Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Gabriele D` Annunzio - Seară fiesolană

 


 

 Cuvintele mele proaspete-n seară
să-ți fie precum foșetul de foaie
de dud când o mână-l desfoaie
în taină și-ntârzie lent
pe scara înaltă,-nnegrită
proptită de trunchiul de-argint
cu ramuri golașe
când Luna e gata de-acum să apară
și-mprăștie-n jur un văl de azur
ce visele noastre-nfășoară
se simte boarea câmpiei
de ea scufundată-n fiorul nocturn
sorbindu-și din ea mult dorita ei pace
fără s-o vadă.

Lăudată fii pentru chipul de perlă,
o Seară, și pentru marii tăi ochi umezi unde se liniștește
apa văzduhului!

Dulci cuvintele mele-n seară
să-ți fie ca ploaia fugară
călduță, venind,
adio-nlăcrimat de primăvară,
peste duzi și peste ulmi și peste vii
și peste pinii cu fragede degete trandafirii
jucând în boarea ce se pierde,
peste grâul ce nu-i copt
și nici nu-i verde,
peste fânu-abia cosit
pălind,
și peste măslini, peste măslinii frați
sfințind colinele pale
și surâzând.

Lăudată fii pentru veșmântul tău de-arome,
Seară, și pentru beteala ce te-ncinge precum salcia
fânul înmiresmat!

Îți voi spune către care ținuturi
de iubire ne cheamă fluviul ale cărui izvoare
veșnice vorbesc cu umbra secular-a copacilor
în misterul sacru al munților;
și îți voi spune secretul ce-mpinge
colinele-n limpezile zări
să se arcuiască precum buzele pe care o taină
le-nchide iar voința de-a vorbi
le-mpodobește
mai presus de orice dorință umană
și care-n tăcerea lor povestesc
consolatoare, încât pare
că sufletul le iubește-n orice seară
cu-o dragoste mai puternică.

Lăudată fii pentru moartea-ți pură,
Seară, și pentru dorul ce-n tine face să răsară
stelele, întâia oară!



(traducere de Marin Mincu)

Giorgios Sefereis- Voluptosul Elpinor

 

Giorgios Sefereis- Voluptosul Elpinor

 

L-am văzut ieri oprindu-se la ușă
sub fereastra mea; să fi fost
pe la șapte; cu el, o femeie.
Avea întru totul purtarea lui Elpinor
puțin înainte de a cădea zdrobindu-se,
și totuși nu era beat.
Vorbea foarte repede, și ea, distrată,
privea spre fonografe;
îl întrerupea câteodată să spună
vreun cuvânt, și pe urmă privea cu nerăbdare
spre locul unde se prăjea niște pește: ca o pisică.
El șoptea, c-un chiștoc stins pe buze:

– „Ascultă și asta. Sub lună
statuile se înclină uneori ca trestia
printre fructe vii – statuile,
și flacăra devine răcoros leandru,
flacăra ce-l arde pe om, vreau să spun.”

– „E lumină... umbre ale nopții.”

– „Poate noaptea ce s-a deschis, rodie albastră,
sân întunecat, și te-a umplut de stele
despicând timpul.

Și totuși statuile
se înclină uneori, împărțind dorința
în două, ca pe-o piersică. Și o flacără
se face sărutare pe membre, și suspin,
și frunză apoi, ce o poartă vântul.
Se înclină; ușoare se fac, de-o umană
greutate.
Și neuitată”.

– „Statuile-s la muzeu”.

– „Nu, ele te urmăresc, nu le observi?
Vreau să spun, cu membrele lor ciuntite,
cu aspectul lor prim pe care nu l-ai cunoscut
și totu-și îl cunoști.

Ca atunci
când la capătul tinereții iubești
o femeie încă frumoasă, și tremuri,
ținând-o în brațe la amiază,
de amintirea pe care o trezește brațele tale,
tremuri de sărutare, să nu te trădeze
unor alte paturi, uitate acum,
totuși ar putea să devină fantome
atât de ușor, și să învie
idoli în oglindă, trupuri care au fost;
voluptatea lor.

Ca atunci
când te întorci din străini și deschizi la întâmplare
un cufăr încuiat și uitat de mult
și afli zdrențe veșmintele pe care le purtai
în ore frumoase, la serbări cu lumini
multicolore, în mii de reflexe, și care scad
și dispar și rămâne doar aroma absenței
unui tânăr chip.
Adevărat, ruinele
sunt acelea: ruini suntem noi;
te urmăresc cu o stranie puritate
acasă, la birou, la recepțiile mărimilor,
în nemărturisita spaimă a somnului;
ele spun de evenimente care ai vrea să nu existe
sau să se fi întâmplat după moartea ta
și aceasta deoarece... ”

– „Statuile-s la muzeu.
Noapte bună”. – „....deoarece nu statuile ci noi suntem ruina. Statuile se înclină ușor... Noapte bună.”

Aici s-au despărțit. El porni pe urcușul
care duce la Ursa Mare
și ea o luă spre țărmul plin de lumini
unde valul se îneacă în undele radioului.


Traducere Aurel Rău

 

 

L-am văzut ieri oprindu-se la ușă
sub fereastra mea; să fi fost
pe la șapte; cu el, o femeie.
Avea întru totul purtarea lui Elpinor
puțin înainte de a cădea zdrobindu-se,
și totuși nu era beat.
Vorbea foarte repede, și ea, distrată,
privea spre fonografe;
îl întrerupea câteodată să spună
vreun cuvânt, și pe urmă privea cu nerăbdare
spre locul unde se prăjea niște pește: ca o pisică.
El șoptea, c-un chiștoc stins pe buze:

– „Ascultă și asta. Sub lună
statuile se înclină uneori ca trestia
printre fructe vii – statuile,
și flacăra devine răcoros leandru,
flacăra ce-l arde pe om, vreau să spun.”

– „E lumină... umbre ale nopții.”

– „Poate noaptea ce s-a deschis, rodie albastră,
sân întunecat, și te-a umplut de stele
despicând timpul.

Și totuși statuile
se înclină uneori, împărțind dorința
în două, ca pe-o piersică. Și o flacără
se face sărutare pe membre, și suspin,
și frunză apoi, ce o poartă vântul.
Se înclină; ușoare se fac, de-o umană
greutate.
Și neuitată”.

– „Statuile-s la muzeu”.

– „Nu, ele te urmăresc, nu le observi?
Vreau să spun, cu membrele lor ciuntite,
cu aspectul lor prim pe care nu l-ai cunoscut
și totu-și îl cunoști.

Ca atunci
când la capătul tinereții iubești
o femeie încă frumoasă, și tremuri,
ținând-o în brațe la amiază,
de amintirea pe care o trezește brațele tale,
tremuri de sărutare, să nu te trădeze
unor alte paturi, uitate acum,
totuși ar putea să devină fantome
atât de ușor, și să învie
idoli în oglindă, trupuri care au fost;
voluptatea lor.

Ca atunci
când te întorci din străini și deschizi la întâmplare
un cufăr încuiat și uitat de mult
și afli zdrențe veșmintele pe care le purtai
în ore frumoase, la serbări cu lumini
multicolore, în mii de reflexe, și care scad
și dispar și rămâne doar aroma absenței
unui tânăr chip.
Adevărat, ruinele
sunt acelea: ruini suntem noi;
te urmăresc cu o stranie puritate
acasă, la birou, la recepțiile mărimilor,
în nemărturisita spaimă a somnului;
ele spun de evenimente care ai vrea să nu existe
sau să se fi întâmplat după moartea ta
și aceasta deoarece... ”

– „Statuile-s la muzeu.
Noapte bună”. – „....deoarece nu statuile ci noi suntem ruina. Statuile se înclină ușor... Noapte bună.”

Aici s-au despărțit. El porni pe urcușul
care duce la Ursa Mare
și ea o luă spre țărmul plin de lumini
unde valul se îneacă în undele radioului.


Traducere Aurel Rău

 

Giorgios Seferis- Matei Pascal printre trandafiri

 


Fumez fără oprire de azi dimineață;

de m-aș opri, trandafirii m-ar îmbrățișa
cu spini și cu multe petale, înăbușindu-mă;
cresc strâmbi, cu același trandafiriu; privesc:
poate așteaptă pe cineva; însă nimeni nu trece;
îi observ tăcut pe după fumul pipei,
pe crenguța lor plină și fără parfum;
în cealaltă viață o femeie îmi spunea
poți atinge această mână,
e al tău acest trandafir, e al tău,
poți să-l iei
acum sau mai târziu, când vei vrea.

Fumând fără oprire, cobor treptele,
trandafirii coboară cu mine iritați
și în purtarea lor au ceva din vocea
la rădăcina țipătului, acolo unde începe
să strige omul: „Mamă!” sau „Ajutor!”
sau micile strigăte ale iubirii.

E-o grădină mică, numai trandafiri,
câțiva metri pătrați ce coboară cu mine,
cum cobor treptele, fără cer; și mătușa ei
spunea: „Antigoni, ți-ai uitat azi
gimnastica, la anii tăi nu purtam corset, în vremea mea”.
Mătușa ei era un corp trist cu vene mari,
avea riduri pe la urechi și un nas
murind
însă vorbele-i erau pline de-nțelepciune, totdeauna.
Am văzut-o atingând odată sânii Antigonei
ca un copil care fură un măr.

Oare voi întâlni pe bătrâna femeie, cum cobor?
Mi-a spus când plecam: Cine știe
când ne mai întâlnim!”
Și pe urmă am citit moartea ei în ziare vechi,
nunta Antigonei și nunta ficei
Antigonei;
și scările nu s-au terminat, nici fumul
care îmi dă un gust de corabie cu năluci
cu o gorgonă crucificată pe când era încă frumoasă
deasupra cârmei.


Traducere Aurel Rău

 

Giorgios Seferis - Lumina

 


Pe măsură ce anii trec

se înmulțesc judecătorii cari te condamnă.
Pe măsură ce anii trec și vorbești cu
mai puține voci,
vezi cu alți ochi soarele.
Știi că acei care au rămas te înșelau –
delirul cărnii, frumosul dans
sfârșind într-o senzație de gol.
Așa cum în noapte cotind pe-o șosea
pustie
vezi sticlind deodată doi ochi de animal,
care a și plecat, așa îți simți ochii;
te uiți la soare, apoi dispari în tenebre;
tunica dorică
pe care-au atins-o degetele tale și ca munții
s-a curbat, e o marmoră în soare,
dar creștetul și-l ține
în întuneric.
Pe cei ce lăsară arena
ca să ia arcurile
și l-au lovit pe îndârjitul alergător
încât văzu dinainte arena plutind în sânge,
lumea diminuîndu-se ca luna
și glorioasele grădini pălind,
îi vezi în soare, în spatele soarelui.
Băieții care făceau plonjoane de pe bomprese
mai merg ca niște fuse desfășurându-și firul,
corpuri goale adâncindu-se-n lumina neagră,
c-o monetă între dinți, continuând să înoate
pe când soarele coase cu undrea de aur
pânze și lemne ude și culori marine;
mai coboară pieziș
înspre pietrele adâncului,
albele urne.

Îngerească și neagră lumină,
râs de valuri pe drumurile mării,
surâs înlăcrimat,
te vede bătrânul implorator,
când trece pe lespezi nevăzute,
reflectată în sângele lui
care a dat pe Eteocle și Polynice.
Zi îngerească și neagră.
Gustul amar al femeii care-l ucide
pe-ntemnițat
iese din valuri, ram proaspăt, ornat cu stropi.
Cântă, micăAntigonă, cântă...
Eu nu-ți vorbesc de lucruri trecute, ci de iubire;
împodobește-ți părul cu spinii soarelui,
fată brună;
Inima Scorpionului a apus,
tiranul din om a plecat
și toate fiicele mării, Nereidele, Greele,
aleargă la scânteierile celei ieșind din valuri.
Cine n-a iubit niciodată, va iubi,
în lumină.
Și tu ești
într-o mare clădire cu toate geamurile deschise,
alergi din odaie-n odaie și nu știi
de unde să privești mai degrabă
fiindcă pinii vor pleca și oglindiții munți
și ciripitul păsărilor
și marea se va goli, sticlă sfrâmată,
de la nord la sud,
și se vor goli ochii tăi de lumina zilei
cum se opresc deodată și împreună toți greierii.




Traducere Aurel Rău

Giorgios Seferis- Acest trup

 


 Acest trup ce spera ca o ramură să înflorească,

să se-ncarce de rod și în ger să devină flaut
fantezia l-a adâncit într-un stup numai zumzet
ca să treacă și să-l chinuie timpul muzical




Traducere Aurel Rău

Giorgios Seferis- Primăvară după Cristos

 


Cu primăvara din nou

a îmbrăcat culori vii
și umblând ușor
cu primăvara din nou,
cu vara din nou
zâmbea.

Printre mugurii cruzi
sâni dezgoliți până la vene,
dincolo de noaptea uscată
dincolo de bătrânii albiți
care șușoteau întrebându-se
cum e mai bine: să predea
cheile ori să lege
frânghia și să se spânzure
să lase goale trupuri
unde sufletele nu rezistau
unde mintea nu ajungea
și genunchii se înmuiau.

Cu primii muguri
bătrânii și-au pierdut capul
și au predat toate:
nepoți și strănepoți
adâncile ogoare
și munții verzi
iubirea și avutul
mila și acoperișul
râurile și marea;
și-au plecat ca niște statui
lăsând după ei tăcerea
pe care nu spade o tăiară
pe care nu tropote o luară
nici strigătele celor necopți;
și-a venit marea singurătate,
și-a venit marea strâmtorare
odată cu primăvara;
s-a instalat și s-a întins
ca promoroaca dimineții
și prinsă de înaltele crengi
a lunecat printre arbori
și sufletul ni l-a-nfășurat.

Dar ea a surâs
îmbrăcată în vii culori
ca un migdal înflorit
printre flăcări galbene
și umblând cu un pas ușor
deschidea ferestre
în cerul ce se bucura
fără noi nenorociții.
Și-am văzut sânu-i dezgolit
mijlocul ei și genunchii
ieșind cum din chinuri iese
spre a merge la ceruri
martirul neatins,
mai presus de murmurele confuze
ale gloatei din arenă,
mai presus de grimasa neagră
și de ceafa asudând
a călăului înfuriat
că oricât lovește e-n zadar.
Tăcerea a devenit un lac,
strâmtoarea a devenit un lac
neatins și lipsit de zgârieturi.



Traducere Aurel Rău

Markus Zusak - Hoţul de cărţi (fragment)

 

Max Vandenburg,  August 1943

 Erau rămurele de păr, aşa cum se gândise Liesel, şi ochii apoşi au păşit spre ea, peste umerii celorlalţi evrei. Când au ajuns la ea, au implorat. Barba îi îmblânzea faţa şi gura îi tremura în timp ce spunea cuvântul, numele, fata. Liesel. Liesel uită cu totul de mulţime şi intră în marea de evrei, printre ei, până îl apucă de braţ cu mâna stângă. Chipul lui se înclină spre ea. Ea se împiedică şi evreul, îngrozitorul evreu, se aplecă pentru a o ajuta să se ridice. Îşi irosi toate puterile.

-Sunt aici, Max, zise ea din nou, sunt aici.

-Nu-mi vine să cred...Cuvintele îi picurau din gură lui Max Vandenburg. Uite cât ai crescut! Avea o tristeţe intensă în ochi. I se umflau. Liesel...Au pus mâna pe mine acum câteva luni. Vocea lui era schilodită, dar se târa spre ea. La jumătatea drumului spre Stuttgart, spuse el. Din interior, fluviul de evrei era un dezastru impenetrabil de braţe şi picioare. Uniforme zdrenţuite. Încă nu o văzuse niciun soldat, iar Max o avertiză:

-Trebuie să-mi dai drumul, Liesel. Chiar încercă să o împingă, dar fata era prea puternică. Braţele înfometate ale lui Max nu o putură convinge, iar ea merse în continuare prin mizerie, foamete şi confuzie. După un şir lung de paşi, primul soldat o observă

-Hei! strigă el. Arătă  cu biciul . Hei, fato, ce faci? Ieşi de-acolo!

Fiindcă ea îl ignoră complet, soldatul îşi folosi arma ca să-şi facă loc prin mulţimea densă de oameni. Îi îmbrînci la o parte şi ajunse la ea. Se ivi deasupra ei, în timp ce Liesel se lupta să înainteze şi fata observă expresia gâtuită a lui MaxVandenburg. Îl mai văzuse înfricoşat, dar niciodată astfel. Soldatul o înşfăcă. Mâinile lui îi apucară cu brutalitate hainele. Putu să-i simtă oasele şi închieturile degetelor. Îi maltratau pielea.

-Am zis să ieşi! îi ordonă el şi o târî pe fată spre marginea străzii, şi o azvârli spre zidul de spectatori germani. Se făcea tot mai cald. Soarele îi ardea faţa. Fata aterizase brusc şi dureros, dar acum era din nou în picioare. Şi-a revenit şi a aşteptat. A reintrat în convoi. De data aceasta, Liesel şi-a croit drum prin spate. În faţă, putea vedea rămurele distincte de păr şi se îndreptă iarăşi spre ele. De această dată, nu îl atinse şi se opri. Undeva în interiorul ei se aflau sufletele cuvintelor. S-au căţărat afară şi au rămas lângă ea.

-Max, zise fata.

El se întoarse şi închise ochii pentru o clipă, iar fata continuă:

-A fost odată un bărbat mic şi ciudat, spuse ea. Braţele ei atârnau pe lângă trup, dar mâinile îi erau strânse în pumni. Dar mai era şi o scuturătoare de cărţi. Unul dintre evreii aflaţi în drum spre Dachau se oprise acum din mers. Rămase absolut nemişcat, timp în care ceilalţi îl ocoleau morocănoşi, lăsându-l complet singur. Ochii lui ezitară şi fu atât de simplu! Cuvintele trecură de la fată la evreu. Se căţărară pe el. Data următoare când vorbi, întrebările ieşiră poticnindu-se din gură. Lacrimi fierbinţi i se înghionteau în ochi şi ea nu voia să le elibereze. Mai bine să fie fermă şi mândră. Să lase cuvintele să facă totul.

-Tu eşti cu adevărat? întrebă tânărul, zise ea. De pe obrazul tău am luat sămânţa? Max Vandenburg rămase în picioare. Nu căzu în genunchi. Oamenii, evreii, norii, se opriră cu toţii. Urmăreau. Max o privi prima oară pe fată şi apoi se uită lung la cerul larg şi albastru, şi măreţ. Erau raze puternice- scânduri de lumină-căzând pretutindeni, minunat pe stradă. Norii îşi arcuiau spinările pentru a privi în urmă şi apoi se puneau din nou în mişcare.

-E o zi atât de frumoasă zise el, iar vocea lui era fărâmiţată.

O zi grozavă pentru a muri. O zi grozavă pentru a muri, ca asta. Liesel se apropie de el. Fu îndeajuns de curajopasă să întindă mâna şi să-i atingă faţa acoperită cu barbă.

-Tu eşti cu adevărat, Max?

O zi germană atât de strălucitoare şi publicul ei grijuliu. Îşi lăsă buzele să-i sărute palma.

-Da, Liesel, eu sunt, apoi el îşi puse faţa în palma fetei şi plânse pe degetele ei.

Plânse în vreme ce soldaţii veniră şi micul grup de evrei insolenţi stătea şi privea. A fost biciuit.

-Max, plânse fata. Apoi, în gând, fiind târâtă de acolo.

 „Max

Boxer evreu”

În sinea ei spuse totul. „Maxi-taxi. Aşa îţi zicea prietenul tău din Stuttgart când v-aţi bătut pe stradă, îţi aduci aminte? Tu erai acela-băiatul cu pumnii duri-şi ai spus că i-ai da un pumn în faţă morţii dacă vine după tine. Îţi aminteşti Max? Tu mi-ai zis. Îmi amintesc tot... Îţi aminteşti de omul de zăpadă Max? Îţi aminteşti? Din pivniţă? Îţi aminteşti norul alb cu inima gri? Fuhrerul încă mai coboară să te caute câteodată. Îi este dor de tine. Tuturor ne e dor de tine” Biciul. Biciul. Biciul din mâna soldatului continuă să lovească. Îl pocni peste faţă pe Max. Îi tăie bărbia şi îi crestă gâtul.Max se prăbuşi la pământ şi soldatul se întoarse acum spre fată. Gura i se deschise. Dinţii lui erau imaculaţi. O imagine bruscă îi apăru în faţa ochilor. Îşi reaminti ziua în care îşi dorise ca Ilsa Herman sau măcar Rosa cea de nădejde să o plesnească peste faţă, dar nici una din ele nu o făcuse. De această dată nu a fost dezamăgită. Biciul i-a brăzdat clavicula şi i-a atins omoplatul

-Liesel!

Cunoştea această persoană. Când soldatul ridică biciul, ea îl zări pe Rudy Steiner agitat în mulţime. O striga. Îi văzu chipul chinuit şi părul galben.

-Liesel, ieşi de-acolo!

Hoţul de cărţi nu ieşi Închise ochii şi încasă următoarea lovitură arzătoare şi apoi încă una, până când corpul ei se izbi de podeaua caldă a străzii. Îi încălzea obrazul. Auzi alte cuvinte, de data aceasta de la soldat:

-Steh’auf!

Propoziţia succintă nu îi era adresată fetei ci evreului. A fost dezvoltată.

-Ridică-te, jegosule, câine evreu, ridică-te, ridică-te...

Max se ridică anevoie în picioare. Încă o flotare, Max.

Încă o flotare pe podeaua rece din pivniţă.  Îşi mişcă picioarele. Merse în continuare, târându-le după el. Picioarelei se clătinau şi atinse cu mâinile urmele biciului pentru a alina usturimea. Când încercă să se uite din nou după Liesel, mâinile-soldat au fost puse pe umerii lui însângeraţi şi l-au împins. Băiatul sosi. Picioarele lui slăbănoage se îndoiră şi el strigă spre stânga lui.

-Tommy, vino-ncoace şi ajută-mă! Trebuie să o ridicăm. Tommy, hai odată! Îl ridică pe hoţul de cărţi de subsori. Liesel, haide, trebuie să plecăm de pe stradă. Când fata fu capabilă să stea în picioare, se uită la feţele împietrite ale nemţilor, proaspăt scoase din cutiile lor. La picioarele lor, îşi permise pentru un moment să se prăbuşească...”

 

 

 

 

Aceasta a fost povestea spusă de Moarte, o poveste despre oameni, despre culori şi despre hoţul de cărţi.

Charles Baudelaire – Ochii Bertei

 


 Nu luați în seamă ochii mult lăudați, faimoși,

Voi, ochi ai dragei mele, prin care-o adiere
Mai lină ca-nserarea se tulbură și piere!
Vărsați asupră-mi noaptea vrăjită, ochi frumoși!

Ochi ai copilei mele, voi adorate-arcane,
Cu magicele peșteri v-asemui într-adins
Unde comori de nimeni știute joacă stins,
De umbre-acoperite,-n letargice mormane!

Adânci și mari sunt ochii copilei și ascund,
Ca tine, Noapte-ntinsă, lungi scăpărări de foc
Cu Dorul și Credința-mpletite la un loc,
Ce, pătimaș ori candid, scânteie în străfund.




(traducere Virgil Teodorescu)

Juan Ramon Jimenez- Roza

 


 

 

Ah, roza care traversase marea

atât de lin, cu-o viață atât de dulce!

 

 

(Toți am crezut

că va ajunge moartă-n portul nostru

ea, roza care traversase marea).

 

Îmi amintesc de ea,

singură, pură, tainică între cuvânt și fum,

sleită-n soarele de-amurg (ce nostalgie

de-odaia cu covoare, verde-obscură!)

acele seri supreme, ascuțite

ce fiecare pare-a fi

aceea a sosirii;

acele seri frumoase în care toți plângeau, râdeau,

râdeau, plângeau,

într-o descătușare sufletească;

și când corabia era deja

(și ea singură, tainică și pură)

port sigur (repede sau lent)

Și în fiorii

de fericire tristă sau voioasă,

a noastră-a celor îmbrăcați (ah, Terranova, ianuarie)

înaltă proaspătă și nudă,

ah! roza care traversase marea!

 

Trad: Ștefan Augustin Doinaș

John Newlove - Îţi vorbesc

 



Îţi vorbesc (şoptind şi arătându-ţi cu
degetul tot ceea ce doresc să ştiu) dar nu-i pasă
nimănui. Cam de ce le-ar păsa?

Prisositorul soare nu urmăreşte nimic.
Îşi vede-n tihnă de drum şi-mi pârjoleşte pielea.
Cui oare să-i vorbesc de nu
lăuntrului meu atotmistuitor? Cui oare să-i arăt
forma casei în care locuiesc,
ori creierul şi piciorul, apăsările de
sub osoasa ţeastă, perii de pe picioare
modelul scării de la uşa de intrare?

Dacă discut cu mine însumi şi-aştept răspuns,
şi-aştept să fiu crezut, mărturisindu-mi
demenţa-n dialogul acesta

înseamnă că-s nebun? Să pari nerod,
nerod să pari, să fii atât de nebun încât să spui,
să spui că lumea-n spasme, încifrată
este cum? şi-aştept răspunsul.

Să fii nebun, nebun, să fii calm, să tot şezi
plin de-amar pe vechiu-ţi scaun de lemn
şi să străbaţi lumea-mpietrită
necruţător, cu doar sălbaticul regret
că nu ţi-i dat a şti? Să-nnebuneşti după un răspuns
ştiind că răspuns nu există, în afara
ciudăţeniilor şi a ciudăţeniilor?

Scaunul: din ce fel de lemn însorit
i-i făcută speteaza; forma piciorului,
iar nu a creierului. Şi cui să-i vorbeşti:
şi dacă-i mai nimerit să urli ori să murmuri.


(trad.de Ion Caraion)

 

Tocmirea dialogului pentru adăpost

 

 

      

 

Dacă stârnește și câștigă o dispută pe tema budismului cu cei care locuiesc într-un templu Zen, orice călugăr rătăcitor poate să rămână acolo. Dacă este învins trebuie să plece.

Într-un templu din nordul Japoniei locuiau doi frați călugări. Cel mai în vârstă era învățat, dar cel mic era nătărău și nu avea decât un singur ochi.

Odată le-a trecut pragul un călugăr rătăcitor care a cerut să locuiască acolo, provocându-i cum se cuvine la o dezbatere despre sublima învățătură. Fratele mai mare, care în ziua aceea era ostenit de prea mult studiu, i-a cerut mezinului să-i țină locul.

Du-te și cere ca dialogul să se facă în liniște, l-a atenționat el.

Așa că tânărul călugăr și străinul au mers în templu în fața altarului.

Puțin după aceea, călătorul s-a ridicat, s-a dus la fratele mai mare și i-a spus:

-Fratele tău mai mic e un flăcău pe cinste. M-a învins.

-Povestește-mi cum a decurs dialogul, a zis fratele cel mare.

-Păi, a zis călătorul , întâi am ridicat un deget, reprezentându-l pe Buddha, cel iluminat. Iar el a ridicat două degete, însemnând Budha și învățătura sa. Eu am ridicat trei degete, reprezentăndu-i pe Budha, învățătura și adepții săi trăind în armonie. Atunci și-a scuturat pumnul încleștat către mine, arătând că toate trei vin dintr-o singură întrupare. Astfel, a învins și eu n-am dreptul să rămân aici.

Și cu asta călătorul a plecat.

-Unde-i omul acela? A întrebat mezinul, dând buzna în odaia fratelui mai mare.

- Am înțeles că ai câștigat dezbaterea .

-N-am câștigat nimic! O să-i tăbăcesc pielea!

- Povestește-mi subiectul dezbaterii, i-a cerut fratele mai mare.

- Păi de îndată ce m-a văzut, a ridicat un deget și m-a insultat, dând de înțeles că am doar un ochi. Întrucât era străin, mi-am zis să fiu politicos și am ridicat două degete, felicitându-l că are doi ochi. Apoi ticălosul ăla necioplit a ridicat trei degete, cum că împreună avem trei ochi. Așa că mi-am ieșit din fire și am dat să-l pocnesc, dar a fugit și așa s-a isprăvit dezbaterea!”

(Din vol Zen în carne și oase, povestiri, koan-uri și alte învățături)

Fără bunătate iubitoare

 


 

În China trăia o bătrână care a avut grijă de un călugăr  timp 20 de ani.

 I-a clădit un adăpost și l-a hrănit, în timp ce el medita. În cele din urmă, ea s-a întrebat ce progrese a făcut călugărul în tot acest timp. Pentru a afla, a cerut ajutorul unei fete care-l avea pe vino-ncoa.

-Du-te și îmbrățișează-l, i-a zis fetei, și apoi întreabă-l pe nepusă masă: ”Ce facem acum?”

Fata s-a dus la călugăr și fără prea multe ezitări, a început să-l mângâie, întrebându-l ce are de gând să facă.

-Un copac bătrân crește pe o stâncă rece, a răspuns călugărul într-un fel poetic. Nu e nicăieri căldură.

Fata s-a întors și a povestit ce i se spusese.

-Când te gândești că l-am hrănit pe acest individ vreme de 20 de ani!   a exclamat bătrâna. Nu a arătat vreo considerație față de trebuința ta sau vreo înclinație să explice starea ta. Nu era  neapărat nevoie să răspundă pasiunii, dar măcar să fi dat dovadă de un strop de compasiune.

Pe dată s-a dus la căsuța călugărului și a ars-o din temelii.

(Din vol Zen în carne și oase, povestiri, koan-uri și alte învățături)

 

 

 

 

 

 

 

 

Oliverio Girondo – Gratitude

 



Gracias aroma
azul,
fogata
encelo.

Gracias pelo
caballo
mandarino.

Gracias pudor
turquesa
embrujo
vela,
llamarada
quietud
azar
delirio.

Gracias a los racimos
a la tarde,
a la sed
al fervor
a las arrugas,
al silencio
a los senos
a la noche,
a la danza
a la lumbre
a la espesura.

Muchas gracias al humo
a los microbios,
al despertar
al cuerno
a la belleza,
a la esponja
a la duda
a la semilla
a la sangre
a los toros
a la siesta.

Gracias por la ebriedad,
por la vagancia,
por el aire
la piel
las alamedas,
por el absurdo de hoy
y de mañana,
desazón
avidez
calma
alegría,
nostalgia
desamor
ceniza
llanto.

Gracias a lo que nace,
a lo que muere,
a las uñas
las alas
las hormigas,
los reflejos
el viento
la rompiente,
el olvido
los granos
la locura.

Muchas gracias gusano.
Gracias huevo.
Gracias fango,
sonido.

Gracias piedra.
Muchas gracias por todo.
Muchas gracias.”

Oliverio Girondo,
agradecido.

 

Charles Bukowski - un scriitor mare

 


un scriitor mare rămâne în pat
jaluzelele lăsate
nu vrea să vadă pe nimeni
nu mai vrea să scrie
nu mai vrea să încerce.
redactorii și editorii se întreabă:
unii spun că e nebun
unii spun că e mort;
soția lui răspunde acum la toată corespondența:
„…el nu își dorește să…”
și unii dintre ceilalți chiar merg de colo-colo
pe lângă casa lui,
se uită la jaluzelele
lăsate;
unii chiar se duc și sună
la ușă.
nimeni nu răspunde.
marele scriitor nu vrea să fie
deranjat. poate marele scriitor nu e
înăuntru? poate marele scriitor
a fugit?

dar cu toții vor să știe adevărul,
să-i audă vocea, să li se spună un motiv
bun pentru toate astea.

dacă are un motiv
nu îl dezvăluie.
poate nu există niciun
motiv?

se fac aranjamente stranii și
deranjante; cărțile și picturile lui sunt licitate
silențios;
nimic nou n-a apărut de ani
buni.

și totuși publicul lui nu-i va accepta
liniștea –
dacă este mort
ei vor să știe; dacă este
nebun ei vor să știe; dacă are
un motiv, te rugăm, spune-ne!

ei trec pe lângă casa lui
scriu scrisori
sună din clopoțel
ei nu pot înțelege și nu vor
accepta
cum sunt lucrurile.

mai degrabă îmi
place.

Trad Andreea Cornilă

Charles Bukowski - o sete gigantică

 


am fost pe anticorpi aproape 6 luni, dragă, să tratez un caz de
TB, omule, lasă-l pe un tip bătrân ca mine să prindă așa o boală
demodată, s-o prindă mare ca o minge de baschet sau precum un boa constrictor
înghițind un gibon; deci acum sunt pe anticorpi și mi s-a spus să nu
beau
sau să fumez timp de 6 luni, și vorbind despre mușcat fierul cu dinții
tăi, am băut și fumat mult și constant cu cei mai
buni
și cei mai răi dintre ei pentru mai bine de 50 de ani, da
și cea mai dificilă parte, prietene, știu prea mulți oameni care
beau și fumează și pur și simplu le e bine bând și fumând
în fața mea ca și cum
nu mi-aș dori să le crăp craniile și să le rostogolesc pe podea
sau să-i urmăresc naibii afară din vederea mea – o vedere care
tânjește
foarte mult
după ceva ce dă măcar o dependență microscopică.
următoarea parte cea mai grea este statul la mașina de scris fără asta,
vreau să zic, ăsta era spectacolul meu, dansul meu, amuzamentul meu,
motivul meu de-a fi, aha, amestecă fumul și băutura cu mașina și ai
obținut un pariu în care plouă cu noroc noaptea și ziua și
între astea două, și
auzi vorba „să tai curcanul rece”* dar nu cred că e
destul de puternică. ar trebui să fie „să bucățești curcanul rece” sau „să îngropi
curcanul
cald”, oricum nu a fost ușor, nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu,
și când mă uit la o sticlă de bere
arată a lumină solară îmbuteliată, o țigară e precum suflul vieții
și o sticlă de vin roșu arată ca sângele vieții însuși.
pentru mine, e greu să mă gândesc sau îngrijorez despre viitor: prezentul
imediat pare prea copleșitor și acum simpatizez cu toți cei
care eșuează
în a-și limita băutul și fumatul
pentru că aceste ultime 6 luni au fost cele mai lungi 6 luni din viața mea!

iertați-mă că vă plictisesc cu toate astea dar nu de asta sunteți
aici?

Trad. Andreea Cornilă

J.L. Borges - Odă scrisă în 1966

 ”Nimeni nu e patria. Nici măcar călăreţul

Care, semeţ, când se crapă de ziuă într-o piaţă pustie,
Străbate timpul pe un armăsar de bronz,
Nici ceilalţi care privesc din marmură,
Nici cei care şi-au risipit cenuşa în fapte vitejeşti
Pe întinsul Americii
Ori au lăsat în urmă un vers, o biruinţă
Ori amintirea unei vieţi curate,
Reînnoită zi de zi cu bărbăţie.
Nimeni nu e patria. Nici măcar simbolurile.

Nimeni nu e patria. Nici măcar timpul
Covârşit de lupte, spade, exoduri
Şi de lenta populare a ţinuturilor
Ce se mărginesc cu răsăritul şi apusul,
Şi de chipurile îmbătrânite tot mai mult
În oglinzile aburite,
Şi de răbdătoarele agonii neştiute
Ce ţin până în zori,
Şi de păienjenişul ploii
Peste grădini cufundate în întuneric.

Prieteni, patria este o faptă săvârşită necontenit,
Precum necontenită este lumea. (Dacă Eternul
Spectator ar înceta să ne viseze
O singură clipă, ne-ar trăsni,
Fulger alb şi năprasnic, uitarea Lui)
Nimeni nu e patria, dar noi toţi trebuie
Să fim vrednici de vechiul jurământ
Pe care l-au făcut acei bărbaţi
De-a fi ce nu ştiau că sunt: argentinieni,
De-a fi ce-aveau să fie chiar prin faptul
Că se legaseră prin jurământ în această casă veche.
Suntem viitorul acestor bărbaţi,
Îndreptăţirea acelor morţi;
Avem datoria
Să îndeplinim misiunea glorioasă
Pe care au lăsat-o moştenire umbrei noastre
aceste umbre pe care suntem datori să le izbăvim.
Nimeni nu e patria, dar noi toţi suntem patria.
necontenit să ardă-n pieptul meu şi în al vostru
Această flacără atât de pură şi tainică.”



Traducere de Andrei Ionescu, din vol Poezii - Editura Polirom, 2017