moment!
Stai aici ca-n nefiinţă,
vezi un bust cu referinţă
la vreun zeu inexistent.

Ar putea vedea oricine
Alte busturi, mai de soi
(contra plată, ce ruşine!)
Stai pe gînduri. Şi, în fine,
balt-o laşi şi pleci apoi.

O grădină-i lumea toată
Poţi s-aştepţi – ca obligat –
mult şi bine cîteodată
Şi-atunci scrii o ilustrată
că voiaju-i minunat.

Noaptea, capu-l scoti afară
şi în aer rece stai
Miorlăie pisici pe scară
iar cînd zorii dau s-apară
te-ai ales cu-un guturai.

Erich Kästner - Apropo de singurătate

Poţi fi singur cuc la o adică.
Degeaba gulerul ţi-l mai ridici,
te-opreşti lîng-o vitrină şi îţi zici:
„Frumoasă-i pălăria, dar cam mică”

Degeaba intri într-o cafenea
şi-auzi cum alţii rîd în gura mare
Să rîzi cu dînşii nici o noimă n-are,
şi tot degeaba e să pleci aşa.

Îţi saltă umbra-n mers pe trotuar
şi se grăbeşte: cică timpul trece.
O calcă oamenii cu sînge rece
De nu poţi plînge, totu-i în zadar.

Şi n-are rost, acasă de-ai fugit,
să iei bromură, că îţi face bine.
Şi n-are rost să simţi că ţi-e ruşine
şi nici să tragi perdelele grăbit

Şi-ai vrea într-un copil să te prefaci,
să fii ca pruncul nou nouţ de mic.
Iar ochii îi închizi, nu vezi nimic,
şi singur zaci ...

Erich Kästner - Pământul e rotund

Pămîntul e rotund. Se poate.
Nu are faţă şi nici dos
Iar dacă i te uiţi în spate
îi vezi obrazul, ne-ndoios.

E drept, există lună, poezie
şi, undeva, şi-un orăşel
N-ai ce să-i faci. Aşa a fost să fie
Iar cînd eşti mort, te-ai săturat niţel.

Director fii! Fii gras şi încuiat!
Îmbracă frac, joben, dichisul tot.
Iar cînd vreunul nu te-a respectat,
Dă-i peste bot.

Fii prost. Dar şi lucid. Fii aşadar,
pe cît de prost pe-atît de chibzuit.
Te-nscrie mîine-n trustul financiar
şi fii per tu cu Kruger şi Schmidt

Şi să te culci cu soaţele, în plus.
Îi zice „tîrgul liber”, cum se ştie.
Să nu se pară că-i priveşti de sus.
E lumea populată, deci pustie.

Sunt chiparoşi în sud, livezi cu poame.
Pentru-ofticoşi, la sud e ca-n spital.
De nu cîştigi e sigur că faci foame.
Opt livre cîntăreşte-un prunc normal.

Să nu te laşi împins, să-i scuipi în faţă
pe ceilalţi oameni. Fă-o cît mai rar.
Nu e rentabil totdeauna-n viaţă,
căci omul nu e rău ci ordinar.

traducere de Dragoş Carasevici

Francesco Petrarca - Privirea mea se-ntoarce acum la anii-acei

Privirea mea se-ntoarce acum la anii-acei
Ce gândurile-mi toate le-au risipit în zbor;
Şi-au stins şi focu-n care eu, îngheţat, arsei;
Şi-au dat sfârşit odihnei de zabteri şi de dor;

Şi-au frânt credinţa-n visuri de dragoste deşarte;
Şi-au sfâşiat în două drag bunul vieţii mele:
În ţărnă zace trupul – virtutea-n cer, departe;
Şi mi-au răpit şi rodul atâtor chinuri grele!

Azi, zguduit, văd bine ce gol sunt şi stingher,
Că pizmuiesc şi omul cel mai sărac sub cer:
Mi-i jale şi mi-i groază de mine însumi, iată!

Ah, steaua mea! ah, soartă! ah, Moarte hrăpitoare!
Ah, zi de-a pururi dulce şi crudă totodată -
Cum m-aţi adus în astă înjositoare stare!


„Întru moartea Madonei Laura”
„Sonete”, Editura Tineretului,
Bucureşti, 1959, Colecţia cele mai frumoase poezii
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - Vai! chip frumos; vai! caldă şi gingaşe privire

Vai! chip frumos; vai! caldă şi gingaşe privire;
Vai! fără seamăn farmec al mândrelor purtări;
Vai! dulce grai, tu care orice trufaşe fire
Smerit-ai, şi-ai dat celui slab 'nalte cutezări!

Vai! galeş râs în stare atâtea răni să-mi facă,
Încât doar moartea-i soră, azi, gândului nebun!
Suflet regesc, prea-vrednic să fi domnit – o, dacă
Acest netrebnic secol ar fi slăvit vreun bun!

Voi, numai voi suflare şi flacără-mi  sunteţi;
Lipsit de voi sunt astăzi – şi-n cazna astei vieţi
Dureri mai mari nu aflu de cari să fiu învins.

Mi-aţi dat speranţe, doruri în suflet mi-aţi aprins
La ceasul despărţirii de farmecul acel;
Dar vânt de moarte luat-a cuvintele cu el!


„Întru moartea Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - Îndrăgostiţii paşnici şi fără pasiune

Îndragostiţii paşnici şi fără pasiune
Urăsc lumina zilei şi seara o doresc;
Eu totuşi simt că seara durerile îmi cresc,
Când dimineaţa este în ochii-mi o minune!

Căci ziua, în aceeaşi clipită, cresc înalt,
Cresc două răsărituri: un soare şi-un alt soare
Cu frumuseţi şi raze la fel de izbitoare,
Că pân' şi cel din ceruri iubeşte pe cellalt.

Şi razele de soare de cum ţâşniră vii,
S-au împlântat în mine cu rădăcină nouă.
De-aceea mult mi-s ele mai dragi decât mi-aş fi.

Şi-astfel, e-o luptă-n mine şi-s împărţit în două:
Căci liniştea ce ziua mi-o dă, mereu o chem,
Pe când de chinul nopţii, ferindu-mă, mă tem.


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - În vis mi-e fericirea şi lenevesc uşor

În vis mi-e fericirea şi lenevesc uşor;
Pe-aripi de vânt, o lume de umbre eu cutreier;
Pe-o  mare fără ţărmuri şi fund încerc să treier;
Fac din nisip palate şi scriu în vânt de zor.

Cum mi-aţintesc privirea la soare iar şi iar,
Lumina lui cea vie îmi ia vederea toată;
Iar pe-o mârţoagă şchioapă, beteagă şi înceată
Pornesc la vânătoare să prind un cerb sprinţar.

Şi orb cum sunt, de goana cea vană ostenit,
Pierzania m-ajunge, căci o dorii mereu.
Scăparea mi-e-n iubire, la Ea sau poate-n moarte.

Ani douăzeci de-a rândul (ce chin făr' de sfârşit!)
Doar de dureri şi lacrimi şi-oftaturi avui parte:
Sub stea nefericită crescu amorul meu!


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - Fiţi binecuvântate zi, lună, an şi ceas

Fiţi binecuvântate zi, lună, an şi ceas,
Şi ţară prea frumoasă şi loc şi punct în care
Privirea ei cea dulce şi învăluitoare
M-a fost pătruns, şi-n mine de-a pururi a rămas.

Binecuvânt şi-ntâia mea dulce întristare
Din clipa când iubirea, vicleană, m-a robit,
Şi arcul şi săgeata ce m-a străpuns cumplit,
Şi rana până-n suflet adânc sfredelitoare.

Binecuvânt şi zvonul stârnit de mine-n lume
Când chem Madona dragă de-atâtea ori pe nume,
Şi dorul şi suspinul şi plânsul ne-ncetat.

Binecuvânt şi gândul născut numai de Ea,
Şi stihurile-mi toate şi osteneala mea
Prin cari iubitei faimă pe veci i-am câştigat.


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - Amor m-a pus ca ţintă de mult săgeţii sale

Amor m-a pus ca ţintă de mult săgeţii sale;
Şi-s ca zăpada-n soare; ca ceara-n foc; şi sunt
Ca norul care fuge pe cer bătut de vânt...
Şi în zadar, Madonă, cer sprijin milei tale.

Din ochii-ţi lovitura porni ucigătoare,
Că nu mi-i leac nici timpul, nici solitarul loc;
Şi numai de la tine purced vânt, soare, foc,
Cari m-au adus în astă nefericită stare.

Obrazul tău mi-i soare; gândirile-s săgeata;
Dorinţa – foc. Cu astfel de arme-Amor e gata
Să-mi ia vederea, să mă aprindă şi străpungă.

Iar îngerescul cântec şi dulcile-ţi cuvinte
Cu gingaşul lor suflu, care m-au scos din minte,
Sunt vântul fără milă ce viaţa mi-o alungă.


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco petrarca - Mi-i inima prea-plină de-o dulce desfătare

Mi-i inima prea plină de-o dulce desfătare
Ce m-a vrăjit din ziua când am privit-o-ntâi,
Şi orb aş vrea de-acuma în viaţă să rămâi,
Căci nu-ndur alte chipuri, de-ar fi ispititoare.

Şi totuşi, părăsit-am pe-Aceea ce-o doresc
Cu-atâta foc. Dar gândul mi-i învăţat aşa
S-o vadă doar pe dânsa, că tot ce nu e Ea,
Cu silă nesfârşită şi ură ocolesc.

În astă vale-nchisă, de stânci împrejmuită,
Unde-şi găseşte-oftatul meu liniştea dorită,
Mă retrăsei cu Amor, îngândurat stingher.

Nu aflu-aici femeia, ci ape, stei şi cer,
Şi soare, şi icoana trecutei clipe care,
Oriunde mi-ar fi gândul, în gândul meu apare.


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - Vrăjmaşa mea, oglinda, în care-ţi tot priveşti

Vrăjmaşa mea, oglinda, în care-ţi tot priveşti
Fermecătoarea faţă, de cer şi-Amor slăvită,
Întru a mea pieire te face să-ndrăgeşti
Nu vraja ei, ci vraja de dânsa oglindită.

Din inima ta – dulce cuib mie -  tu m-ai smult
La sfatul ei: Prigoană haină şi păgână!...
Şi totuşi eu – chiar dacă iubesc atât de mult -
Nu-s vrednic să fiu unde doar tu poţi fi stăpână.

Dar ea ştiind, oglinda, ce lanţ cumplit mă leagă
De tine, de ce face să-ţi fii tu ţie dragă,
Şi pentru mine aspră, trufaşe iar şi iară?...

Narcis – ţi-aduci aminte? - pe sine s-a-ndrăgit
La fel. Aceeaşi soartă te-aşteaptă la sfârşit.
Dar nu-i pământul vrednic de-o floare-atât de rară!


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Francesco Petrarca - Cu cât sunt mai aproape de cel din urmă ceas

Cu cât sunt mai aproape de cel din urmă ceas
Ce numai el scurtează mizeria umană,
Cu-atât văd ce grăbit e al vremii ager pas -
Şi să mai sper în vreme e amăgire vană.

Spun gândurilor mele: Curând se va topi
Ca neaua huma aspră a trupului. Nu mult
Răstimp de-ale iubirii de-acum vom mai vorbi,
Căci vine potolirea simţirii în tumult.

Cu trupul deodată, speranţa se va duce
- Ea care-atât ne-ndeamnă iluzii să nutrim -
Şi lacrima, şi râsul, şi teama, şi mânia.

E limpede cum printre păcatele năuce
Şi sterpe, regăsită se nalţă omenia.
Şi cum ades zădarnic oftăm şi suferim!


„Întru viaţa Madonei Laura”
Traducere de Lascăr Sebastian

Johann Wolfgang Goethe - Moarte aparentă

Jeliţi fecioare-aici, la groapa sa.
Amor aici căzu, dintr-o nimică.
Dar oare-i mort cu-adevărat? Nu pot jura.
Ades, dintr-un nimic el se ridică.


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Johann Wolfgang Goethe - Lăsaţi-mă să plâng

Lăsaţi-mă să plâng! Încercuit
De noapte, în pustiul fără margini
Cămile dorm şi cei care le mână.
Tăcut veghează-armeanul socotind.
Iar eu, alături, milele socot
Cari de Suleica mă despart; revăd
Supărătoate, lungile-ocolişuri.

Lăsaţi-mă să plâng! nu e ruşine!
Bărbaţii care plâng, sunt buni.
Doar şi Achille-a plâns pentru Brizeis!
Jelit-a Xerxes oastea neînfrântă.
Pe cel iubit ce singur moartea-şi dete
Îl plânse Alexandru.
Lăsaţi-mă sa plâng! sub lacrimi colbul prinde viaţă,
Iar musteşte.


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Johann Wolfgang Goethe - Aproape de cel drag

La tine mă gândesc când valu-n soare,
Pe mări sclipeşte,
Când licărul de lună, din izvoare
Se oglindeşte.

Te văd pe tine când în drum, sub zare
Colb se ridică.
În bezne, când drumeţul pe cărare
E prins de frică.

Te-aud pe tine-n vâjâirea-adâncă
De val, în ropot
Adesea merg s-ascult când, stins, în luncă,
E orice şopot.

Cu tine sunt; de-ai fi cât de departe,
Sunt lângă tine.
Apune; stelele-n curând vor arde.
De-ai fi la mine!


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Johann Wolfgang Goethe - Dragoste fără odihnă

Prin nea, prin ceaţă,
Cu vântu-n faţă,
În hău de umbre,
Prin neguri sumbre,
Ceas de ceas! Ceas de ceas!
Nici răgaz, nici popas!

Chinuri mai lesne
Aş suferi,
Decât aceste
Mari bucurii.
Ah, o-nclinare
Ce inimi uneşte,
Ce turburare
Nu zămisleşte!

Cum să mă rup?
Spre codru s-apuc?
Totu-n zadar!
Vieţii altar,
N-ai pace, nu
Dragoste, tu!


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Johann Wolfgang Goethe - Dedicaţie

Vă-ntoarceţi iar, figuri sfios-plăpânde,
Ce-n ochiul vag de timpuriu m-aţi nins;
Să vă reţin, acum, abia născânde?
De-acest miraj mai sunt eu azi atins?
Cum vă-mbulziţi! ei bine, creşteţi blânde
Din fum şi ceaţă-n juru-mi dinadins;
Cutremurat mi-e pieptul tinereşte
De suflul vrajei ce vă urmăreşte.

Voioase zile-mi ies cu voi în cale
Şi-atâtea umbre dragi se-ntorc tăcut;
Ca basme-aproape stinse vin agale
Prietenia, cel dintâi sărut;
Şi iar mi-e fraged chinul, sună-a jale
Al vieţii labirintic drum pierdut,
Numind pe bunii, ce, minţiţi de soarte
Cu ore-alese, mă-ntrecură-n moarte.

Ei n-aud noul câtec ce-i îmbie,
Cei scumpi, cărora-ntâiul le-am cântat;
S-a spart prieteneasca vălmăşie,
Şi ah! ecoul prim s-a spulberat.
Cântarea mea-n mulţimi străine-adie,
De-aplauze chiar mi-e pieptu-nfricoşat,
Iar cei ce mi-au sorbit pe vremuri cântul,
De mai trăiesc, i-a risipit pământul.

Şi mă cuprinde-un dor uitat de sfera
Acelor duhuri grave-n paşnic stol,
Cu lânced sunet umple atmosfera
Şoptindu-mi cânt, ca harfa lui Eol,
Fiori mă prind, şi lacrimi curg; severa
Mea inimă zvâcneşte rar, domol;
Tot ce posed, mai văd ca-n depărtare,
Iar ce s-a stins, aievea-n jur mi-apare.


Din „Faust”, traducere de Ştefan Augustin Doinaş, Editura Univers, Bucureşti, 1982

Johann Wolfgang Goethe - Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă?

Ce spaimă, ceas de ceas m-alungă? –
Viaţa-i scurtă, ziua-i lungă.
Alt loc vrea inima, tot altul
Nu ştiu de vrea mereu înaltul;
Departe însă ar pleca,
S-ar rupe chiar din sinea sa.
La pieptul drag de cade-n zbor,
Gaseşte-un cer odihnitor,
Vârtejul-viaţă-o zmulge-n larg
Şi-un singur loc i-e pururi drag;
Orice-a pierdut, orice-a râvnit,
Tot înşelată-i la sfârşit.


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Johann Eolfgang Goethe - Extaz al tristeţii

Nu secaţi, nu secaţi,
Lacrimi de veşnică dragoste!
O, cât de pustie, de moartă lumea apare
Ochiului ce-aproape uscat e.
Nu secaţi, nu secaţi,
Lacrimi de amarnică dragoste.


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Johann Wolfgang Goethe - Dor fericit

Înţelepţii doar s-o ştie
Căci mulţimea joc îşi bate!
Vrea să laud viaţa vie,
Dorul morţii-nvăpăiate.

În a nopţilor răcoare,
Ce-n iubire zămisleşte,
Te cuprinde-o-nfiorare,
Pe când candela luceşte.

Se desface-mbrăţişarea
Din a beznelor stihie,
Răscolit asculţi chemarea
Spre suprema cununie.

Depărtarea nu te-abate,
Vii în zbor, vii ca vrăjit,
În luminile visate,
Flutur mic, eşti parjolit.

Şi atât cât n-ai ăst dor:
Pieri şi iarăşi fii!
Eşti un jalnic călător
Peste triste glii.


În româneşte de Maria Banuş
Din volumul Goethe - Poezii, Editura Tineretului, 1957

Serghei Esenin - Părăsit-am casa părintească

Părăsit-am casa părintească
Şi Rusia cu albastru-i blând.
Salcia bea stele, să-ncălzească
Întristarea mamei mele vrând.

Luna-n ape, sfărâmând lucirea,
Broasca ei de aur şi-a întins.
Florile-i de măr, încărunţirea,
Lin în iarba tatei şi-a prelins.

De mă voi întoarce – cine ştie?
Mult să cânt, să freamăt, sunt dator.
Străjuie albastra mea Rusie
Plopul vechi stând drept într-un picior.

Nu ştiu însă dacă-i pare bine
Că-l sărută ploile-n galop,
Căci, cum stă şi freamătă, cu mine
Seamănă la cap bătrânul plop.

(1918)

Stéphane Mallarmé - Nelinişte

Nu vin în seara-asta să-ţi birui trupul, fiară
În care-o gintă-şi mînă păcatul, nici să-asmut
În pletele-ţi impure o patimă amară,
Plictisul incurabil ce-l vărs într-un sărut.

Cer patului tău somnul adînc şi fără umbre
Plutind sub remuşcarea cu pluş deconcertant,
Şi-n care guşti ecoul minciunii tale sumbre,
Tu care ştii ca morţii mai mult despre neant.

Căci Viciul, care-mi roade nobleţea din vechime,
Mi-a pus ca ţie semnul sterilităţii sale,
Ci-n timp ce sînu-ţi rece ascunde protector

O inimă neatinsă de colţii vreunei crime,
Eu fug sleit şi palid, gonit de giulgiuri pale,
Şi nu pot să dorm singur de spaimă că-am să mor.


din Antologia poeziei franceze, 1974.
Traducere de Ştefan Augustin Doinaş,

Edgar Allan Poe - Un vis în miez de vis (A Dream within a Dream)

Primeşte-acest sărut!
Şi-acum, la despărţire,
Să fie cunoscut
Că vis şi amăgire
Fu viaţa ce-am avut!

Speranţa arzătoare
De piere într-o zi,
Ori într-o clipă moare
Ce va fi fost a fi,
Nu tot pierdută-i oare?

În somn profund şi-n ochi deschis,
Un vis în miezul altui vis.

Pe-un ţărm de-amar şi chin
Am adunat în mînă
Nisip de aur fin:
Ci oare-o să-mi rămînă
Un bob măcar să ţin?

Privesc cum strecurate
Prin degete-n adînc
Mi se îneacă toate...
Pot doar atît: să plîng.
O, doamne, nu se poate
Un bob măcar să strîng?

Să fie tot ce ne e scris
Un vis în miez de vis?

(1849),

traducere de Paul Abucean

Anna Ahmatova - Eşti singur azi şi-mpovărat de tine

Eşti singur azi şi-mpovărat de tine,
De slavă şi de visuri despărţit,
Dar ai rămas iubitul pentru mine,
Cu cât mai trist, cu-atât mai îndrăgit.

Bei vin mereu, ţi-s nopţile murdare,
Mai ştii dacă trăieşti cu-adevărat?
Şi ochii-ţi verzi cu zvârcoliri de mare
Mărturisesc că pacea n-ai aflat.

Invocă moartea inima-ţi, nebuna,
Afurisind al soartei pas greoi,
Şi vântul de apus mi-aduce-ntruna
Din partea ta mustrări şi rugi, puhoi.

Spre tine iar cum pot să viu fierbinte?
Sub cerul pal, aici, în ţara mea,
Ştiu doar să cânt şi să-mi aduc aminte,
Tu nici măcar atât n-ai cuteza!

Tristeţi sporind, trec zile fără veste...
Ce rugăciuni de dragul tău să fac?
Iubirea mea atât de mare este,
Că n-ai putut nici tu să-i vii de hac.

(Traducere de Madeleine Fortunescu)
 

Bob Dylan - Am să fiu liber nr. 10

Sunt un tip obişnuit şi normal
Ca mine, ca tine, nimic special
Pot să fiu fratele sau băiatul oricui
Nu difer prin nimic de chipul nimănui
N-are rost să vorbeşti cu mine
E ca şi când ai vorbi cu tine

Boxam singur ieri cu pereţii, ehei
Îmi imaginam că în faţa mea-i Cassius Clay
Ziceam: "Un-doi-trei, vin după tine, Cassius Clay
26, 27, 28, 29, o să-ţi fac faţa ca un ardei
Cinci, patru, trei, doi, unu, Cassius Clay, mai bine fugi ca o broască
99, 100, 101, 102, nici maică-ta n-o să te mai recunoască
14, 15, 16, 17, 18, 19, o să-i rup splina, o să-i sparg retina"

Păi nu ştiu, dar vă spun şi eu din auzite
Că străzile din rai cu aur sunt pietruite
Şi vă zic că situaţia o să fie albastră
Dacă ruşii ajung acolo-naintea noastră
Ptiii! să mori de frică, nu alta!

Eu sunt liberal, e drept, dar cu măsură
Vreau libertate pentru fiecare făptură
Dar să-l las pe Barry Goldwater cumva
Să se mute-n vecini şi s-o ceară pe fiică-mea
Ar trebui să fiu nebun
Nu l-aş lăsa pentru toate fermele din Cuba

Păi mi-am băgat maimuţa la circ, în pâine
Şi-am vrut s-o fac să latre ca un câine
A dat din coadă şi din cap, mititica
Şi-apoi a-nceput să miaune ca pisica
I-o maimuţă stranie, faină pocitanie

Mi-am pus adidaşii cu toc înalt
Şi m-am gândit să fac un tenis pe asfalt
Şortul mi l-am suflecat pân-la buric
Iar de pălărie nu mai văd nimic
Da\' nu mi-au dat voie pe teren

Mi-am tras o femeie, se uită mereu supărat
Îmi bagă ghetele-n maşina de spălat
Trage cu alice-n mine când sunt gol
Îmi pune gumă de mestecat în potol
Are idei stranii, îmi vrea toţi banii, îmi zice "mami"

Acum - am un prieten care de drag
Îmi înjunghie poza cu un briceag
Vrea să mă spânzure cu nişte lână toarsă
Când aude de mine se face că varsă
Am un milion de prieteni!

Acum - mi-au cerut să citesc un poem
La sororitatea surorilor, ce blestem
Am fost pus jos şi capu-mi înoată
Doar Decana Femeilor m-a salvat de-astă dată
Ura! Sunt poet, o ştiu bine
Numai de m-ar ţine

O să-mi las părul să crească pân-la picior
Ca să arăt ca un masiv muntos umblător
Ş-o să mă duc în Omaha pe un cal
Să iau lecţii de golf şi să frecventez clubul local
Să citesc New York Times, să bag mingi în găuri, să-i arunc în hăuri

Păi cred că vă întrebaţi cu toţii acum
Despre ce-i cântecul ăsta, da\' n-o să vă spun
Şi cred că vă nedumireşte chiar şi mai tare
Cântecul ăsta la ce e bun oare
Păi nu e nimic
E ceva ce-am învăţat în Anglia

traducere Mircea Cărtărescu

Bob Dylan - Coşmar de motomaniac

Am ajuns la o căsuţă
Căutând un loc să dorm
Foarte lung fusese drumul
Şi pierit eram de somn
Am zis: "Hei, e cineva
E cineva acasă?"
Mă simţeam tare singur
Cum stam pe treapta joasă
Deodată iese un ţăran
Şi-o fi zis că sunt nebun
Şi una-două îmi propti
O puşcă-n burtă cât un tun

Atunci m-am lăsat deodată-n
Genunchi, strigând aşa:
"Mie-mi plac ţăranii
Te rog, nu mă-mpuşca!"
Ridicând cocoşul
La mine se răsteşte:
"Tu eşti negustorul
De care se vorbeşte?"
"Nu, nu, nu", răspunsei
"Doar doctor sunt eu
Cum vezi, sunt tuns scurt
Şi-am fost şi la liceu"

Intră apoi fiică-sa
Ce se numea Rita
Parcă abia ieşită
Din La Dolce Vita
Am încercat să-l îmblânzesc
Pe taică-su care
Mă privea urât, spunându-i
Ce fermă drăguţă are
Mi-a spus: "Ce ştiţi voi doctorii
Despre ferme, ai?"
I-am spus: "M-am născut la fundul
Fântânii cu parai"

După negreala de sub unghii
A văzut că n-am minţit
Şi-mi zise cam viclean:
"Văd că eşti obosit"
I-am zis: "Da, mii de mile
Am şofat în trombă"
Zise: "Poţi să dormi de-acum
Chiar aici, sub sobă
Poţi să te culci chiar acum
Însă numai dacă
Nu te-atingi de fata mea
Şi în zori îmi mulgi o vacă"

Adormisem ca un prunc
Când aud ceva mişcând
Era Rita, fata lui
Ca Tony Perkins arătând
Zise: "Nu vrei să faci un duş?
Hai că-ţi arăt eu uşa"
Am zis: "Nu, nu!" fiindcă ştiam
Cam ce voia păpuşa
Trebuia să plec de-acolo
Dar nu ştiam cum
Când ea zise înc-o dată:
"Chiar nu faci un duş acum?"

Nici nu mai puteam pleca
Aşa-n grabă, fiindcă, iaca
Apucasem să-i promit
Moşului că îi mulg vaca
Trebuia să zic ceva
Ca să-l zgudui, ca să fiarbă
Aşa c-am strigat: "Îmi place
Fidel Castro şi-a lui barbă!"
Rita a părut jignită
Da'-ntre noi nu s-a mai pus
Căci venea ta-su pe scări
Răcnind: "Repetă ce ai spus!"

Am zis: "Îmi place Fidel Castro
Şi neagra-i barbă, uite-aşa"
Iar el a sărit la mine
Cu toată puterea sa
Rita mormăia o vorbă
Despre maică-sa, pe când
Pumnul lui izbi dulapul
Drept pe lângă mine dând
"Te omor dacă nu pleci
Într-o clipă! Idiot
Doctor comunist şi putred
Şi total nepatriot!"

Aruncă un Reader's Digest
Înspre mine, şi-am fugit
Ţăranul a tras cu puşca
Însă nu m-a nimerit
Am ieşit prin geam spărgându-l
Şi-am căzut plin de fiori
În grădina lui întinsă
Unde m-am ascuns în flori
Rita striga: "Hai napoi!"
El îşi încărca iar tunul
Soarele se înălţa
Iar eu fugeam ca nebunul

Nu cred c-o să mă mai întorc
La ferma aia de vreun fel
Chiar dacă Rita s-a mutat
Şi are grijă de-un motel
El încă mă aşteaptă-acolo
Cu multă viclenie, şi
Cu gândul ca să mă predea
Cândva la F.B.I.
Eu alerg şi zburd
Fericit şi cânt
Fără libertatea vocii
Aş fi în pământ

traducere Mircea Cărtărescu

Bob Dylan - Vremurile sunt în schimbare

Adunaţi-vă-n juru-mi
De-oriunde-aţi veni
Şi admiteţi că apele
Au crescut pe câmpii
Şi-acceptaţi că-n curând
Uzi leoarcă veţi fi
Dacă timpul vostru are valoare
Mai bine înotaţi până nu veţi pieri
Căci vremurile sunt în schimbare

Scriitori şi voi, critici
Ce cu pana munciţi
Vegheaţi, căci o altă
Şansă n-o să primiţi
Roata încă se-nvârte
Prea curând nu vorbiţi
Căci nu se ştie ce nume răsare
Obscurii de ieri sunt azi cei vestiţi
Căci vremurile sunt în schimbare

Senatori şi congresmeni
Ascultaţi-mi chemarea
Nu vă puneţi în contra
Nu blocaţi cărarea
Căci de cel căzut
Se-opreşte mişcarea
Bătălia se dă cu-nfocare
Curând de-al ei urlet va vui toată zarea
Căci vremurile sunt în schimbare

De pe-ntregul pământ
Veniţi, mame, taţi
Şi ce nu-nţelegeţi
Să nu criticaţi
Fiii şi fiicele
Nu vă mai oprimaţi
S-a-nvechit a voastră cărare
În lături feriţi dacă nu-i ajutaţi
Căci vremurile sunt în schimbare

Linia-i trasă
Blestemu-i rostit
Cel leneş de-acum
Va fi cel grăbit
Cum prezentul de azi
Va fi depăşit
Şi lumea de azi va dispare
Şi cel urât ieri va fi azi iubit
Căci vremurile sunt în schimbare

traducere Mircea Cărtărescu 

Charles Baudelaire - Examen la miezul nopţii

Când miezul nopţii a bătut
În râs ne punem o-ntrebare:
Anume ce-ntrebuinţare
I-am dat noi zilei ce-a trecut.
Azi, vineri, treisprezece, dată
Predestinată, pe cât ştim,
Din câte ne mai amintim
Am dus o viaţă blestemată.
Pe Crist, pe el, cel mai curat
Din dumnezei, fără-ndoială,
L-am atacat cu îndrăzneala;
Apoi la Cresus am mâncat
Şi-aici, ca bestia robustă
Să radă şi pe plac să-i fim,
Am înjurat tot ce iubim
Şi-am lăudat tot ce dezgustă.

Noi celui slab i-am fost călău,
I-am arătat, ca toţi, trufia
Şi-am salutat adânc Prostia
Cu fruntea ei de taur rău.
Am sărutat stupida tină,
În faţă i-am îngenuncheat
Şi-apoi am binecuvântat
A lupanelor lumină.

Ca rătăcirea, în sfârşit,
S-o înecăm în nebunie,
Noi, slujitori de poezie,
Ce lucruri pure am slăvit,
Băurăm fără sete,-oriunde,
Şi fără foame am mâncat…
-Să stingem lampa, a ne-ascunde
În negură ne-ntârziat!

Bob Dylan - Va veni iar o ploaie grea

Unde mi-ai fost, băiatul meu?
Unde mi-ai fost, făptură de zeu? Am dat piept cu munţii cu ceaţa în creştet
Şi paşii m-au dus pe căi încâlcite
Şi-apoi am păşit în trista pădure
Şi-n faţă mi-au stat duzini de mări moarte
Şi-adânc m-a-nghiţit cu gura mormântul
Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,
Şi va veni iar o ploaie grea!… Şi ce-ai mai văzut, băiatul meu?
Şi ce-ai mai văzut, făptură de zeu?Am văzut un nou-născut şi fiare dându-i roată
Şi diamante pe cale şi nimeni să treacă
Şi sânge curgând de pe creanga cea neagră
Şi-o odaie ticsită cu mâini bătătorite
Şi treptele albe-necate sub apă
Şi vorbitori sute, mii, cu limba tăiată
Am văzut săbii, puşti, chiar în mâini de prea tineri
Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,
Şi va veni iar o ploaie grea!… Si ce-ai auzit, băiatul meu?
Şi ce-ai auzit, făptură de zeu? Păi, cam un plesnet de trăznet ce-anunţă furtuna
Şi-un muget de val ce-nghite o lume
Şi sute de tobe cu beţele rupte
Şi ‘jde mii de şoapte şi nimeni s-asculte
Şi un om flămând, dar şi râsete prea multe
Şi-un cântec din şanţ, unde mort e poetul
Şi-un urlet de clown, ce plânge pe stradă
Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,
Şi va veni iar o ploaie grea!… Si ce-ai întâlnit, băiatul meu?
Şi ce-ai întâlnit, făptură de zeu? Un mic copilaş cu calul pe moarte
Un om mult prea alb c-un câine prea negru
O doamnă cu trupul cuprins tot de flăcări
O fată, apoi, mi-a dat curcubee
Şi un bărbat, sângerând de alean
Şi-un altul la fel, sângerând tot de ură
Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,
Şi va veni iar o ploaie grea!… Şi ce ai de gând, băiatul meu?
Şi ce ai de gând, făptură de zeu? Păi, o s-o iau înapoi ‘nainte să plouă
M-afund în adânc, în adâncul pădurii
Unde lumea e multă şi cu mâinile goale
Unde stropi de otravă potop cad în valuri
Unde casa din vale stă în faţa-nchisorii
Unde-ascuns e mereu călăul sub mască
Unde foametea-i mare şi-s suflete moarte
Culoarea e neagră şi zero e cifra
Şi cu vorbe, cu gânduri, suflări şi cuvinte
Voi fi-oglindă pe creste, ca toţi să mă vadă
Voi păşi pe oceane ce stau să mă-nnece
Dar cântu-mi voi şti ‘nainte de-a-ncepe
Şi va veni, şi va veni, şi va veni, şi va veni,
Şi va veni iar o ploaie grea!…


 A Hard Rain’s A-Gonna Fall (muzică şi text: )
  (traducere: Florian Pittiş) 

Walt Whitman - Cântec despre mine însumi

[...]Am spus că sufletul nu e mai mult decât trupul,
Şi am spus că trupul nu-i mai mult decât sufletul,
Şi nimic, nici chiar Dumnezeu, nu-i mai mare decât vreunul din noi,
Şi oricine face două sute de paşi fără dragoste se-mbracă-n linţoliu de moarte,
Şi eu sau voi, cu buzunarele goale putem cumpăra ce-i mai scump pe pământ,
Şi să priveşti ori s-arăţi o păstaie de mazăre doldora de boabe e mai presus decât orişice ştiinţă din veac,
Şi nu-i meserie sau slujbă în care un tânăr vrednic să nu poată ajunge erou,
Şi nu-i lucru firav să n-ajungă a întoarce şi lumea pe dos.
Şi mai spun oricărui bărbat şi oricărei femei: să va rămână sufletul netulburat dinaintea unui milion de universuri! [...]

Charles Baudelaire - Sonet de toamnă

M-ai întrebat, cu ochii tăi limpezi, de cristal:
“Iubitul meu cel straniu ce daruri îmi găseşte?”
-Iubito, taci! Ţi-aş spune că inima-mi doreşte
Candoarea ce-avusese străvechiul animal!
Tu, care-mi legeni somnul cu mângâieri uşoare,
Să nu ştii niciodată cumplitu-mi nenoroc,
Nici taina scrisă-n mine cu litere de foc!
De patimă mi-e silă şi orice gând mă doare.

John Keats - Sonet

Tu, ce-ai simit in ochi al iernii vifor,
Vazand prin ceturi norii de omaturi
Si varf de ulmi prin stelele-nghetate,
Simti-vei seceris ca-i primavara.
Tu, cel al carui unic tom a fost
Lumina beznei lungi ce ti-a fost hrana,
Nopti dupa nopti, plecat cat era Phoebus,
April ti-o fi-ntreita dimineata.
Nu cauta cunoasterea! – Eu n-o am,
Dar cant firesc cand da caldura buzna.
Nu cauta cunoasterea! – Eu n-o am,
Dar Seara ma asculta… Cel ce-i trist
Gandind la tradavie, trandav nu e
Si-i treaz cel adormit se crede.

Walt Whitman - Certitudini

Nu am nevoie de certitudini ; eu sunt un om
preocupat de propriul său suflet.
Nu mă îndoiesc că, pe lângă chipul şi mâinile
pe care le cunosc, de sub tălpile mele mă
privesc chipuri pe care nu le cunosc,
chipuri liniştite şi reale.
Nu mă îndoiesc că măreţia şi frumuseţea lumii sunt ascunse
în orice nimic din lume.
Nu mă îndoiesc că sunt nemărginit şi că universurile
sunt nemărginite, dar, în zadar mă gândesc
cât sunt de nemărginite.
Nu mă îndoiesc că astrele şi sistemele astrale aleargă
prin cosmos cu un scop şi că într-o zi voi fi
şi eu ales să fac tot atât cât fac ele, ba
chiar mai mult.
Nu mă îndoiesc că aranjamentele provizorii continuă
şi continuă milioane de ani,
Nu mă îndoiesc că interiorul are un alt interior,
că exteriorul are un alt exterior, că vederea
are o altă vedere, că auzul are un alt auz şi
vocea o altă voce.
Nu mă îndoiesc că mult-plânsa moarte a unor tineri
bărbaţi este de prevăzut şi că moartea
unor tinere femei şi moartea unor copii mici
sunt de asemenea de prevăzut.
(Te-ai gândit că Viaţa a fost atât de bine prevăzută
şi că Moartea, care este sensul întregii Vieţi,
nu a fost la fel de bine prevăzută ?)
Nu mă îndoiesc că naufragiile pe mare, indiferent
de grozăviile lor, indiferent a cui soţie,
al cui copil, al cui soţ, tată, iubit s-a
dus la fund, sunt prevăzute, la minut.
Nu mă îndoiesc că orice este în stare să se întâmple,
oriunde şi oricând, este prevăzut în inerenţa
lucrurilor.
Nu mă îndoiesc că Viaţa prevede totul în Timp şi
în spaţiu. Cred, însă, că Moartea e prevăzută
pentru toţi.

Heinrich Heine - Necredinciosul

O, da! Te voi cuprinde-n braţe!
De-atât noroc nemăsurat
Tresare inima-mi şi creşte
La gândul ăsta minunat.

O, da! Te voi cuprinde-n braţe!
Mă joc cu părul tău bălai,
Căpşorul drag mi-l laşi pe umăr
Şi ore-ntregi cuminte stai.

O, da! Te voi cuprinde-n braţe!
În adevăr se schimbă visul
Şi pe pământ mă-mbie soarta
Să gust aievea paradisul.

O, sfinte Toma! Nu pot crede
Şi mă-ndoiesc de toate cele,
Atât cât degetul n-oi pune
În rana fericirii mele.

William Shakespeare - Sonet CXVI (116)

Nu-i între inimi vreun zăgaz înalt
Spre-a le opri. Iubirea nu-i iubire
De-şi schimbă focul după celălalt,
Fugară ca fugarul în neştire;
O,nu ! iubirea-i far nezguduit
Ce străjuieşte-n pîclă şi-n furtună,
O stea ce-ndrumă năvi necontenit
Şi care nu se-ntîmplă să apună.
Iubirea nu-i paiaţa Vremii . Ci
O floare dată coasei ei ce-o curmă.
Dar nu păleşte-abia ce-mboboci,
Ea neschimbată şade pîn’ la urmă.
Şi dacă versu-mi minte şi-i greşit
Nimic n-am scris, şi nimeni n-a iubit

(trad. Nicolae Pintilie) 

Dante Alighieri - din Vita Nuova

Aşa gentilă şi onestă-mi pare
stăpîna mea pe alţii cînd salută,
că limba, tremurînd, rămîne mută
şi nu cutează ochii s-o măsoare.

De-i lăudată, trece gînditoare,
smerit purtîndu-şi graţia-nnăscută;
şi pare că, din ceruri scoborîtă,
e pe pămînt minunii-ntruchipare.

Aşa desfată-a ochilor lumină,
că iscă-n piept o dulce fericire,
de ne-nţeles cuiva ce n-o încearcă;

iar de pe buze îi adie parcă
zefir suav, cu izuri de iubire,
ce lin şopteşte inimii: “Suspină!”.

Rabindranath TAGORE - Doar tu îmi trebuieşti

Doar tu îmi trebuieşti, doar tu! - repete
acestea inima-mi de-a pururi, pe-ndelete.
Dorinţi ce zi şi noapte-mi dau târcoale –
sunt calpe toate, până-n sâmburi goale.
Cum noaptea ascunde-n întunericul din sine
nestăvilita ei cerinţă de lumină -
chiar astfel din adâncul meu, din mine,
răsună cântecul:
"De tine am nevoie, doar de tine!"
Şi cum furtuna-şi vrea sfârşitul în tăcere,
chiar când tăcerea o loveşte cu putere -
revolta mea loveşte-n dragostea de tine,
şi totuşi strigă:
Pe tine doar te vrea, pe tine!

Rabindranath Tagore - Fii gata, inima mea

fii gata, inima mea
şi-avăntă-te-nainte
lasă-i să întârzie pe cei ce vor
numele tău a fost strigat
în cerul dimineţii.
bobocului de noapte-i este dor de rouă
dar floarea înflorită strigă
după libertatea luminii.
sparge-ţi învelişul, inima mea
şi-avăntă-te-nainte !

Byron - Elizei (To Eliza)

Ce tâmpă e, Elizo, cea sectă musulmană!
Că-n rai muieri nu intră, afirmă aceşti inşi!
De te-ar vedea pe tine, Elizo, în persoană,
Eroarea şi-ar admite, şi-n lume-ar fi respinşi.

Să fi avut Profetul idei mai răsărite,
Nicicând din rai muierea el n-ar fi alungat;
Şi-n locul celor târfe virgine ce promite,
Rai exclusiv de eve ar fi întemeiat.

Dar stai, că vă rezervă şi alte boroboaţe!
Întâi vă neagă duhul, prin acel crud complot,
Şi-apoi pe soţ îl lasă să ţină patru soaţe!
De suflet v-aţi lipsi voi, dar asta-i prea de tot!

Preceptele acestea, din cât am cunoştinţă,
În mod egal din sexe o băşcălie fac:
Pe soţ sunt o povară, pe soaţă umilinţă,
Că "femina e înger, dar căsnicia-i drac".
 

Byron - Unei doamne

O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseşi, mi se pare,
N-aş mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!

De vină tu eşti, deci, deşi
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde şti
Că tu ai rupt logodna, poate.

Mi-era, ca şi al tău, curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. -
Azi, altuia îi eşti femeia!

Aş fi în stare să-i zdrobesc
Şi liniştea şi fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc,
Nu-l pot urî - aşa mi-e firea!

De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de înger!
Tot ce găseam la tine, doar
La multe caut azi, şi sânger!

Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însă-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine!

Azi, caut alte bucurii:
În câte o ceaţă zgomotoasă
(Pe gânduri, aş înnebuni!)
Încerc să uit tot ce m-apasă.

Dar chiar aşa, câte un gând
Se mai strecoară prin beţie, -
Şi diavolii m-ar plânge - aflând
Că te-am pierdut pentru vecie!

Omar Khayyam – Singurătatea omului

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
- Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine
Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.
Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

Pablo Neruda – Poemul XVIII

Aici te iubesc!
Vântul se desprinde din pinii întunecaţi.
Luna străluceşte ca fosforul în apa nestatornică.
Zilele, de acelaşi soi, se urmăresc unele pe altele.
Zăpada se dezvăluie în forme care dansează.
Un pescăruş argintiu alunecă din vest.
Uneori o corabie. Stele înalte, înalte.
O, catargul unei corăbii.
Singur.
Uneori mă trezesc devreme şi sufletul mi-e ud.
În depărtare, marea sună şi răsună.
Acesta este un port.
Aici te iubesc.
Aici te iubesc şi orizontul te ascunde în zadar.
Te iubesc şi printre aceste lucruri reci.
Uneori, săruturile mele se urcă pe acele corabii grele
ce străbat marea fără destinaţie.
Mă regăsesc uitat ca ancorele vechi.
Porturile devin triste când după-amiaza acostează.
Viaţa mea oboseşte, înfometată, fără niciun scop.
Iubesc ce nu am. Tu eşti atât de departe.
Dezgustul meu se luptă cu amurgul înăbuşit.
Dar noaptea revine şi începe să-mi cânte.
Luna îşi răsfrânge visul neîntârziat.
Cea mai mare stea mă priveşte prin ochii tăi.
Şi, când te iubesc, pinii îţi cântă numele în vânt
cu frunzele lor ca de coarde.


(traducere de Ionuţ Popa)

Heinrich Heine – Am plâns prin somn

Am plâns prin somn. Visasem
Că tu ai fi murit.
Şi m-am trezit, şi iară
Am plans şi m-am mâhnit.

Am plâns prin somn. Visasem
Din viaţa-mi că dispari,
Şi m-am trezit în noapte,
Şi-am plâns cu lacrimi mari.

Am plâns prin somn. Visasem
Că iar la piept îmi cazi,
Şi m-am trezit în bocet,
Şi zău că plâng şi azi…


(traducere Petru Cărare) 

Alphonse de Lamartine - Lacul

Împinși spre noi limanuri din pragul tinereții,
În noaptea nesfârșită duși fără a reveni,
Cândva ancora nu vom putea pe-oceanul vieții
S-o mai zvârlim o zi ?

O, lac sfânt ! Abia anul în scurgerea-i înceată
Trecu, și lângă unda cea liniștită-a ta
M-așez ca și altădată pe-aceeași piatră, iată,
Pe care și ea sta !

Tu vâjâiai și-atuncea voind a te ascunde
Sub stâncile-acestea roase, iar eu stam fără grai
Când pe-ale ei picioare tu spuma de pe unde
Tăcut o aruncai.

Ții minte, într-o seară ? Vâsleam noi în tăcere:
Nu se-auzea departe pe netedu-ți cuprins
Decât zgomot de vâsle ce-ncet simțeam cum piere
Când luciul ți-a atins.

Și-un glas cum nu fun-n lume vreodată, în clipita
Aceea răsunat-a, iar țărmul a rămas
Înmărmurit de farmec și vrajă când rostit-a
În șoaptă-i scumpul glas.

- ”O, timpule, te-oprește ! Și voi, grăbite ore.
Lăsați al vostru zbor;
Cruțați pe-aceia ce voiesc să se adore
Tot timpul vieții lor !

Pe mulți nu poate-n viață nimica să-l atragă:
Cu dânșii vă grăbiți;
Luați-le lor viața ce nu le etse dragă;
Uitați pe fericiți ”.

Dar vai ! Eu cer zadarnic mai multe clipe-n șoapte
Să stăm pe unde-aici;
Căci aurora, iată, ajută ca pe noapte
S-o-nfrângă dalba zi.

O, să iubim ! Ne-o spune și-a orelor chemare
Și tot ce e sub cer;
Căci omul liman n-are, iar timpul margini n-are;
El trece - cei vii pier !

O, timp pizmaș ! Cum oare, mânia ta nu-ntreabă
Nicicând soarta de care nădejdile mi-anin,
Și-n zilele de vrajă tu fugi cu-aceeași grabă
Ca-n zilele de chin ?

Cum ! Amândoi alături deloc nu vom mai merge ?
Cum ! Tu ființă scumpă într-alte lumi să pleci ?
Și clipele ce timpul le face și le șterge
Pierdute-s pentru veci ?

Trecut, eternitate, neant, totul ne minte !
Grăbiți: unde e vremea ce altădată fu ?
Răspundeți: doar o clipă din clipele prea sfinte
Ne veți mai sta sau nu ?

O, lac, stânci mute, peșteri, păduri de farmec pline,
O, voi pe cari vă cruță al anilor convoi,
Măcar doar amintirea acestei nopți senine
Să o păstrați cu voi !

Să-ți fie și-n odihnă precum și pe furtună,
O lac frumos și pașnic, tot chinul ce-l îndur,
Și-n brazii-nalți, și-n aste stânci mari care se-adună
Pe țărm de jur în jur.

Să-ți fie în zefirul ce freamătă și-adie,
În zgomotul din undă în undă repetat,
În steaua cea mai albă ce-ți dă lumină ție,
Din cerul înstelat.

Și vântil care geme, și trestia subțire,
Miresmele ușoare din aeru-ți sfințit
Și tot ceea ce poate să vadă, să respire
Să zică: S-au iubit !”

Anatole France - "Cartea Suzannei"

Întreaga fire, cât cuprinde,
Miracol, celor mici, le pare.
Cum nasc, în suflet le pătrunde
A lumii vrajă-ncântătoare.

E în privirea lor o rază
Răsfrântă ca un magic semn;
Iluzia le dă îndemn,
Şi slabele puteri cutează.

Necunoscutul rost divin
I-afunda-n ape-adânci, în spume.
În van îi chemi, rămân străini,
Căci ei trăiesc în altă lume.

Puri, ochii lor desculţi rămân.
Ce vise stranii în răsfrângeri!
Şi ce frumoşi pierduţii îngeri
În universul prea bătrân!

În timp ce mai luptăm cu găndul,
Sprinţar visează mintea lor;
Misterul vieţii, descifrându-l,
Dintr-un fior, în alt fior.


traducere de Raul Joil,

Charles Pierre Baudelaire - Florile răului

Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime,
O,Frumuseţe?Reaua şi buna ta privire
Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime,
De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.

În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună;
Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura;
Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună
Se face laş eroul,vitează stârpitura.

Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelare?
Destinul ca un câine de poala ta se ţine;
Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare;
Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine;


Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ;
Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate
Nu-i cel mai slut,şi-Omorul e un breloc de preţ
Pe pântecul tău săltând cu voluptate.

Orbitul flutur zboară spre tine,lumânare,
Slăvindu-te drept torţă când a început să ardă.
Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare
Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.

Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie,
O,Frumuseţe! monstru naiv şi fioros!
Când ochii tăi,surâsul,piciorul tău mă-mbie
Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?

Sirenă rea sau înger,drăcească sau divină,
Ce-mi pasă când tu - zână cu ochi de catifea,
Mireasmă,ritm,lucire,o!singura-mi regină!-
Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?

Charles Baudelaire - Deseară ce vei spune

Deseară ce vei spune, biet suflet solitar,
Tu, inimă, uscată pe vremuri, ce vei spune
Fiinţei preafrumoase, preascumpe şi preabune
Ai cărei ochi deodată te-nviorară iar?

- Vom pune-orgoliul nostru de-a pururi s-o slăvească;
Poruncile-i domoale nepreţuite sînt;
Pătruns de duh e trupu-i ca plasma îngerească;
Privirea ei ne-mbracă în luminos veşmînt.

Oricînd, în toiul nopţii şi în singurătate
Sau ziua-n larma străzii şi-a omeneştii gloate,
Fantasma ei în aer ca flacăra dansează

Şi spune:"Sînt frumoasă şi vreau cu străşnicie
De dragul meu Frumosul drag veşnic să vă fie.
Eu sunt Madona, Muza şi îngerul de pază."

Victor Hugo - Când intră copilaşul...

Când intră copilaşul e râs şi bucurie
Şi dulcea lui privire se oglindeşte vie
În ochii tuturor.
Şi cea mai tristă frunte şi mai împovărată
Se descreţeşte, pruncul curat când se arată
Zâmbind gânguritor.

De-i primăvara-n floare sau de-i noiembrie-afară -
Şi ne-ncălzim cu toţii la flacăra sprinţară
În sobă scăpărând,
Copilu-aduce viaţa cu el, ne luminează
Şi-l alintăm şi râdem, iar mama-l priveghează
Cum calcă, tremurând.

Ades privind în sobă al flăcării răsuflet
Vorbim de cer, de ţară, poeţi, sau de vreun suflet
Ce-şi nalţă ruga sus.
Când intră el, adio şi patrie, şi slavă
Şi toţi poeţii lumii! Şi vorba noastră gravă
Zâmbind, i s-a supus.

O, dacă aurora, când noi visăm în noapte
Şi ascultăm cum unda prin trestii plânge-n şoapte
Şi-aprinde-al ei fanar,
Lumina ei deodată deşteaptă vii fanfare
De clopote şi păsări ţâşnesc din zare-n zare
Pe-al câmpului chenar.

Tu, prunc, eşti aurora, iar sufletul meu parcă
E-un câmp cu flori ce-n viaţă să-şi dăruie încearcă
Miresmele lui vii;
Sunt codrul, ale cărui crengi sumbre noduroase,
Ţi-mpărtăşesc doar ţie dulci murmure duioase
Şi raze aurii.

Frumoşii-ţi ochi, cu-atâtea lumini suave, sfinte,
Mânuţa ta curată şi veselă, cuminte,
Nu ştiu să facă rău;
N-ai bălăcit în mâlul lumescului coclaur
Copil bălai, sfânt înger frumos, un nimb de aur
Purtând pe capul tău!

Eşti, printre noi, columba tronând pe arca sfântă;
Picioru-ţi încă tânăr, prin ţărnă nu se-mplântă.
Porţi aripi de azur;
Întreaga lume-ţi pare că e-o-ntrebare vană,
În trup şi-n suflet totul e fără de prihană.
Nimic nu ai impur!

Cât de frumos e pruncul zâmbind cu voie bună;
În buna lui credinţă vrea parcă tot să-ţi spună
Prin lacrimile lui.
Uimit, privirea dulce în jurul lui rotindu-şi
Şi sufletul lui fraged, şi gura dăruindu-şi
În sărutări, oricui.

Prieteni, fraţi şi înşişi duşmani fără tăgadă
Fereşte-i pretutindeni în viaţă să nu vadă.
O, domne sfânt şi viu
Nici cuib fără de păsări, nici stup făr’ de albine
Nici vară fără pajişti cu roşii flori, divine.
Şi nici cămin pustiu.

În româneşte de Lazăr Iliescu

Saadi - Livada

Vorbi c-un fluture un nu ştiu cine :
-"Tu flacăra dac-o-ndrăgeşti , nu-i bine .

Ia drumul ce nădejdea o ascunde !
Cât despre foc ? De unde până unde ?

Eşti salamandra ce din foc se-nfruptă ?
Şi cât curaj ţi-ar trebui în luptă !

Nu-i liliac sub soare să rămână .
Eşti prost când fierul vrei să-l frângi în mână .

Şi dacă flacăra îţi e duşmană ,
Iubirea pentru ea nu-i oare vamă ?

Şi nimeni nu va fi să-ţi ţină parte ,
când pentru ea ai parte doar de moarte .

Milogul îndrăgind regeasca faţă ,
Iubirii vane ghiontu-i e răsplată .

De ţine nici că-i pasă-a ei lumina ,
Când padişahu-n juru-i se înclină .

Iar tu , într-o asemenea-adunare ,
sărmană cum eşti , nu vei găsi iertare .

Cu ceilalţi de se poartă blând şi-i iartă ,
pe tine-n miezul focului te poartă ."

Răspunse fluturele , torţa vie .
-"Mirare-i dacă ard ? Ce-mi pasă mie !

Mi-e inima un foc , şi-oricare
alt foc , pe lângă=al meu e-o floare .

Veşmântul inimii nu pentru mine ea-l sfâşie .
Al sufletului guler cât de bine-mi-l sfâşie .

Nu vrerea mea spre flacără mă-mpinge .
Un lanţ de patimi gâtul mi-l încinge .

Chiar dac-aş sta departe , focul m-ar aprinde .
Ea numai dup-o clipă focului m-ar vinde .

Oricum , vreau focul să-mi cuprindă pieptul ,
căci unde-i ea , eu să exist n-am dreptul ."

Anna Ahmatova - Calomnia

Calomnia pretutindeni m-a tot însoţit.
Pasu-i târâtor până şi în somn l-am auzit
Şi în oraşul mort sub cerul cu-apucături haine,
Căutând, rătăcit, loc de mas, fărâmă de pâine.
Şi refracţia ei arde în toţi ochii deodată,
Ba ca trădarea, ba ca spaima nevinovată.
Nu mă tem de ea. La orice nouă provocare
Ripostez pe potrivă, demnă, necruţătoare.
Dar fatala zi deja mi-o prezic, e în preajmă, –
În zori vor veni la mine prietenii să mă vadă
Şi mi-or deranja dulcele somn cu bocetul lor,
Iar pe piept mi-or pune iconiţa cu auriu ozor.
Necunoscută de nimeni atunci şi ea va intra
Şi la patul meu cu neobosita gură a sa
Va tot număra obidele care n-au existat,
Împletindu-şi vocea cu prohodul psalmodiat.
Şi toţi vor pricepe: neruşinata prinde-a aiuri,
Încât vecin la vecin nu va-ndrăzni a privi,
Pentru ca în straşnic vid trupul meu să cadă,
Pentru ca sufletu-mi să ardă ultima dată
Cu neputinţă terestră, zburând spre-al zilei zorit,
Cu sălbatică milă pentru pământul părăsit.

1922

traducere Leo BUTNARU

Anna Ahmatova - Trei poeme

1

Da, am iubit adunături nocturne, până-n dimineaţă, –
Pe micuţa masă paharele ca de gheaţă,
Peste cafeaua neagră subţire abur aromat,
A căminului greu şi roşu jar de iarnă, aţâţat,
Veselia glumei literare muşcătoare, subtilă,
Şi prima ocheadă-a amicului, neputincioasă şi umilă.

2

Ispită n-a existat. Ispita în tihnire trăieşte,
Ea roade postitorul, preasfinţitul îl asupreşte

Şi în miezul nopţii de mai peste jună călugăriţă
Ţipă istovit precum o rănită vulturiţă.

Iar desfrânaţilor şi păcătoaselor amabile-n fiece ungher
Nu le este cunoscută-mbrăţişarea braţelor de fier.

3

Oare nu din motiv că lăsând blestemata neseriozitate,
Privesc adânc tulburată la palatele întunecate?
De-acum obişnuită cu înalte zvoniri preacurate,
De-acum judecată după legi pe pământ neumblate,
Eu, ca o criminală, mă mai târăsc spre acel loc
De execuţie îndelungă, arsă de al ruşinii foc.
Şi văd oraş minunat, şi aud glasul celui iubit,
De parcă încă n-ar exista tainicul mormânt,
Unde, lângă cruce, îngenunchind în arşiţă şi brumă,
Eu trebuie să aştept judecata grea, de pe urmă.

1917



* * *

Ţie să-ţi fiu supusă? Ţi-ai ieşit din minţi!
Doar puterii divine dau ascultare.
Nu-mi doresc alinare, nici scrâşnet din dinţi,
Soţul – mi-e călău, casa lui – închisoare.

Dar asta e! Venisem de bună voie...
Decembrie se năştea, vântu-n câmp urla.
Luminos era-n a ta nevolnicie,
Pe când după geam întunericul domnea.

Astfel în străvezia sticlă pasărea
Se loveşte în iernatica urgie
Şi sângele îi pestriţează aripa.

Acum mă umplu fericirea şi tihna.
Adio, şi-o să-mi rămâi drag pe vecie,
Pentru că în casa ta primii străina.

1921


* * *

O toamnă nemaipomenită a edificat cupolă înaltă,
Norii primit-au ucaz să nu-ntunece bolta din infinit,
Şi oamenii se mirau: luna septembrie e ca şi-ncheiată,
Dar zilele friguroase, umede unde s-ar fi prăpăstuit?
Apa canalelor tulburi se făcu de un verde smaraldiu
Şi urzica răspândea miros ca de roze, dar mai tare.
Răsăritul erau sufocant, nesuferit, demonic, purpuriu,
Şi-l vom ţine minte până la ultima noastră suflare.
Soarele părea să intre-n urbe ca un bandit sau derbedeu
Şi primăvăratica toamnă atât se mai alinta lângă el,
Încât se părea că ar putea să răsară albul ghiocel...
Iată când te-ai apropiat şi tu, liniştit, de cerdacul meu.

1922


traducere Leo Butnaru

William Shakespeare - Hamlet

William Shakespeare - Pericle

William Shakespeare - Regele Lear

William Shakespeare - Furtuna

William Shakespeare - Scorpia îmblânzită

Anton Pavlovici Cehov - Livada de vişini

Bertolt Brecht - Alabama song

Arată-mi drumul către următorul whisky-bar
Oh, nu-ntreba de ce, oh, nu întreba de ce
Arată-mi drumul către următorul whisky-bar
Oh, nu-ntreba de ce, oh, nu întreba de ce
Pentru că dacă nu aflăm următorul whisky-bar
Îţi zic că tu o să mori
Îţi spun că tu va trebui să mori
Eu îţi spun
Îţi zic eu

Oh, luna din Alabama
Ar trebui să ne spunem - spune la revedere
Ne-am pierdut buna şi bătrâna noastră mamă
Şi trebuie că ai nişte whisky
Oh, tu ştii de ce

Arată-mi drumul spre următoarea fată drăguţă
Oh, nu-ntreba de ce, oh, nu întreba de ce
Arată-mi drumul spre următoarea fată drăguţă
Oh, nu-ntrebă de ce, nu întreba de ce
Pentru că dacă nu aflăm următoarea fată drăguţă
Îţi spun că va trebui să murim
Va trebui să murim îţi spun

Oh, lună de Alabama
Ar trebui să ne spunem - spune la revedere
Ne-am pierdut buna şi bătrâna noastră mamă
Şi trebuie că ai vreo fată
Oh, tu ştii de ce

Arată-mi drumul spre ultimul dolăruţ
Oh, nu-ntreba de ce, oh, nu întreba
Arată-mi drumul spre ultimul dolăruţ
Oh, nu-ntrebă de ce, oh, nu întreba
Pentru că dacă nu aflăm următorul dolăruţ
Îţi spun eu că va trebui să murim
Îţi spun că va trebui să murim
Îţi zic
Îţi zic eu
Va trebui să murim îţi spun

Oh, luna din Alabama
Ar trebui să ne spunem - spune la revedere
Ne-am pierdut buna şi bătrâna noastră mamă
Şi trebuie să ai dolari
Oh, tu ştii de ce


(trad. Liviu Ofileanu)

Rainer Maria Rilke - Muntele măslinilor

Pe sub frunzişul palid el pătrunse,
înfrânt şi pal, printre măslini, pe munte;
şi aplecându-şi prăfuită frunte,
în mâna lui fierbinte şi-o ascunse.

Povestea lui fusese încheiată.
Eu plec de-acum şi toţi mă părăsesc.
De ce vrei Tu să spun că eşti când, iată,
eu însumi nu Te mai găsesc?

Nu Te mai pot găsi. Nu. Nici în mine
şi nici în alţii. Nu eşti pe pământ.
Nu Te mai pot găsi. şi singur sunt.

Sunt singur cu durerea întregii lumi în mine,
pe care-am vrut s-o potolesc prin Tine,
Tu care nu exişti. Ce grea ruşine...

S-a spus apoi: un înger venit-a să-l aline ...

De ce un înger? Noaptea a venit.
Nepăsătoare, crengile foşneau.
Discipolii prin somn se frământau.
De ce un înger? Noaptea a venit.
şi n-avea noapte-aceea nimic deosebit.
Era cum sunt atâtea nopţi în viaţă,
cu câini ce dorm şi crengi nepăsătoare.
O noapte dureroasă, o noapte oarecare
ce-aşteaptă până iarăşi se face dimineaţă.

Căci îngerii nu vin de obicei
la cei care se roagă cum el se tot rugase,
şi pentru ei nu-s nopţi miraculoase.
Pe-acei ce-şi vor ei singuri pierzarea toţi îi lasă,
şi taţii lor se leapădă de ei
şi mamele îi izgonesc de-acasă.


În româneşte de Al. Philippide

Sandor Petöfi - Cum de au scăpat nespânzuraţi

Cum de-au scăpat nespânzuraţi
Aceşti bandiţi, tâlhari şi hoţi?
Nu mai sunt sfori sau nu mai sînt
Atâţia arbori pe pământ
De care să atârne toţi?

Nemernicii! Aşteaptă în umbră
Şi ne pândesc! În câte-un strop
De s-ar preface fiecare
Şi ar ploua din zare-n zare
Ne-ar îneca un alt potop!


(traducere din limba maghiară de George MIHAIL)

SANDOR  PETÖFI (1823-1848)
     Cel mai mare poet maghiar, Sandor Petöfi, a murit în luptă la vârsta de 25 de ani la Albeşti, în Transilvania, ca erou al Revoluţiei de la 1848. A scris poeme incendiare împotriva exploatării sociale şi împotriva regalităţii. 

Giosue Carducci - Pentru expediţia din Mexic

O, cuib de zbiri, o iad ferecător
De libertăţi şi neamuri oprimate,
Forjă a servituţii, un’ se bate
Tiranic lanţul oricărui popor,

Tu, Europă, moartea se abate
Şi vine când o chemi pentru omor
Şi împarte-n ţărmu-ţi eliberator
Vicii, cătuşe mândra-ţi libertate!

Fiţoasei Franţe, sângeroasei Spanii
Şi precupeţei Anglii dă povaţă:
Spre noi victorii bandele-şi trimeaţă

Alţi şefi autohtoni momind, mişei,
Cu ranguri, bani… O, vitejeşti campanii,
Ce mare-i lumea în micimea ei!

(traducere din limba italiană de Marina CALIOPE)

ANDRÉ MARIE DE CHÉNIER - Conducătorii (fragment)

Ori cum infami ne ducem printre morţi,
În câmpu-n care vite suntem lăsaţi să paştem
Aşteptăm toţi ai ghilotinei sorţi !
Dar poate că nici ora în mersul ei statornic
Pe cercul de pe albul porţelan
Nu va-mplini din clipe ocolu-i pe ceasornic
Cu acul din fatidicul cadran
Şi somnul de pe urmă mă va cuprinde-n grabă,
În astă clipă versul început
Nu va ajunge poate la ultima silabă
Şi mesagerul morţii cel temut,
Ce suflete culege spre a le preface-n umbre,
Cu o escortă de asasini armaţi
Mă va striga pe nume din beciurile sumbre
Unde mă plimb cu paşii cadenţaţi.
Dar, cred, o Judecată pedepsi-va crima
Şi va lovi în faima ăstor câini
Care m-aruncă-n moarte şi îmi retează rima
Şi-mi leagă azi cătuşele la mâini !
O, ţară, dacă versu-mi cu glasul lui de aramă
Pentru dreptate a luptat cumva,
Dacă la os ţi-ajunse batjocura infamă,
Păstrează-mă, fă tot spre a mă salva !
Prin braţul meu să fulgeri, să te răzbuni cu versul,
Săgeţi din tolba plină să-ţi alegi
Şi să-i străpungi, să-i spulberi, să cureţi universul
De aceşti tâlhari mâzgălitori de legi,
Reformatori de bâlciuri şi meşteri de palavre
Ce înfig cuţitu-n sânul maicei lor,
Toţi trădători de neam, viermi lacomi de cadavre,
Care respiră doar prin ura lor!
Oh, văd doar deznădejdea cu faţa ei lividă
Şi al disperării dinte nevăzut
Şi ţara sugrumată de banda homicidă
Cu forţa şi succesul nescăzut.
Cum? Nu rămâne nimeni să scrie prin istorii
Masacrele atâtor inocenţi
Duşi toţi la sacrificiu în crunte abatorii
De aceşti monştri ucigaşi, demenţi?
Nu le striveşte gura cu balele turbate?
O, nu ! E totul vis înşelator!
Tu, inimă, te stinge din dor de libertate,
Virtute, tu, mă plânge dacă mor!

(traducere N.PORSENNA)


 ANDRÉ  MARIE  DE  CHÉNIER
(1762-1794)
A fost unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii. A murit pe eşafod, în 1794, la vârsta de 32 de ani, decapitat de cuţitul ghilotinei în timpul Terorii Iacobine din vremea Revoluţiei Franceze căreia i-a contestat vehement politica de teroare şi genocid. Versurile  pe care le redăm mai jos au fost scrise în închisoarea din Paris, în zilele de dinaintea execuţiei. Spaima de poezia lui a fost atât de mare încât Guvernul Republicii Franceze - Comitetul de siguranţă publică - a numit o comisie pentru a distruge opera poetului care şi astăzi este sub interdicţia Ocultei Mondiale. Citiţi cu atenţie până la capăt versurile de mai sus, pentru că nu veţi avea probabil ocazia să mai ajungeţi la ele aşa uşor, acestea  fiind cunoscute doar de exegeţi ai domeniului.

Alexandru Sergheevici Puşkin - Odă Libertăţii

Regină slabă a Cyterii,
Să-mi piei din ochi şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe regi cumplit îi sperii,
A Libertăţii cântăreaţă!
Cununa dă-mi-o mai curând
Şi-n liră pune-mi aspre tonuri
Să fulger viciul de pe tronuri
Şi viaţa liberă s-o cânt.

Arată-mi calea acelui gal
Cu avânturile-i îndârjite!
Tu i-ai dat imnul triumfal
Prin aspre cumpene slăvite!
Tirani ai lumii, tremuraţi,
Cei cu coroane sclipitoare,
Iar voi căliţi-vă mai tare,
Sculaţi voi, robi îngenuncheaţi!

Oriunde ochii mi-i arunc
Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung
Şi ruşinoase legi murdare!
Şi văd canalii mai ales,
Văd nedreptatea stăpânirii,
Văd zeul crud al asupririi,
Văd goana dup-un sterp succes.

Însă e-n lume o mână, ea
Nelegiuirea o retează
Şi mâna n-o poţi cumpăra
Nici prin avere, nici prin groază!
Tot mâna asta ea v-a dat,
O, regilor, cununi de rege,
Peste popoare v-a urcat,
Dar aţi uitat de vechea lege!

De aceea straja-n noapte tace
Când vede podul mişcător
Purtând, spre porţi ce s-or desface,
Întunecaţi conspiratori.
Sună alarma la Palat,
Gărzile luptă la intrare,
Cad lovituri fără onoare,
Dispari, tiran încoronat!

Aminte luaţi voi, împăraţii,
Nici temniţi, nici altarul sfânt,
Nici gărzi, poliţii, decoraţii,
N-or să vă apere nicicând!
Precum un mucenic vestit,
Rege, în iureşul furtunii,
Capu-ţi vei pierde sub cuţit,
Plătind şi ce au greşit străbunii!

traducere de Victor TULBURE

George Gordon Byron - Ah, nu vreau vin în ţară sclavă !

Voi beţi vin bun de Samos iar
Fecioarele dansează-n umbră,
Au negri ochi de negru jar,
Dar mă cuprinde jalea sumbră
C-or creşte la frumoşii sâni
Alţi sclavi pentru cumpliţi stăpâni!

Pe marmuri sus, la Sunium,
Duceţi-mă, să plâng cu valul,
Ca lebăda să plâng acum,
Ce moare părăsindu-şi malul!
Ah, nu vreau vin în ţară sclavă,
Vărsaţi-mi cupa, că-i otravă!

O, insule greceşti în care
A cântat Sapho arzând de dor
Şi Delos se-nălţa din mare
Şi Febus cel strălucitor,
Pieriră-n beznă vremi ferice,
Doar Febus mai e domn pe-aice!

Pe munte stam, pe Marathon,
El privea valul mării amar
Şi am zis visând pe al lui tron
Că liberi am putea fi iar,
Că stând pe-al perşilor mormânt
Nu pot să cred că rob eu sînt!

Un rege sta pe înalta stâncă
Privind spre Salamina, în care
Corăbii multe se aflau încă
Şi neamuri roabe…Unde-s oare?
În zori mii vase numărase
Şi seara unul nu-i rămase.

Oh, unde-s? Unde-i scumpa-mi ţară?
Eroic imn pe ţărmul mut
Nu mai aud, fu scris să-i piară
Eroii falnici din trecut!
Au lira ei va să rămână
Doar în netrebnica mea mână?

O, sfântă glorie ancestrală,
Chiar de-ntre robi trăiesc, în mine
Trezeşte a ta trecută fală
O patriotică ruşine!
Durerea doar poeţii-şi cântă
Şi lacrimi pentru tine zvântă!

Să plângem noi trecutul doar?
Doar să roşim? În sânge bunii
S-au prăpădit…O, Spartă, iar
Spartani eroi arată-i lumii
Şi din trei sute, trei renaşte,
Nou Termopile spre a cunoaşte !

Pământ, poţi tace? Morţii tac?
Dar nu…Ca un torent, departe,
Toţi morţii strigă:”-La atac
Pornim dacă-ntr-un viu mai arde
Neînfricarea vitejiei!”…
Dar viii-s morţi pe faţa gliei…

Dansaţi spartan dans. Unde însă
Falanga Spartei s-a fost dus?
De ce la joc stă lumea strânsă?
De ce cu săbii bravii nu-s?
Au zeii v-au lăsat înscrise
Ca robi să fiţi lipsiţi de vise?

Sunt amintiri care s-au şters,
Vrem vinul ce-l făcu divin
Pe Anacreon cu dulce vers
Care a slujit nu un străin,
Căci de tiran fu Polycrate
El grec a fost întâi de toate!

Şi cât a fost el de tiran,
Brav libertatea apărat-a,
Ca Miltiade. Cu alean,
Aşa tirani ar mai vrea gloata,
Că lanţurile lor, se ştie,
Erau din zale de mândrie!

Muze din Teos şi din Scio,
Cântând eroi şi-ndrăgostiţi,
Al vostru plai v-a spus adio
Şi prin străini azi rătăciţi!
În insulele fericite
Vi-s glasurile amuţite!…

traducerea de AUREL COVACI

Konstantin Simonov - Să mă aştepţi

Să m-aştepţi, şi-am să mă-ntorc!
Jalea s-o alungi!
Să m-aştepţi când trist se torc
Ploi de toamnă, lungi.
Să m-aştepţi prin ger şi vînt,
Sau în veri, pe-arşiţi,
Să m-aştepţi când alţii sînt
Morţi şi prohodiţi!

Să m-aştepţi când nici un rând
Luni şi ani nu-ţi scriu,
Să m-aştepţi când toţi, pe rând,
Nu mai cred că-s viu.
Să m-aştepţi şi-am să mă-ntorc,
Spună cine-o vrea
Că-s demult pierit, în foc,
Fugi, şi n-asculta!

Maică-mea și frații chiar,
De-ai să-i vezi plângând,
Iar prietenii cu-amar
Lângă vatră stând,
Las’ să bea după-obicei
La priveghiul meu,
Râzi, dar nu boci cu ei!
Tu s-aştepţi mereu!

Să m-aştepţi, şi-am să mă-ntorc!
Moartea am s-o-nfrâng!
Creadă c-am avut noroc
Cei ce azi mă plâng!
Ei, ce n-au sperat nicicând,
Nu vor şti deloc
Că-aşteptând, dorind, crezând,
Tu m-ai smuls din foc.
Ştim doar noi cum de-am trecut
Ceasu-acesta greu,
Tu, ca nimeni, ai ştiut!
Să m-aştepţi mereu!


traducere din limba rusă de Mihu DRAGOMIR

Oscar Wilde - Balada închisorii din Reading

În închisoarea dintr-un sat,
Reading, pierdut de lume,
Un om va fi executat,
Pedeapsa asta cum e:
Prin spânzurare, apoi băgat
În var sub lucii spume.

Avea pătate hainele
Când Garda îl găsise,
Cu vin şi sânge: petele
Pe haine le avea scrise
Şi alături soaţa adulteră
Ce-n patu-i o ucise…

Mergea între gardieni în zeghe
Cusută-n vărgi cu aţa,
Boneta de puşcăriaş
I-ntunecase faţa,
Dar ochii lui priveau cu sete
În jur lumina, viaţa.

Şi eu ca alţii osândit
Mă-ntreb pândind din gang:
E condamnatul vinovat?
Pedeapsa-i după rang?
Dar lângă mine aud un glas:
-Pe ăsta-l duc la ştreang!

Abia atunci m-am lămurit
De ce privea afară
Aşa setos, aşa avid
La tot ce-l înconjoară:
El omorâse ce a iubit
Şi acum mergea să moară!

Dar toţi ucidem ce ni-i drag
Sporindu-i Morţii prada,
Omoară unii lăudând,
Ori cu un pistol, cu sfada,
Cei laşi ucid cu un sărut,
Vitejii trăgând spada!

Preaiubitori, neiubitori,
Prea darnici sau prea hoţi,
Ucidem repede şi crunt
Că altfel nici nu poţi,
Şi toţi ucidem ce ni-i drag,
Dar nu plătim cu toţi!

Nu toţi vedem în zori de zi
Intrând în dormitor
Pe preot, gardian, gropar,
Pe domnul procuror,
Ori pe Director să te anunţe,
Alb-palid c-o să mori!

Nici gâtul nu ţi-l simţi uscat
Când simţi cum pe sub plete,
Călăul ştreangul ţi-a băgat
După grumaz cu încete
Mişcări şi-l strânge după gât
Să uiţi de frig şi sete.

Cel osândit mergea spre Iad
Nu ca fricoşii care
Se ţin plângând de ziduri, cad
De cruda disperare,
El doar spre cer privea, spre cer
Sorbind din aer tare!

Şi n-auzeam la el jeliri,
Nici plâns, blesteme, ură,
Că noi ocnaşii, ca martiri
Puşi sub dispreţ şi ură,
Avem o mască-n loc de chip
Şi ferecată gură.

Ne-nghite lutul cel gălbiu
Pe unul sau pe alt,
Pământul cere sânge viu
Din curtea de asfalt,
În zori vedem un nou sicriu
Şi un om în ştreangu’ înalt.

Cuprinşi de groază aşteptăm
Sentinţa ca să cadă
Spre groasa funie holbăm
Ochii şi stăm grămadă
Şi-n piept ne bate inima
Ca toba la paradă.

Că un adevărat vieţaş
În moarte când coboară
Îi pare rău, dar nu e laş
Ca mine bunăoară,
El ştie: mulţi dac-a ucis
Mult trebuie să moară!

E închisoarea, toţi o ştim,
Lăcaş de mari păcate,
Pentru cei vii un ţintirim
Cu gratii ferecate
Ca să nu vadă Crist pe om
Cum îşi ucide un frate.

În puşcăria dintr-un sat,
Reading, pierdut de lume,
Un om va fi executat,
Pedeapsa asta cum e:
Prin spânzurare, apoi băgat
În var sub lucii spume.

Şi până ce între noi Cristos
Veni-va a doua oară,
Nu-l plângeţi, nu-i e de folos,
Nu spuneţi într-o doară
Că, dacă şi-a ucis iubirea
El trebuia să moară,

Că toţi ucidem ce ni-i drag,
Sporindu-i Morţii prada,
Omoară unii lăudând,
Ori cu un pistol, cu sfada,
Cei laşi ucid cu un sărut,
Vitejii trăgând spada!


Traducere din engleză
De Florin PALĂ și Ioan POPA