Vladimir Maiakovski - Norul cu pantaloni

Prolog

Visând tolănit pe creierul moale,
vi-i gândul
precum un lacheu dolofan pe-o slinoasă sofa;
cu petecu-n sângele inimii mele plesnindu-l,
sarcastic, obraznic, în râs îl voi lua până m-oi sătura.

În sufletul meu bătrâneţea loc n-are,
giugiuleala senilă nu-şi află altoi.
Învăluie lumea vocea mea tunătoare,
frumuseţea-mi în floare –
de ani două’ş doi.

Ce-mi tot umblaţi cu leşinături!
Ce-i daţi voi dragostei, din lăute, lături!
Ce-i gâdilă dragostei – mocofanul – timpanul!
De v-aţi da peste cap, eu ştiu tumbe mai grele,
buzele voastre nu-s la fel cu-ale mele.

Vino să-nveţi, din saloanele tale,
vino, gingaşă poezie slujbaşă,
din liga îngerilor, cu vestmântul tău moale,
tu, ce te molfăi cu buze uscate,
ca bucătăreasa prin cărţi de bucate.

Pot, de vreţi, să m-arăt de cărnuri turbat,
nuanţat pot să fiu, ca şi cerul, pe gust la cuconi,
pot să fiu dulcineu
nu bărbat,
şi nu eu,
ci un ireproşabil
nor cu pantaloni!

Nu cred într-o Nisă de carnaval!
Paiaţe v-arăt, jucându-le sforile –
bărbaţi mai stătuţi ca un colţ de spital,
şi femei mai uzate ca zicătorile.

1.

Credeţi cumva că vorbeşte-n delir fantezia?
Astea-n Odesa s-au petrecut
şi s-or mai petrece...
- “Vin la patru”, spuse Maria.
Şi e opt.
Nouă.
Zece.

Seara posacă
din fereastră-a fugit.
Decembrie.
Noaptea sinistră-i de pază.
Candelabrele, dintr-un tavan gârbovit,
Hohotesc şi nechează.

Nici nu mai sunt de recunoscut:
un vlăjgan,
găligan
care geme pierdut...
Ce vrea
O hănănaie ca aia?
Multe vrea hănănaia!

Că eşti bronzat ce-ar mai conta!,
şi că nu-ţi vibra inima nici cât o bardă...
Noaptea-i acum vibraţia ta
şi-n ceva feminin şi molatic
ar vrea
să se piardă.

Eu,
găliganul,
stau la fereastră încovoiat,
topesc geamul cu fruntea fierbinte pe geam.
Am dragostea ei sau n-o am?
Va fi dragostea mare –
Sau un fleac, de-aruncat?

C-un asemenea trup, gânduri vane:
şi-o dragoste mică e bine să ai,
o drăgosteluţă încai...
Nu-i plac claxoanele de camioane.
Îi plac clopoţeii la tramvaiele cu cai.

Şi iarăşi
în faţa pistruiată a ploii
- în geamul de picuri tărcat –
vârându-mi faţa de păgubaş,
aştept, împroşcat
de tunetul fluxului vast din oraş.

Miezul nopţii – cuţit –
din urmă, tiptil,
iscusit,
a lovit!
Şi ceasu-al doisprezecelea, departe,
bufni, ca pe-un butuc
un condamnat la moarte.

Ploaia cu şuier să intre încearcă,
crispată de groază
la geam –
şi urlă himerele parcă
pe Notre Dame.

Ce, blestemato,
nu ţi-e de-ajuns?
Un strigăt îmi sfâşie buzele. Fierb.
Şi ca un bolnav, de pe pat,
pe ascuns,
sare
un nerv.

Abia s-a mişcat,
şovăielnic balans,
apoi, agitat,
şi-n curând
alergând,
şi după el alţii la rând,
ţopăie-n dans
înverşunat.

Tencuielile-mi cad, petic cu petic.
Ia-le şi cară-le!
Nervii,
mari, mici,
saltă frenetic
dansul bezmetic,
până când li se moaie picioarele!

Emulsie grea, de nămol, e noapte-n odaie.
Privirile-n ea mi se-neacă, greoaie.
Deodată, hotelul îşi iese din minţi,
clanţele-i clănţăne
ca nişte dinţi.

Tu. Ai intrat. Cum s-ar face de zi.
Frapantă ca un “poftim, în sfârşit!”
Mănuşi de-antilopă fremătându-ţi:
- “Tu ştii...
mi-ai spus,
mă mărit!”

- Mărită-te, zic,
Nu-i nimic…”
Nu mârâi ca ursul.
Nu par întristat.
Sunt calm cum e pulsul
la un răposat.

Aşa îmi spuneai
- mai ţii minte? –
“Jack London,
amor,
pasiune…”
Ei da,
dar eu ştiam una: “Băiete, aţin’te!...
Că, fiind o Giocondă mata,
Gioconda se poate fura.”

Şi furată mi-ai fost…
Şi ies iar să mă joc,
luminându-ţi curbura sprâncenelor
la al dragostei foc,
în casa prădată de nenoroc
trăind, haimana fără rost!

Mă aţii, ţi-e uşor:
la tine-s mai puţine smaraldele smintelii,
decât copeicile la un cerşetor...
Că Pompeiu-a pierit
sub Vezuviu-aţâţat,
ai uitat?

Ei!
Voi, domni,
amatori
de amor,
de sacrilegii,
de-a crimelor larmă,
văzut-aţi
ceva mai îngrozitor
decât
faţa mea
când
e calmă?

Simt
că nimic
nu înseamnă-acest “eu”.
Cineva dinlăuntru
mi s-a smuls, a fost greu.

Alo,
mama?
Fiul dumitale e suav de bolnav!
I-a luat inima foc.
Mamă, nu-s glume.
Spune surorilor,
Liudei şi Oliei,
că-i grav, că nu-i grav,
dar el nu mai are ce face pe lume.

La lume se-ntoarce cu spatele:
cuvintele lui
sunt scuipate din gură
şi azvârlite ca prostituatele
dintr-un bordel în flăcări şi zgură.

Dacă adulmeci –
miroase-a prăjeală!
Sunt chemate
în grabă
căşti sclipitoare.
Vin pompierii cu cizmele
bocănitoare,
dar arde o inimă!
Nu se intră năvală.

Sunt singur, cu ochii în lacrimi,
holbaţi – cât butoaiele-or fi!
Mă sprijin pe coaste, mă ridic, în sfârşit:
Voi sări! Voi sări! Voi sări! Voi sări!
Dar din inima-n flăcări
nu-i chip de sărit!

Pe-o deschizătură
arzândă, pe gură,
un sărut se iveşte carbonizat,
căzând în gol, aruncându-se-n drum.
Te cheamă,
mamă!
Biserica arde, stranele-s scrum.

Din ţeastă
cuvinte şi numere ies, figurine,
ca palizi copii din ruine.
Spaima –
fumegând, înălţată,
vrea de bolţi să se-apuce
ca dintr-o “Lusitanie” torpilată
nişte braţe năuce.

În căminele lor
oamenii tremură-amar
sub incendiul cu sute de ochi de lumină.
O, tu, ultim strigăt –
măcar
despre faptul că ard, prin secoli suspină!

2.

Slăviţi-mă!
Cu mine pe cei mari nu-i măsor.
Peste tot ce-am făcut
“nihil” pun.
Nimic şi nicicând.
Nu-i citesc. La ce bun?
Cărţile?
Ce sunt cărţile lor?

Despre cărţi
eu aşa credeam mai nainte:
un poet
doar deschide guriţa inspirat heruvim,
şi deodată pornesc dintr-însul cuvinte –
poftim!

Dar nu, înainte de-a-ncepe-o cântare,
ei caută, umblă,
ba fac bătături de cât trebui’ să umble,
până când din nămolul inimii-apare
peştele timp licărind între umbre.

În timp ce fierb şi scârţie rime
şi privighetori şi iubiri în zeamă de lună,
strada e-o limbă crispată-n întunecime –
nu poate să strige, să spună.

Umflându-ne-n pene trufaşe,
turnuri Babel înălţăm în oraşe:
dar timpul mereu le doboară,
şi-amestecă graiuri
şi fostele-oraşe
le ară...

Strada-n tăcere cu chin se-ndopa,
un ţeapăn gâtlej unde strigătul zace:
de-a curmezişu-i, bleojdite, rămaseră-aşa
trăsuri costelive, taxiuri bondoace.

I-au ros, paşii, pieptul.
Mai rea decât oftica le-a fost viermuiala.
Oraşul o-nlănţuie cu-al beznelor vrej.
Şi totuşi!
Când strada
în piaţă şi-a strigat îmbulzeala
ce-i sta în gâtlej,
m-am gândit:
e pedeapsa din urmă,
e Dumnezeu, jefuitul, fără-ndoială!
Dar strada un răcnet o scurmă:
- “Haleală!”

Spre-alde Krupp şi-alţi Kruppşori se încruntă oraşul
zburlindu-şi sprâncenele-ameninţătoare;
din gură
- cuvintele-s moarte –
cadavre se scot;
numai două trăiesc şi se-ngraşă, îmi pare:
unul
„canalie”,
altul
„borhot”.

Poeţii-o iau razna
când strada le iese nainte
şi plâng cu sughiţuri, cu părul măciucă:
„Cum poţi să mai cânţi
cu-aste două
cuvinte
despre amor,
despre-o floare de rouă,
despre-o duducă?”

După poeţi
vin miile-n goană:
învăţăcei
şi prostituate
şi antreprenori...
Opriţi-vă!
Domnilor!
Nu cereţi pomană!
Nu fiţi cerşetori!

Noi, cei robuşti, cu pasul de-un stânjen,
cicloane,
să nu-i ascultăm: să-i sfâşiem
pe-aceşti ghiftuiţi gratuiţi alipindu-se ghem
la fiece pat de două persoane.

Să-i rugăm să ne-ajute, cu cuţitul la os,
să le cerem
oratorii şi imnuri?
Lor, oare?
Vom scrie noi înşine-acest imn tumultos
din fabrici şi laboratoare.

Ducă-se Faust
în feerii de rachete
pe parchetul ceresc cu mefisto-aşadar!
Eu ştiu,
pentru mine,
decât cuiul din ghete
fantezia lui Goethe nu-i mai groaznic coşmar!

Eu,
gură de aur,
ce vestesc viaţă nouă,
celebrându-vă trupul,
dând inimii stele
- adevăr vă zic vouă –
un mugur de viaţă
mai scump mi-e decât zămislirile mele.

Ascultaţi
de profetul
agitator,
Zaratustra ce tună din buzeele-obuze!
Noi,
chipuri-cearşafuri de sărman dormitor,
cu buze-atârnând candelabre-meduze,

noi,
ocnaşii oraşului – leprozie-nchisoare,
unde lepra de aur şi noroi ulcerează,
suntem mai puri ca azurul Veneţiei care
de mări e scăldat şi de-a sorilor rază!

Doi bani nu contează la mine cuvintele,
că nu-s oameni ca noi,
cu vărsat de funingeni, în Ovidiu,-n Homer...
eu ştiu
că şi soarele
le-ar întuneca zăcămintele
sufletului nostru aurifer.

Nu-n rugi e nădejdea, ci-n muşchi şi în vine.
De dania timpului nu mi-i!
Oricare
din noi
în mâna lui ţine
curelele de transmisiune-ale lumii!

Golgote de auditorii-am urcat
la Petrograd, Moscova, Odesa şi Kiev...
la fel,
mulţi – osândindu-mă –
mulţi au strigat:
- “Răstigniţi-l,
Răstigniţi-l pre el!”

Dar mie
voi, oameni,
oricât m-a durut,
dragi mi-aţi rămas peste toate,
aşa cum, mut,
câinele linge mâna care-l bate.

Generaţiei voastre
de batjocură-i sunt,
anecdotă scabroasă,
ce distrează bipede,
dar eu văd
peste munţi şi prin vremi străbătând
pe acela ce nimeni nu-l vede.

De-acolo unde priviri boante n-or trece,
flămânzi, săltând capul peste ruini,
purtând revoluţia-coroană de spini,
te-apropii, tu, an şaisprezece.

Eu îi sunt precursorul hulit;
mă aflaţi peste tot, la durere, la greu;
pe fiece strop de lacrimă, eu
m-am răstignit.
Nimic nu se poate ierta.
Am ars ale inimii duioase consilii.
Iar asta se cucereşte, ei da!
mai greu decât mii de Bastilii.

Şi când
cu vestiri-răzvrătiri care ard,
în întâmpinare
ieşi-veţi mântuitorului vostru în larg,
sufletul meu
- pânză-ntinsă-n catarg –
sângerând mi-l voi smulge
să vă fie stindard.

3.

De ce,
legănaţi pe-un fundal
de lumină voioasă
cogeamite pumni? De unde-acest lucru?
Perdele de groază
pe creştet mi-apasă
un gând: balamucul.

Dar –
ca în naufragiul unui cuirasat,
când oamenii-n spasmuri de moarte
prin luminator se aruncă buluc,
prin singuru-i ochi, şi-acela crăpat,
se strecoară Burliuk.

Cu pleoape de sânge lăcrimând a rămas,
proptit
pe călcâie
se ţine;
şi, ciudat de duios pentr-un om gras,
zise:
- “Bine!”

E bine
când galbena-ţi bluză e veselă, râde
şi-acoperă inima spre-a nu fi trecută-n
revistă! E bine, când ştii că te-aşteaptă un gâde,
să strigi:
- “Beţi cacaua Van Houten!”

Secundă bengală,
sonoră
şi pură,
cu nimic n-aş schimba-o,
nu-i nimic mai de soi...
Dar
a lui Severianin buhăită figură
ca un păhărel de lichior – cu picior –
se-alungeşte din fumul ţigării de foi.

Poet să te chemi, de ce-ai cutezat,
dumneata, pitpalac al muzei moderne?
Astăzi,
când noi
avem de boxat
atâtea ţeste!


Frământat doar de un gând
eşti mata:
de “graţia jocului”... Zău!?
Te uită la mine cum mă distrez,
eu –
proxenetul de mahala,
trişor
sau mai rău!

Dintre voi,
cofleciţii de dragoste-n sec,
plângăreţii, prin secoli, la nesfârşit,
eu plec –
punându-mi soarele ca pe-un monoclu
la ochiul zgâit.

În găteli fabuloase
voi străbate pământul,
să plac şi să ard, alt nimic,
evident, după mine purtându-l
pe Napoleon, ca pe-un mops, în lănţic.

Pământul, în faţă-mi, se va oferi
ca o femeie-nsetată, culcată
cu cărnurile în agitaţie;
şi toate lucrurile-nsufleţite, deodată,
din buzele lor
vor ţâţâi
cu-admiraţie.

Dar iată
vântoase
şi nori
pe cer ridicară-o furtună barbară,
de parcă muncitori albi se-mprăştie-n zori
şi cerului grevă-i declară.

Sălbatece tunete prin nori vin de-a dura
din nări uriaşe răsuflând până pier,
iar bolta se strâmbă, parcă-i figura
lui Bismarck, cancelarul de fier.

În poalele norilor încurcat,
cineva
întinse mâinile spre cafenea,
cu feminitate, cu zâmbetul bun –
caldă, gingaşă femeia părea
şi totodată afet de tun.

Veţi zice că soarele
vine cumva
drăgăstos, de obraji cafeneaua s-o muşte?
Ba vine din nou Galliffet care vrea
pe răzvrătiţi să-i împuşte!

Hei, şomeri, moartea vrea să v-agaţe!
luaţi bombă, cuţite sau piatră,
iar dacă vreunul e fără de braţe
cu fruntea lovind să se bată!

Veniţi,
flămânzeilor,
năduşeli
umilite,
înăcriţi de-atâţia purici şi sărăcie!
Veniţi,
ca zilele-n sânge vopsite
sărbători să ne fie!

Să-şi amintească lumea de rana
ce i-or cresta-o cuţite, topoare,
lumea, grăsana,
din care Rotschild
şi-a făcut ţiitoare!

Pentru ca steaguri să se zbată mai tare,
la sărbătorile noastre curate
ridicaţi, cât sunt stâlpii de felinare,
trupurile însângerate!

I-am rugat,
i-am tăiat,
le-am spus vorbe de-ocară,
am pândit câte unul
să-i vâr colţii în coaste.
Pe cer – Marseilleză de pară –
tresare, se stinge-a amurgului oaste.

Te dezlănţuie, tu, nebunie,
nimic rău nu va fi!
Vină şi noaptea
să ne-mbuce oleacă,
să ne-nghită apoi acătării...
Vedeţi
că nu-i cerul, e Iuda aici,
cu pumnu-i de stele, arginţi ai trădării!

Noaptea a venit.
Ca Mamai, la chef,
instalându-şi şezutul peste oraş.
Ne vinde-ntunericul ei uriaş,
ca denunţătorul Azef.

Zgribulit, prin cârciumi m-afund,
stropesc cu vin sufletul şi faţa de masă;
dintr-un colţ
mă fixează cu ochiu-i rotund
Maica-Domnului, privire adânc-dureroasă.

Şablon mâzgălit, la ce-ai da lumină
babei din cârciumă când s-a-mbătat?
Golgoteanul în faţă scuipat
va fi pururi de vină
Barabbas e cel preferat!

Poate că eu,
omul de jos,
nu-s ceva nou, la un loc cu cei răi.
Dar
poate sunt
cel mai frumos
dintre toţi fiii tăi.

Pe muceziţii
în bucurii,
o moarte repede fă să-i destrame,
să crească cei ce sunt azi copii,
s-ajungă taţi,
mame,

iar nou-născuţii
ca magii să aibă ani lungi,
să vrea să cunoască pământuri şi stele;
ei, cei de-atunci,
boteza-vor pe prunci
cu titlurile poeziilor mele.

Eu, ce maşinile Angliei cânt,
poate – aici pe pământ –
în Evanghelia cea mai de rând,
al treisprezecelea-apostol eu sunt.

Când glasul îmi bubuie
obscen şi ateu –
poate că tocmai odrasla ta
în ore de zi şi de noapte, mereu,
Iisus poate-adulmecă
în sufletul meu
parfumul florilor de nu-mă-uita.

4.

Maria! Maria! Maria!
Dă-mi drumu-năuntru, Maria!
Doar nu pot rămâne pe străzi!
Nu vrei?
Ce aştepţi? –
Vrei gropi în obraji să se-adune,
să vin consumat şi sfârşit
când, neputincios, fonfăit,
îţi voi spune
că sunt
“uimitor de cinstit”?

Maria,
iubită,
spinarea mi-arată de pe-acum gârbovită.

Cu patru etaje de guşi,
cu ochii duşi,
spălăciţi, bulbucaţi – aşa am s-arăt
la ani patruzeci, de frecuş, de dureri,
şi oamenii-or râde că ochii-mi mai văd,
că dinţii-mi mai cată
ca pe-o chiflă uscată,
mângâierea de ieri.

Jeluindu-şi trotuarele,
cu băltoace mărunte
ploaia linge al străzii cadavru pavat,
iar cu genele
- da! –
cu genele lor de ţurţuri cărunte,
în lacrimi, burlanele
- da! –
ochii-n jos şi-au lăsat.

Lucesc de grăsime, întinşi pe-ndelete,
pe perna trăsurii cochete,
atleţi dolofani
plesnind pe de-a-ntregul;
le curge, râu tulbure, osânza ca jegul –
amestec de jimble,
mixturi de cotlete.

Maria!
La ei în ureche
vreo şoaptă-ai lăsat?...
Cerşeşte o pasăre
cu cântecul ei,
cu glasu-i sonor
şi flămând –
iar eu sunt un om, om de rând,
de ftizica noapte expectorat.
Pe-un astfel de om, Maria, îl vrei?
Dă-mi drumu-năuntru, Maria!
Cu degete-n friguri
voi strânge de gât soneria!

Maria!
Pe străzi văd islazuri barbare.
Îmbulzeala mă strânge de gât,
vânătăi mi-a făcut.
Deschide!
Mă doare!
Uite, în ochi,
pălăriile doamnelor
mi-au înfipt ace neîndurătoare.

A deschis...
O, copilă!
Că-mi mai zac pe grumaz femeile toate,
cu pântece umede, tu te sperii, te miri?
Spun pe faţă
că-n viaţă
am dus în spinare
mari iubiri nentinate –
mici, murdare
iubiri.

Nu-ţi fie teamă,
eu singur
îţi spun –
chipuri mii drăgălaşe lângă mine se bagă
- îndrăgostitele de Maiakovski!... –
dar astea-s
o dinastie întreagă
tronând pe inima unui nebun.

Vino, Maria!
Lasă-te pradă fiorului rar,
dă-mi gura şi farmecu-i care-o răsfaţă:
niciodată să trăiesc n-apucai
până-n mai,
cam ajuns, cum trăit-am în viaţă,
al o sutălea-aprilie doar.

Maria!
Să stea Severianin s-acopere filele
trişând la sonete extaz,
dar eu
sunt din carne, din oase şi vlagă –
eu trupul ţi-l cer
cum creştinii se roagă:
“pâinea cea de toate zilele
dă-ne-o nouă azi”.

Maria!
Numele tău pronunţându-l,
mă tem ca poetul
temător c-ar uita
un cuvânt
care-n chin s-a născut
nopţi de-a rândul.
Voi păzi, voi iubi
trupul tău,
aşa cum soldatul
- schilod,
inutil,
de pripas –
îşi păzeşte piciorul rămas.

Vrei
Maria?
Nu vrei!
A-ha!
deci, iar nenţeles,
inima mea
mi-o voi târî-o
trist, pădureţ,
ca un dulău
lacrimogen
care-şi târăşte
laba-n coteţ
călcată de tren.

Sângele inimii-ntipăreşte în drum
pe tunicile albe-ale colbului, vesele flori.
Ca o Irodiadă acum
în jurul capului Botezătorului,
soarele-n jurul pământului
va dansa de o mie de ori.

Când, cu anii poveri, pentru mine
va fi dansul mai greu,
de sânge-or să fie potecile pline
către casa tatălui meu.
Voi ieşi-nnoroiat
(din câte şanţuri am înnoptat)
şi-alături de dânsul aşezându-mă eu,
cu-o plecăciune
la ureche voi spune:
„Ascultă-mă, domnule dumnezeu!

Muindu-ţi întruna privirea blajină
în norii matale de gelatină,
plictiseli nu te-ncearcă defel?
Ţi-aş instala în pomul cunoaşterii
o boltă senină
drept carusel!

Mai omniprezent să fii tu,
ţi-aş pune-n dulapuri vinuri alese
că şi sfântul Petru-ar dansa ki-ka-pu
pe mese.

Eve iarăşi să ai
ţi-aş aduce în rai,
chiar noaptea asta ţi-aş aduce – fireşte
dacă voia ta porunceşte –
fetele de pe bulevarde şi chei...
Vrei?

Nu vrei, pletosule?
Dai din cap că-i de rău?
Te-ncrunţi din sprâncene de zor?
Ăsta cu aripi,
din spatele tău,
crezi tu că ştie ce-i aia amor?
Am fost şi eu înger, cu-aripi poleite,
o zăhărică de cofetărie;
azi nu mai arunc la iepe-n copite
vasul de Sevres, tortura mea vie.

Le-ai dat mâini tuturor, eşti divin,
cap le-ai dat
la mamuţi şi la sluţi,
dar de ce nu făcuşi
ca făr-atâta chin
să săruţi, să săruţi, să săruţi!?”

L-am crezut ditai atotputernic
pe-un semidoct mic şi strâmb.
Eu, uite,
în locul oricărui sfetnic
custura mi-o scot din carâmb.

Ştrengari zburători!
Ghemuiţi-vă-n rai!
Nici puful din voi să rămâie!
Sac de puf şi tămâie, te tai
Până-n Alaska să miroşi a tămâie!

Lăsaţi-mă!
Mint
sau am poate dreptate,
calm să mai fiu nu mi-e uşor.
Iată –
stelele decapitate,
iată cerul, un abator.
Cerule!
Scoate
pălăria ta veche!
Vin eu!
... Nu se aude nimic. Nici o silabă.
Iar universul doarme pe-o labă
cu căpuşele stelelor în imensa-i ureche.

1914-1915



(traducere: Cicerone Theodorescu)