I. Quintus Mucius, augurul, avea obiceiul să povestească multe despre socrul său, Caius Laelius, cu o mare putere de evocare şi în chip plăcut, şi nu şovăia să‑l numească înţelept ori de câte ori vorbea despre el. Iar eu, după ce îmbrăcasem toga virilă, fusesem dus la Scaevola de tatăl meu, care dorea ca, atât cât aş putea şi mi‑ar fi îngăduit, să nu mă depărtez niciodată din preajma acestui bătrân. Astfel îmi întipăream în minte multe idei profund discutate de el, precum şi multe formule de‑ale lui scurte şi bine plasate şi mă străduiam să devin mai învăţat prin înţelepciunea lui. După moartea acestuia, m‑am dus pe lângă pontificele Scaevola, pe care îndrăznesc să‑l numesc cel mai distins cetăţean al nostru prin talentul şi prin dreptatea lui. Dar despre aceasta altă dată; acum mă întorc la augur.
Pe lângă multe alte discuţii, îmi amintesc că, şezând acasă la el în hemiciclu, aşa cum avea obiceiul, pe când eram împreună cu el eu şi numai câţiva prieteni intimi, a ajuns să discute despre o întâmplare de care vorbea aproape toată lumea. îţi aminteşti negreşit, Attice, şi asta cu atât mai mult cu cât erai foarte legat de Publius Sulpicius, cât de mare a fost mirarea sau nemulţumirea oamenilor, când acesta, tribun al poporului, s‑a despărţit printr‑o ură de moarte de Quintus Pompeius, care era consul atunci şi cu care trăise în legături foarte strânse şi în foarte mare iubire. Aşadar Scaevola, ajungând să vorbească tocmai despre aceasta, ne‑a înfăţişat atunci o discuţie a lui Laelius despre prietenie, pe care acela o avusese cu dânsul şi cu celălalt ginere al său, Caius Fannius, fiul lui Marcus, la câteva zile după moartea lui Africanus. Mi‑am întipărit în minte ideile acestei discuţii, pe care le‑am expus în această carte cum mi s‑a părut mai potrivit: căci i‑am pus oarecum să vorbească pe ei înşişi, ca să nu intervin prea des cu „zic" şi „zice" şi ca să se pară că discuţia se desfăşoară în faţa noastră între persoane prezente. Fiindcă stăruiai adesea pe lângă mine să scriu ceva despre prietenie, subiectul mi s‑a părut demn să fie cunoscut de toţi şi demn de prietenia noastră; aşadar am făcut cu plăcere în aşa fel încât, urmându‑ţi rugămintea, să fiu de folos multora. Dar, după cum în Cato cel Bătrân, pe care ţi l‑am dedicat şi care tratează despre bătrâneţe, l‑am pus să discute pe bătrânul Cato, fiindcă nici un alt personaj nu‑mi părea mai potrivit să vorbească despre această vârstă decât acela care fusese foarte multă vreme bătrân şi avusese şi o bătrâneţe mai frumoasă decât toţi ceilalţi, tot astfel, fiindcă aflasem de la părinţii noştri că prietenia lui Caius Laelius şi a lui Publius Scipio fusese mai demnă de amintire decât oricare alta, Laelius mi s‑a părut persoana potrivită să spună despre prietenie tocmai ceea ce Scaevola îşi amintea că discutase acela. Iar acest fel de discuţii, bazat pe autoritatea oamenilor de odinioară, a celor iluştri, pare‑se că are, nu ştiu cum, mai multă gravitate. De aceea, când citesc ce‑am scris, până şi eu sunt uneori atât de impresionat încât cred că vorbeşte Cato, nu eu.
Şi după cum atunci, bătrân fiind, am dedicat unui bătrân lucrarea despre bătrâneţe, tot aşa în această carte, ca bun prieten ce‑ţi sunt, am scris către un prieten despre prietenie. Atunci vorbea Cato – în acele timpuri nu era aproape nimeni mai bătrân, nimeni mai înţelept decât el; acum va vorbi despre prietenie Laelius, înţelept, căci aşa a fost socotit, şi strălucit prin gloria prieteniei.
Aş vrea să uiţi puţin de mine şi să‑ţi închipui că vorbeşte însuşi Laelius. Caius Fannius şi Quintus Mucius vin la socrul lor după moartea lui Africanus; ei încep vorba; le răspunde Laelius, căruia îi aparţine în întregime discuţia despre prietenie, în a cărei lectură te vei recunoaşte pe tine însuţi.
II. Fannius. – Aşa‑i cum spui, Laelius: nici un om n‑a fost mai bun şi mai strălucit decât Africanus. Dar trebuie să te gândeşti că ochii tuturor sunt îndreptaţi asupra ta. Numai pe tine te numesc şi te consideră înţelept. Nu de mult se spunea aceasta despre M. Cato; ştim că pe vremea părinţilor noştri Lucius Acilius a fost numit înţelept; dar şi unul şi altul în sensuri diferite: Acilius, pentru că era socotit cunoscător de drept civil; Cato, pentru că avea o întinsă experienţă şi pentru că erau lăudate multe propuneri înţelepte ale lui în senat şi în for, multe acţiuni dârze sau răspunsuri inteligente; de aceea la bătrâneţe avea, aş zice, chiar porecla de înţelept; despre tine însă ei socotesc că eşti înţelept în alt fel, nu numai prin fire şi prin caracter, ci şi prin studii şi ştiinţă, şi nu cum crede mulţimea de rând, ci aşa cum oamenii învăţaţi numesc de obicei înţelept pe cineva, aşa cum n‑am auzit de nimeni în restul Greciei (căci cei care cercetează mai minuţios lucrurile acestea nu pun în rândul înţelepţilor pe cei numiţi „cei şapte înţelepţi"), iar la Atena de unul singur, şi acela considerat cel mai înţelept de oracolul lui Apolo; ei gândesc că înţelepciunea ta stă în convingerea că toate bunurile tale sunt înăuntrul tău şi în faptul că socoteşti întâmplările omeneşti mai prejos decât virtutea. Aşadar ei mă întreabă, ca şi pe Scaevola, cred, în ce chip suporţi tu moartea lui Africanus, şi aceasta cu atât mai mult cu cât la nonele trecute, când venisem în grădina lui Decimus Brutus, augurul, pentru a lucra împreună, ca de obicei, n‑ai fost de faţă şi tu, care, cu foarte mare conştiinciozitate, obişnuiai să fii prezent totdeauna la ziua fixată şi să‑ţi îndeplineşti acea sarcină. Scaevola. – Într‑adevăr, C. Laelius, mulţi întreabă, aşa cum a spus Fannius; dar eu le răspund ceea ce am observat, că tu suporţi cu moderaţie durerea pe care ai suferit‑o prin moartea nu numai a unui bărbat atât de strălucit, ci mai ales a unui atât de scump prieten, că nu puteai să nu fii impresionat de ea şi că aceasta nu s‑ar fi potrivit cu sentimentul tău de omenie; în ce priveşte însă absenţa ta la none de la colegiul nostru, le răspund că pricina ei a fost starea sănătăţii, nu mâhnirea.
Laelius. – Ai vorbit drept, Scaevola, şi adevărat; căci mâhnirea mea n‑ar fi trebuit să mă abată de la această datorie, pe care am îndeplinit‑o totdeauna când eram sănătos; în nici un caz nu cred că unui om statornic i s‑ar putea întâmpla să‑şi întrerupă vreodată îndatoririle.
Tu însă, Fannius, când spui că sunt atât de admirat, cât nici nu văd că sunt şi nici nu cer, o faci din prietenie; dar, după cât mi se pare, nu‑l judeci drept pe Cato; căci sau n‑a fost înţelept nimeni, ceea ce de fapt cred mai degrabă, sau, dacă a fost cineva înţelept, acela a fost el. în ce chip, ca să trec cu vederea altele, a îndurat el moartea fiului său! Îmi aminteam de Paulus, îl văzusem pe Gallus, dar aceştia se arătaseră tari la moartea unor tineri; Cato însă, la moartea unui om în toată puterea şi de‑un merit deosebit. De aceea să nu‑l pui mai presus de Cato nici măcar pe acela pe care Apolo l‑a socotit, după cum spui, cel mai înţelept; căci lui Cato îi sunt lăudate faptele, lui Socrate, vorbele. În ce mă priveşte, pentru ca de‑acum înainte să mă adresez amândurora, iată ce gândesc:
III. Dacă aş spune că nu sunt mişcat de pierderea lui Scipio, numai înţelepţii şi‑ar putea da seama cu câtă dreptate fac asta; dar desigur aş minţi. Căci sunt mişcat, lipsit de‑un astfel de prieten cum, după părerea mea, nu va mai fi nimeni vreodată şi, după cum pot afirma, n‑a mai fost cu siguranţă nimeni. Dar n‑am nevoie de leac: mă mângâi eu însumi, şi mângâierea cea mai mare e că sunt departe de ideea greşită care‑i chinuie de obicei pe cei mai mulţi la moartea prietenilor lor. Socotesc că nimic rău nu i s‑a întâmplat lui Scipio; dacă s‑a întâmplat vreun rău, mie mi s‑a întâmplat; iar să fii greu chinuit de propriile‑ţi nefericiri înseamnă să‑ţi iubeşti nu prietenul, ci pe tine însuţi. Dar cine ar putea spune că soarta n‑a fost bună cu el? Căci în afară de cazul că ar fi vrut să‑şi dorească nemurirea, lucru la care nu se gândea defel, ce n‑a dobândit el din ceea ce‑i este îngăduit unui om să dorească? Ca tânăr a întrecut pe dată prin virtutea sa de necrezut cele mai mari speranţe pe care cetăţenii şi le puseseră în el încă de copil; n‑a cerut niciodată consulatul şi a fost ales consul de două ori, prima oară înainte de timp, a doua oară la timp, după lege, dar aproape prea târziu pentru republică; nimicind două oraşe, cele mai aprige duşmane ale stăpânirii noastre, el a stins nu numai războaiele prezente, ci şi pe cele viitoare. Ce să mai vorbesc despre caracterul lui deosebit de prietenos, despre dragostea faţă de mama sa, despre dărnicia faţă de surori, despre bunătatea faţă de ai săi, despre dreptatea lui faţă de toţi? Toate acestea vă sunt cunoscute. Iar cât de drag a fost concetăţenilor săi a arătat‑o jalea de la înmormântarea lui. Aşadar, ce bucurie i‑ar fi putut aduce câţiva ani de viaţă mai mult? Căci chiar dacă bătrâneţea n‑ar fi împovărătoare, cum îmi amintesc că discuta Cato cu mine şi cu Scipio cu un an înainte de a muri, răpeşte totuşi acea vigoare de care Scipio se mai bucura încă. De aceea, datorită fie norocului, fie strălucitelor sale merite, a avut o astfel de viaţă încât nu i se mai putea adăuga nimic; iar moartea lui fulgerătoare nu i‑a dat răgaz să simtă că moare. Despre felul morţii e greu de vorbit; vedeţi ce bănuiesc oamenii. Se poate spune totuşi pe bună dreptate că pentru Publius Scipio, dintre multele zile de mare sărbătoare şi pline de bucurie pe care le‑a trăit, cea mai strălucită a fost aceea în care, după şedinţa senatului, a fost condus acasă spre seară de către senatori, de poporul roman, de aliaţi şi de latini, cu o zi înainte de a muri; aşa încât, se pare că de pe o treaptă atât de înaltă a cinstirii a ajuns mai degrabă la zeii din cer decât la cei din infern.
IV. Căci nu sunt de părerea celor care de curând au început să susţină că sufletul piere odată cu corpul şi că moartea nimiceşte totul. Are mai mult preţ în ochii mei autoritatea celor vechi, fie a strămoşilor noştri, care ne‑au impus faţă de cei morţi îndatoriri atât de sfinte, ceea ce desigur n‑ar fi făcut dacă ar fi crezut că aceasta n‑are nici o importanţă pentru ei; fie a învăţaţilor care au trăit în această ţară şi care, prin principiile şi învăţăturile lor, au cultivat Grecia Mare, dispărută acum, ce‑i drept, dar pe atunci în plină înflorire, fie a aceluia care a fost socotit de oracolul lui Apolo drept cel mai înţelept om şi care nu spunea ca în cele mai multe chestiuni când una, când alta, ci mereu acelaşi lucru: că sufletele oamenilor sunt divine şi că, după ce‑au ieşit din corp, reîntoarcerea la cer le e deschisă şi cu atât mai uşoară cu cât cineva a fost mai bun şi mai drept; de aceeaşi părere era şi Scipio. Acesta, ca şi cum ar fi presimţit ceva, numai cu câteva zile înainte de moarte, pe când Philus, Manilius şi încă mulţi alţii erau de faţă, şi chiar şi tu, Scaevola, veniseşi împreună cu mine, a discutat trei zile despre stat; sfârşitul acestei discuţii a fost aproape în întregime privitor la nemurirea sufletelor, lucru pe care spunea că‑l auzise de la Africanus în vis, pe când dormea. Dacă este adevărat că, la moarte, sufletul tuturor celor mai buni zboară nespus de uşor de sub paza şi din lanţurile corpului, ca să zic aşa, cui credem noi că i‑a fost mai uşor drumul spre zei decât lui Scipio? De aceea mă tem ca mâhnirea mea faţă de soarta lui să nu fie mai degrabă o dovadă de invidie decât una de prietenie. Dacă însă e mai adevărat că sufletului moare o dată cu corpul şi că după aceea nu mai simţim nimic, aşa cum nu există nici un bine în moarte, tot astfel cu siguranţă nu există în ea nici un rău; căci, pierzându‑şi simţirea, e ca şi cum nu s‑ar fi născut deloc omul de care totuşi ne bucurăm că s‑a născut, atât noi cât şi această cetate. De aceea, după cum am spus mai înainte, soarta a fost foarte bună cu el, dar mai rea cu mine, care ar fi fost mai drept să mor înaintea lui, fiindcă venisem pe lume mai întâi. Dar mă bucur atât de mult de amintirea prieteniei noastre încât cred că am trăit fericit, fiindcă mi‑am dus viaţa alături de Scipio, cu care am împărţit grijile vieţii publice şi ale celei particulare, de care am fost strâns legat şi acasă, şi în armată, şi cu care m‑am înţeles desăvârşit – şi în asta constă toată puterea prieteniei – în tot ce voiam, ce simţeam şi ce gândeam. Aşadar nu mă încântă atât faima de înţelepciune, de care Fannius a amintit mai înainte, mai ales că e neîntemeiată, cât speranţa că amintirea prieteniei noastre va fi eternă; şi doresc aceasta cu atât mai mult cu cât din toate veacurile se pomenesc abia trei sau patru perechi de prieteni desăvârşiţi1, alături de care cred că posteritatea va pomeni şi de prietenia lui Scipio cu Laelius.
Fannius. – Într‑adevăr, Laelius, lucrurile nu pot fi altfel. Dar fiindcă a amintit de prietenie şi avem timp liber, îmi vei face mare plăcere – sper că şi lui Scaevola – dacă, aşa cum faci de obicei când eşti întrebat despre altele, ne vei spune ce crezi despre prietenie, cum o judeci şi ce sfaturi ne dai.
Scaevola. – Da, pentru mine va fi într‑adevăr plăcut, şi Fannius mi‑a luat‑o înainte tocmai când încercam să‑ţi cer acelaşi lucru. De aceea ne vei face amândurora foarte multă plăcere.
V. Laelius. – Nu m‑aş împotrivi, dacă aş avea încredere în puterile mele; căci subiectul e foarte frumos şi, cum a spus Fannius, avem timp. Dar cine sunt eu sau ce talent am? E un obicei al profesorilor, şi îndeosebi al celor greci, să li se propună un subiect despre care să discute, oricât de neaşteptat ar fi el; sarcina e grea şi are nevoie de‑un exerciţiu nicidecum uşor. De aceea, în privinţa celor ce se pot discuta despre prietenie, vă sfătuiesc să‑i întrebaţi pe cei care‑şi fac o profesiune din aceste chestiuni; eu pot să vă îndemn doar atât: puneţi prietenia mai presus de toate lucrurile omeneşti; nimic nu este atât de apropiat firii noastre, atât de potrivit nouă, fie în împrejurări fericite, fie în nenorocire.
Dar lucrul de care îmi dau seama mai întâi e că prietenia nu poate exista decât între oameni buni. Şi, spunând aceasta, nu scormonesc până în adânc, ca aceia care discută aceste lucruri mai precis, poate cu dreptate, dar cu prea puţin folos pentru viaţa practică; ei susţin că nimeni, afară de cel înţelept, nu e om bun. Foarte bine, fie şi aşa; dar ei presupun o înţelepciune pe care nici un muritor n‑a dobândit‑o încă; noi însă trebuie să avem în vedere ceea ce există în practica vieţii obişnuite, nu ceea ce ne închipuim sau dorim. Niciodată nu voi spune că C. Fabricius, Manius Curius, Tiberius Coruncaniuis, pe care strămoşii noştri îi socoteau înţelepţi, au fost înţelepţi după formula acestor filozofi. De aceea să‑şi ţină pentru ei titlul de înţelept, rău văzut şi greu de definit, şi să admită că aceştia au fost oameni buni. Nu vor face nici măcar atât; vor spune că această însuşire nu‑i poate fi recunoscută decât înţeleptului. Să ne conducem dar de bunul nostru simţ, cum se spune. Cei care se poartă şi trăiesc astfel încât buna lor credinţă, integritatea, dreptatea şi generozitatea lor sunt recunoscute nu dau dovadă de nici o lăcomie, patimă neînfrânată sau cutezanţă şi pe deasupra sunt de‑o mare tărie de caracter, cum au fost cei pe care i‑am numit mai înainte, pe aceştia aş crede că trebuie să‑i numim oameni buni, aşa cum au şi fost consideraţi, fiindcă, atât cât pot oamenii, urmează natura drept cea mai bună călăuză a unei vieţi morale. Ceea ce mie mi se arată limpede e că suntem făcuţi prin însăşi natura noastră să trăim într‑o anumită comunitate între noi toţi şi că aceasta e cu atât mai strânsă cu cât cineva ne e mai apropiat. Astfel, concetăţenii sunt preferabili celor veniţi de aiurea, rudele preferabile străinilor; cu aceştia natura de la sine a creat prietenia, dar această prietenie n‑are destulă putere. Căci prietenia e mai presus decât înrudirea, prin aceea că iubirea poate lipsi din înrudire, din prietenie însă nu; într‑adevăr, dacă înlături iubirea, piere şi ceea ce numim prietenie, dar înrudirea rămâne.
Cât de mare însă e puterea prieteniei se poate înţelege mai ales din aceea că din infinita comunitate a neamului omenesc, pe care însăşi natura a stabilit‑o, acest sentiment s‑a concentrat şi s‑a restrâns atât de mult încât toată iubirea se leagă sau între doi oameni, sau între câţiva.
VI. Prietenia nu e nimic altceva decât înţelegerea deplină, unită cu bunăvoinţă şi iubire, în toate lucrurile divine şi omeneşti; poate că, afară de înţelepciune, zeii nemuritori n‑au dat omului nimic mai bun. Unii preferă bogăţia, alţii sănătatea, unii puterea, alţii onorurile, mulţi chiar plăcerile. Acestea din urmă se potrivesc de fapt dobitoacelor, iar cele dintâi sunt trecătoare şi nesigure, depinzând nu atât de planurile noastre cât de întâmplările oarbe ale soartei. Cei care pun supremul bine în virtute aceia fac într‑adevăr foarte bine; dar tocmai această virtute creează şi menţine prietenia, căci fără virtute nu poate exista nicidecum prietenie.
Acum să înţelegem virtutea după practica obişnuită a vieţii şi a vorbirii noastre, să n‑o măsurăm, ca anumiţi învăţaţi, după strălucirea cuvintelor, şi să‑i considerăm oameni buni pe cei ce sunt socotiţi astfel, pe unii ca Paulus, Cato, Gallus, Scipio şi Philus; viaţa obişnuită se mulţumeşte cu aceştia; iar pe cei pe care nu‑i găsim absolut nicăieri să‑i lăsăm la o parte.
Aşadar, prietenia între astfel de oameni are avantaje atât de mari încât abia pot să le numesc. În primul rând, cum poate fi viaţă cu adevărat, după cum spune Ennius, aceea care nu‑şi găseşte liniştea în iubirea mutuală a unui prieten? Ce e mai plăcut decât să ai pe cineva cu care să îndrăzneşti să vorbeşti totul cum vorbeşti cu tine? Ce preţ ar avea bucuria în împrejurări fericite, dacă n‑ai avea pe cineva care să se bucure de ea la fel ca tine? Iar nenorocirea ar fi greu s‑o înduri fără cineva care s‑o suporte şi mai greu decât tine. În sfârşit, toate celelalte lucruri pe care le dorim sunt potrivite fiecare de regulă pentru un singur scop: bogăţia, ca să te foloseşti de ea; puterea, ca să fii onorat; onorurile, ca să fii lăudat; plăcerile, ca să te bucuri; sănătatea, ca să fii cruţat de durere şi să te slujeşti cum trebuie de corpul tău; prietenia însă conţine cele mai multe avantaje. Oriunde te întorci, ea e de faţă; nu e îndepărtată de nicăieri; nu e niciodată inoportună, niciodată supărătoare; aşadar nu ne folosim nici de apă, nici de foc, cum se spune, în mai multe împrejurări decât de prietenie. Şi nu vorbesc acum despre prietenia de rând sau cea obişnuită, care şi ea încântă şi foloseşte, ci despre cea adevărată şi desăvârşită, cum a fost a celor câţiva despre care se pomeneşte. Căci prietenia dă mai multă strălucire împrejurărilor fericite şi uşurează nenorocirea, împărţind‑o şi împărtăşind‑o.
VII. Oricât de multe şi oricât de mari avantaje ar avea prietenia, ea e fără îndoială mai presus de orice prin aceea că face să strălucească dulcea speranţă în viitor şi nu lasă curajul să slăbească sau să piară. Cine priveşte un adevărat prieten priveşte oarecum propriul său chip. De aceea cei de departe sunt prezenţi, săracii trăiesc în belşug, cei slabi sunt puternici şi, ceea ce e mai greu de spus, morţii trăiesc; atât de multă cinstire, atâta amintire şi atât de mare regret al prietenilor îi însoţesc. De aceea moartea lor pare fericită, iar viaţa acestora vrednică de laudă. Iar dacă vei îndepărta din lume legăturile de prietenie, nu va mai putea rămâne în picioare nici o casă, nici un oraş şi nici măcar munca câmpului nu va mai dăinui. Dacă aceasta nu se înţelege, se poate vedea limpede din neînţelegeri şi dezbinări cât de mare e puterea prieteniei şi a bunei înţelegeri. Căci ce familie e atât de trainică, ce stat atât de puternic, încât să nu poată fi răsturnate din temelii prin uri şi dezbinări? Din aceasta se poate vedea cât de binefăcătoare e prietenia.
Într‑adevăr, se zice că un învăţat din Agrigent a spus în versuri greceşti ca un inspirat de zei că prietenia uneşte, iar dezbinarea risipeşte tot ce există şi tot ce se mişcă pe pământ şi în tot universul. Toţi oamenii înţeleg aceasta şi o şi dovedesc în fapt. Astfel, dacă vreodată cineva e dator să înfrunte un pericol pentru prietenul său sau să ia parte la el, cine nu preamăreşte aceasta cu cele mai mari laude? Ce aclamaţii acum de curând în tot teatrul ia reprezentarea noii piese a lui Marcus Pacuviuis, oaspetele şi prietenul meu, atunci când, neştiind regele cine e Oreste, Pilade afirma că Oreste e el, ca să fie ucis în locui aceluia, iar Oreste, aşa cum şi era, susţinea într‑una că el e Oreste! Spectatorii, în picioare, aplaudau o simplă născocire; ce credem că ar fi făcut, dacă ar fi fost adevărat? Natura însăşi îşi dezvăluia nestânjenit puterea, de vreme ce oamenii socoteau că e bine la altul ceea ce nu puteau face ei înşişi. Mi se pare că asta e tot ce‑am putut spune că gândesc despre prietenie. Dacă, afară de aceasta, sunt şi altele (şi eu cred că sunt multe), să‑i întrebaţi, de veţi găsi de cuviinţă, pe cei care dezbat aceste lucruri.
Fannius. – Noi însă te vom întreba mai bine pe tine; de altminteri i‑am întrebat adesea şi pe aceştia şi i‑am ascultat de fapt cu plăcere, dar felul tău de a trata lucrurile e oarecum altul.
Scaevola. – Ai afirma‑o şi mai mult, Fannius, dacă de curând, când s‑a discutat despre stat, te‑ai fi aflat în grădina lui Scipio. Ce apărător al dreptăţii a fost el atunci împotriva iscusitei cuvântări a lui Philus! Fannius. – De fapt, i‑a fost uşor celui mai drept dintre oameni să apere dreptatea.
Scaevola. – Dar prietenia? Oare nu‑i va fi uşor s‑o apere celui care şi‑a câştigat cea mai mare glorie, fiindcă a păstrat‑o cu cea mai neclintită cinste, statornicie şi dreptate?
VIII. Laelius. – Dar aceasta înseamnă să mă constrângeţi; căci ce interesează cum mă constrângeţi? Fapt e că mă constrângeţi, într‑adevăr, să rezişti stăruinţelor ginerilor, mai ales când e vorba de‑o dorinţă îndreptăţită, nu e numai greu, dar nici măcar nu e drept.
Aşadar, gândindu‑mă foarte adesea la prietenie, mi se pare de obicei că trebuie să ne întrebăm mai ales dacă prietenia e dorită din pricina slăbiciunii şi a lipsurilor noastre, pentru ca, printr‑un schimb reciproc de servicii, fiecare să primească de la altul ceea ce n‑ar putea obţine prin propriile sale forţe, şi să răspundă la fel la rândul său, sau dacă aceasta e într‑adevăr un aspect al prieteniei, dar că ea are o altă cauză mai importantă, mai nobilă şi mai legată de natura omenească. Iubirea e de fapt impulsul iniţial la legarea unei prietenii, de unde şi vine numele de prietenie. Foloase obţinem adesea chiar şi de la cei care sunt cultivaţi printr‑o prietenie făţarnică şi sunt respectaţi datorită împrejurărilor; în prietenie însă nu e nimic mincinos, nimic prefăcut, şi totul în ea e adevărat şi spontan. De aceea mi se pare că prietenia îşi are originea mai degrabă în natura omului decât în nevoie, că provine mai mult dintr‑o înclinare sufletească, unită cu un sentiment de iubire, decât din calculul folosului pe care l‑ar putea aduce. Ce este această înclinare naturală se poate observa chiar la unele animale, care, până la o vreme, îşi iubesc puii şi sunt iubite de ei atât de mult încât se vede uşor impulsul lor natural. Lucrul e cu mult mai evident la om: mai întâi din dragostea pe care o vedem între copii şi părinţi, şi care nu se poate curma decât printr‑o crimă îngrozitoare; apoi, când apare un sentiment de iubire asemănător, în momentul când găsim pe cineva cu care ne potrivim la caracter şi la fire fiindcă vedem parcă strălucind în el, ca să zic aşa, cinstea şi virtutea.
Nimic, într‑adevăr, nu e mai vrednic de iubire decât virtutea, nimic care să ne îmbie mai mult la iubire, de vreme ce noi iubim într‑un fel, pentru virtutea şi cinstea lor, chiar oameni pe care nu i‑am văzut niciodată. Cui nu‑i place să‑şi amintească cu dragoste plină de afecţiune de Caius Fabricius şi de Manius Curius, pe care nu i‑a văzut niciodată? Dar cine nu‑i urăşte pe Tarquinius Superbus, pe Spurius Cassius şi pe Spurius Maelius? În Italia s‑au dat lupte pentru supremaţie cu doi comandanţi, cu Pirus şi cu Hanibal; împotriva unuia, din cauza cinstei lui, nu suntem prea porniţi; pe celălalt, din cauza cruzimii lui, această cetate îl va urî totdeauna.
IX. Iar dacă puterea cinstei este atât de mare încât o preţuim la cei pe care nu i‑am văzut niciodată sau, ceea ce e şi mai mult, chiar la duşmani, ce e de mirare dacă sufletele oamenilor sunt mişcate când li se pare că văd virtutea şi bunătatea acelora cu care pot fi uniţi prin legături de fiecare zi? Totuşi prietenia se întăreşte prin binefacerile primite, printr‑un devotament încercat şi, pe deasupra, prin intimitate; prin adăugarea acestora la impulsul iniţial spre iubire se naşte o minunată şi mare afecţiune. Dacă unii cred că asta porneşte din slăbiciune, pentru ca fiecare să aibă prin cine obţine ceea ce doreşte, ei atribuie prieteniei, despre care pretind că provine din lipsă şi din nevoie, o origine peste măsură de umilă şi foarte puţin nobilă, ca să zic aşa. Dacă lucrurile ar sta astfel, cu cât cineva ar crede că are mai puţine posibilităţi, cu atât ar fi mai apt pentru prietenie; ceea ce e departe de‑a fi aşa.
Căci cu cât cineva are mai multă încredere în sine şi cu cât cineva e mai întărit prin virtute şi înţelepciune, astfel încât să nu aibă nevoie de nimeni şi să considere că toate ale sale depind numai de sine, cu atât mai mult caută şi cultivă prieteniile. Cum adică? Avea Africanus nevoie de mine? Nicidecum, pe Hercule! Nici eu de el; însă eu l‑am iubit dintr‑un fel de minunare faţă de virtutea lui, iar el, la rândul său, m‑a preţuit poate dintr‑o oarecare stimă pe care o avea pentru caracterul meu; intimitatea a sporit afecţiunea. Dar cu toate că multe şi mari avantaje au rezultat din aceasta, motivele de iubire n‑au fost totuşi determinate de speranţa dobândirii lor.
Căci după cum nu suntem binefăcători şi darnici ca să cerem recunoştinţă (căci nu facem o binefacere ca să luăm camătă, ci suntem înclinaţi din fire spre dărnicie), tot astfel socotim că trebuie să căutăm prietenia nu împinşi de speranţa în răsplată, ci pentru că tot preţul ei stă tocmai în iubire.
Cei care, ca animalele, raportează totul la plăcere sunt cu totul de altă părere; şi nu e de mirare; căci nu pot să‑şi ridice privirile la nimic înalt, la nimic măreţ şi divin cei care şi‑au înjosit puterea de cugetare punând‑o toată în slujba unui lucru atât de nedemn şi atât de vrednic de dispreţ. De aceea să‑i îndepărtăm din această discuţie, iar noi să înţelegem că sentimentul de iubire şi dragostea devotată se nasc în chip firesc de îndată ce se iveşte virtutea. Cei care doresc această virtute se leagă şi se apropie mai mult între ei, ca să se bucure de prezenţa celui pe care au început să‑l iubească şi de caracterul lui; ei sunt egali şi asemănători în iubire, mai înclinaţi să facă servicii decât să le ceară, şi aceasta e nobila întrecere dintre ei. Astfel se vor dobândi din prietenie cele mai mari foloase şi ideea despre originea ei determinată de natura omului, nu de slăbiciunea lui, ne va apărea mai demnă şi mai adevărată. Căci dacă interesul ar lega prieteniile, tot el, schimbându‑se, le‑ar destrăma; dar fiindcă natura nu se poate schimba, adevăratele prietenii sunt eterne. De fapt, vedeţi acum originea prieteniei, afară numai dacă n‑aveţi voi de spus ceva. Fannius. – Nu, continuă tu, Laelius; căci am dreptul să răspund şi pentru el, care e mai tânăr.
Scaevola. – Bine spui, Fannius. De aceea să ascultăm.
X. Laelius. – Ascultaţi dar, dragii mei, ceea ce discutam foarte adesea cu Scipio despre prietenie. De altminteri el spunea că nimic nu e mai greu decât ca prietenia să dureze până în ultima zi a vieţii; căci de multe ori se întâmplă sau ca interesele să fie deosebite, sau ca ideile politice să nu fie aceleaşi, şi adesea se schimbă până şi caracterul oamenilor, uneori din cauza împrejurărilor nefericite, alteori datorită înaintării în vârstă. Şi dovada despre aceste lucruri o lua din comparaţia cu prima tinereţe, fiindcă cele mai mari iubiri ale copiilor încetează îndată ce‑şi părăsesc toga pretextă; dacă însă le prelungesc până în anii tinereţii, ele se destramă totuşi uneori din cauza rivalităţii pentru încheierea unei căsătorii sau pentru vreun alt avantaj pe care nu‑l pot obţine amândoi prietenii deodată. Şi chiar dacă unii au continuat prietenia mai departe, ea a fost totuşi zdruncinată adesea, dacă au ajuns la rivalitate pentru onoruri; căci nu există pacoste mai mare pentru prietenie decât lăcomia de bani a celor mai mulţi şi lupta pentru onoruri şi glorie a celor mai buni, luptă din care s‑au iscat adesea duşmănii înverşunate între cei mai buni prieteni.
Dezbinări mari şi de cele mai multe ori legitime se ivesc şi atunci când se cere de la prieteni ceva nedrept, de pildă să fie uneltele unei patimi sau ajutoare la săvârşirea unei nedreptăţi; cei care refuză, oricât de frumos ar face‑o, sunt acuzaţi totuşi că‑şi calcă datoria de prieteni de către cei cărora nu vor să le facă pe plac; aceia însă care îndrăznesc să ceară orice de la un prieten recunosc, prin însăşi cererea lor, că vor face totul pentru un prieten. Nemulţumirea adânc înrădăcinată a acestora nu numai că pune capăt de obicei legăturilor de prietenie, dar chiar dă naştere unor uri fără moarte. Aceste multe primejdii ameninţă prieteniile ca o fatalitate, astfel încât Scipio credea că a scăpa de toate e o dovadă nu numai de înţelepciune, ci şi de noroc.
XI. De aceea să vedem mai întâi, dacă sunteţi de părere, până unde trebuie să meargă iubirea în prietenie. Dacă Coriolanus a avut prieteni, aceştia ar fi trebuit oare să ridice armele împotriva patriei împreună cu el? Oare prietenii ar fi trebuit să‑l ajute pe Vecellinus, care aspira la domnie, sau pe Maelius? E adevărat, pe Tiberius Gracchus, care zdruncina statul, l‑am văzut părăsit de Quintus Tubero şi de alţi prieteni de‑ai lui de aceeaşi vârstă. Dar Caius Blossius din Cumae oaspetele familiei de Scaevola, când a venit la mine, fiindcă mă aflam în consiliul consulilor Laenas şi Rupilius, pentru a se dezvinovăţi, aducea drept scuză, ca să‑l iert, că‑l preţuia atât de mult pe Tiberius Gracchus încât socotea că trebuie să facă tot ce voia el. Atunci l‑am întrebat: „Chiar dacă ar fi vrut să dai foc Capitoliului? – Niciodată, spuse el, n‑ar fi vrut asta, dar, dacă ar fi vrut‑o, m‑aş fi supus.” Vă daţi seama ce vorbă nelegiuită! Şi, pe Hercule, aşa a făcut, sau chiar mai mult decât a spus; căci nu s‑a supus îndrăznelii nebuneşti a lui Tiberius Gracchus, ci a fost în fruntea ei, nu s‑a arătat tovarăş al nebuniei lui, ci căpetenia ei. Astfel, temându‑se, din cauza acestei rătăciri a lui, de ancheta unei instanţe extraordinare, a fugit în Asia, s‑a dus la duşmani şi a ispăşit greu, dar pe merit, vina sa împotriva statului. Aşadar faptul de‑a fi greşit din cauza unui prieten nu este o scuză; căci de vreme ce părerea bună despre virtutea ta ţi‑a mijlocit prietenia, e greu ca prietenia să rămână în fiinţă, dacă te‑ai depărtat de virtute. Iar dacă am stabilit că e bine să acordăm prietenilor noştri orice vor sau să obţinem de la ei orice dorim, n‑ar fi nici un rău în aceasta, dacă am fi de‑o înţelepciune într‑adevăr desăvârşită; dar noi vorbim de prieteni care sunt sub ochii noştri, pe care i‑am văzut sau despre care ştim din auzite, oameni din viaţa de toate zilele; din rândul acestora trebuie să ne luăm exemplele şi mai ales din rândul acelora care se apropie mai mult de înţelepciune. Vedem că Aemilius Papus a fost bun prieten cu Caius Luscinus (aşa am aflat de la părinţii noştri), că au fost consuli împreună de două ori şi colegi de cenzură; se spune apoi că Manius Curius şi Tiberius Coruncanius au fost foarte strâns legaţi şi cu aceştia, şi între ei. Dar nici măcar nu putem presupune că vreunul dintre ei a cerut prietenului său ceva care să fie contra bunei‑credinţe, a jurământului sau a statului. Căci ce mai e nevoie să spunem, când e vorba de astfel de oameni, că, dacă vreunul ar fi cerut aşa ceva, n‑ar fi obţinut, dat fiind că erau oameni demni de toată veneraţia şi că e tot atât de nelegiuit să faci o astfel de faptă, dacă ţi se cere, sau s‑o ceri tu? Dar pe Tiberius Gracchus îl urmau C. Carbo şi C. Cato, precum şi fratele lui, Caius, cu mult mai puţin zelos pe‑atunci, dar care acum e deopotrivă cel mai aprig duşman al nostru.
XII. Aşadar în prietenie să consfinţim această lege: să nu cerem lucruri nedemne şi nici să nu le facem, dacă ni se cer. Căci este o scuză ruşinoasă şi care nu trebuie să fie nicidecum primită, dacă cineva, atât în privinţa celorlalte greşeli cât şi într‑o vină împotriva statului, declară că a făcut greşeala în virtutea prieteniei, într‑adevăr, Fannius şi Scaevola, avem o astfel de poziţie socială încât trebuie să vedem cu mult înainte nenorocirile care ameninţă republica.
Obiceiul strămoşilor s‑a cam abătut acum din drumul său. Tiberius Gracchus a încercat să devină rege sau în tot cazul a domnit câteva luni. Auzise sau văzuse oare poporul roman ceva asemănător? Nu pot spune fără să plâng cât rău i‑au făcut lui Publius Scipio prietenii şi rudele lui Tiberius, care i‑au urmat exemplul chiar şi după moarte. Căci lui Carbo, de bine de rău, i‑am ţinut piept, cum am putut, datorită recentei pedepsiri a lui Tiberius Gracchus; nu‑mi place însă să prevestesc la ce mă aştept de la tribunatul lui Caius Gracchus. Răul, care alunecă mai uşor în jos spre dezastru, odată ce‑a început, se întinde mai departe. Vedeţi ce nenorocire s‑a întâmplat şi până acum cu buletinele de vot mai întâi prin legea Gabinia, apoi, după doi ani, prin legea Cassia. Mi se pare că şi văd poporul despărţit de senat şi chestiunile cele mai importante rezolvându‑se după bunul plac al mulţimii. Ei bine, cei care vor afla cum se fac asemenea lucruri vor fi mai numeroşi decât cei care vor şti să le reziste. În ce scop am spus acestea? Pentru că nimeni nu încearcă aşa ceva fără complici. Aşadar, cetăţenilor de treabă trebuie să li se dea sfatul ca, dacă printr‑o întâmplare au dat din neştiinţă peste altfel de prietenii, să nu se creadă atât de legaţi încât să nu se despartă de nişte prieteni care greşesc într‑o chestiune de mare importanţă. Cei ticăloşi trebuie să fie pedepsiţi şi, desigur, nu mai puţin cei care‑i vor fi urmat pe alţii decât cei care vor fi fost ei înşişi capii ticăloşiei. Cine a fost mai strălucit în Grecia decât Temistocle? Cine mai puternic? După ce, ca general, a eliberat Grecia din sclavie în războiul cu perşii şi din cauza urii a fost izgonit în exil, n‑a suportat nedreptatea patriei nerecunoscătoare, pe care ar fi trebuit s‑o suporte; a făcut la fel cum făcuse Coriolan la fel cu douăzeci de ani mai înainte. Nu s‑a găsit nimeni să‑i ajute pe aceştia împotriva patriei; aşadar amândoi s‑au sinucis.
De aceea o astfel de înţelegere între cei răi nu numai că nu trebuie să fie protejată sub scuza prieteniei, ci mai degrabă trebuie să fie pedepsită prin toate chinurile, pentru ca nimeni să nu creadă că‑i este îngăduit să‑l urmeze pe‑un prieten, chiar când acesta porneşte război împotriva patriei; de fapt, după cum au început să meargă lucrurile, poate că această nenorocire se va întâmpla cândva. Pe mine însă nu mă îngrijorează mai puţin cum va fi statul după moartea mea decât cum este el astăzi.
XIII. Aşadar să hotărâm că prima lege a prieteniei este aceasta: să cerem de la prieteni ceea ce e cinstit, să facem pentru prieteni ceea ce e cinstit, şi, fără să aşteptăm să fim rugaţi, să fim totdeauna plini de zel, să nu şovăim niciodată şi să îndrăznim să ne spunem sincer părerea. Prietenii care ne sfătuiesc bine trebuie să aibă foarte mare autoritate în prietenie, să folosească această autoritate îndemnând nu numai pe faţă, dar chiar energic, dacă împrejurarea o va cere, şi totodată să găsească ascultarea cuvenită.
Socotesc că unora, despre care aud că au fost consideraţi înţelepţi în Grecia, le‑au plăcut unele idei curioase (dar nu e subiect asupra căruia ei să nu‑şi exercite subtilitatea); unii spun că prieteniile excesive trebuie evitate, pentru ca un singur om să nu fie obligat să se neliniştească pentru mai mulţi; îi e de‑ajuns şi prea de‑ajuns fiecăruia grija de propriile sale treburi şi e neplăcut să fii prea amestecat în treburile altora; e cât se poate de avantajos să ai frâiele prieteniei cât mai slobode, ca să le strângi când vrei sau să le laşi în voie; căci esenţialul pentru a trăi fericit e liniştea sufletească, de care sufletul nu s‑ar putea bucura, dacă unul singur s‑ar chinui pentru mai mulţi.
Se spune însă că alţii afirmă cu şi mai multă brutalitate (punct pe care i‑am atins în treacăt puţin mai înainte) că trebuie să căutăm prieteniile pentru a fi apăraţi şi ajutaţi, nu pentru devotament şi iubire; aşadar cu cât cineva are mai puţină tărie şi mai puţine forţe cu atât caută mai mult prieteniile; aşa se face că femeile caută sprijinul prieteniilor mai mult decât bărbaţii, săracii mai mult decât bogaţii, şi cei nenorociţi mai mult decât cei ce sunt socotiţi fericiţi.
Ce minunată înţelepciune! De fapt, cei care îndepărtează din viaţă prietenia, care este tot ce ne‑au dat mai bun şi mai plăcut zeii nemuritori, par că fac să dispară soarele din lume. Căci ce este această lipsă de griji, ademenitoare, e drept, în aparenţă, dar care în realitate trebuie respinsă în multe privinţe? Într‑adevăr, e absurd să nu iei asupra ta o faptă sau o iniţiativă cinstită, sau, dacă ţi‑ai luat‑o, să renunţi la ea, ca să fii scutit de griji. Dacă fugim de griji, trebuie să fugim de virtute, care în chip firesc dispreţuieşte şi urăşte, făcându‑şi griji, tot ce‑i este potrivnic, aşa cum bunătatea urăşte răutatea, cumpătarea desfrâul, curajul laşitatea; de aceea se poate vedea că mai ales cei drepţi suferă din cauza nedreptăţii, cei curajoşi din cauza laşităţii, cei moderaţi din cauza neruşinării. Aş xiasjj§irea^am^ţejjsţi că unui suflet cu temelie morală este aceea de a se bucura de tot ce e bine şi de‑a suferi din cauza răului.
De aceea, dacă înţeleptul nu e scutit de dureri sufleteşti, şi fără îndoială nu este, doar dacă nu socotim că orice sentiment omenesc e stârpit din sufletul lui, ce motiv avem să îndepărtăm cu totul prietenia de viaţă, ca să nu suferim din cauza ei unele neplăceri? într‑adevăr, ce deosebire este, dacă facem să dispară simţirea, nu zic între animal şi om, ci între un om şi un trunchi sau un bolovan sau altceva de acelaşi fel? Căci nu trebuie să‑i ascultăm pe cei care susţin că virtutea este aspră şi dură ca fierul; ea este, în multe alte împrejurări cât şi în prietenie, delicată şi sensibilă, astfel încât se revarsă de bucurie, ca să zic aşa, când prietenul e fericit, şi se chinuie la nefericirea lui. De aceea această nelinişte pe care trebuie s‑o încercăm adesea pentru un prieten nu este atât de puternică încât să îndepărteze prietenia din viaţă, după cum unele griji şi supărări pe care le aduc virtuţile nu reuşesc să alunge virtuţile.
XIV. Deoarece însă, aşa cum am spus mai înainte, prietenia se leagă la ivirea unui semn de virtute, de care un suflet asemănător se poate apropia şi cu care se poate uni, ori de câte ori se întâmplă aceasta, e firesc să ia naştere iubirea.
Ce e mai lipsit de sens decât să fii încântat de multe lucruri neînsufleţite ca, de exemplu, de onoare, de glorie, de o clădire, de îmbrăcăminte şi de îngrijirea corpului, şi sa nu fii încântat în cel mai înalt grad de o fiinţă înzestrată cu virtute, de cineva care poate să iubească sau, ca să spun aşa, să răspundă la iubire, într‑adevăr, nimic nu e mai plăcut decât răsplata afecţiunii, nimic mai plăcut decât atenţiile şi serviciile reciproce.
Ei bine, dacă adăugăm, ceea ce se poate adăuga pe bună dreptate, faptul că nu există nimic care să îmbie şi să atragă la sine vreun lucru atât de mult cât atrage asemănarea la prietenie, se va admite fără îndoială ca un adevăr că cei buni îi iubesc pe cei buni şi şi‑i atrag ca şi cum aceia ar fi uniţi cu ei prin înrudire şi natură; căci natura, mai mult decât orice, caută şi pune stăpânire pe tot ce‑i seamănă. De aceea, Fannius şi Scaevola, este evident, după părerea mea, că cei buni au unul faţă de altul o afecţiune oarecum necesară, izvor al prieteniei hotărât de natură. Dar această bunătate se întinde şi asupra mulţimii. Căci virtutea nu e inumană, nici egoistă şi nici trufaşă, ea care apără de obicei chiar popoare întregi şi se îngrijeşte foarte mult de ele, ceea ce fără îndoială n‑ar face, dacă i‑ar fi silă să iubească mulţimea.
Ba mai mult decât atât, mi se pare că aceia care‑şi închipuie că prieteniile se bazează pe interes suprimă legătura cea mai plăcută a prieteniei; căci nu încântă atât folosul dobândit printr‑un prieten cât însăşi iubirea prietenului, iar ceea ce provine de la un prieten e plăcut numai atunci când porneşte din inimă; nu numai că oamenii nu cultivă prieteniile din pricina nevoilor, dar, dimpotrivă, cei care, din cauza puterii, a bogăţiilor şi mai ales a virtuţii, în care se află cel mai mare sprijin, au mult mai puţină nevoie de alţii, tocmai aceia sunt cei mai generoşi şi cei mai binefăcători. Şi poate că nu e nevoie ca prietenilor să nu le lipsească niciodată absolut nimic; într‑adevăr în ce împrejurare s‑ar fi manifestat iubirea mea, dacă Scipio n‑ar fi avut niciodată nevoie, nici în timp de pace, nici în timp de război, de sfatul şi de serviciile mele? Aşadar nu prietenia a urmat interesului, ci interesul a urmat Prieteniei.
XV. Nu trebuie, prin urmare, să‑i ascultăm pe oamenii moleşiţi de plăceri, dacă vor discuta vreodată despre prietenie, pe care n‑o cunosc nici din practică, nici din teorie; căci, o, credinţă a zeilor şi a oamenilor, cine ar vrea să înoate în toate bogăţiile şi să trăiască într‑un belşug fără margini, dacă i s‑ar cere să nu iubească pe nimeni şi nici să nu fie iubit de cineva? Asta e viaţa tiranilor, în care nu poate exista desigur nici credinţă, nici dragoste, nici încredere într‑un devotament statornic, în care totul e necontenită bănuială şi îngrijorare, în care nu e loc pentru prietenie. Într‑adevăr, cine l‑ar putea iubi pe cel de care se teme sau pe cel de care crede că e temut? Totuşi, din prefăcătorie, cel puţin pentru un timp, tiranii sunt respectaţi. Dar dacă cumva cad, cum se întâmplă de obicei, atunci se vede cât de mult au fost lipsiţi de prieteni. Tarquinius spunea, se zice, că numai în exil înţelesese cine îi fuseseră prieteni credincioşi şi cine necredincioşi, atunci când nu mai putea să‑i trateze după merit nici pe unii, nici pe alţii.
De altminteri, cu trufia şi neobrăzarea lui, m‑aş mira să fi putut avea vreun prieten. După cum moravurile celui pe care l‑am amintit n‑au putut să‑i creeze adevăraţi prieteni, tot astfel bogăţiile multor oameni preaputernici înlătură prieteniile sincere. Căci nu numai că Norocul însuşi este orb, ci foarte adesea îi orbeşte şi pe cei pe care i‑a îmbrăţişat; astfel, de obicei, ei sunt mânaţi de dispreţ şi aroganţă, şi nimic nu poate fi mai nesuferit decât un bogat fără minte. Poţi vedea într‑adevăr că unii care înainte au avut purtări binevoitoare se schimbă datorită puterii militare sau civile, sau că, datorită prosperităţii, dispreţuiesc vechile prietenii şi se dedică altora noi.
Ce este însă mai stupid decât ca, având din belşug bogăţii, mijloace băneşti şi putere, să‑şi procure tot ce se poate procura cu bani: cai, sclavi, îmbrăcăminte aleasă, vase de preţ, şi să nu‑şi câştige prieteni, adică podoaba cea mai de seamă şi cea mai frumoasă a vieţii? Într‑adevăr, atunci când îşi procură celelalte lucruri, nu ştiu pentru cine le procură, nici pentru cine se trudesc (căci fiecare dintre ele aparţine celui care e mai puternic); dar fiecare om rămâne posesorul statornic şi sigur ai prieteniilor sale; astfel încât, chiar dacă ar rămâne neatinse celelalte bunuri, care sunt un fel de daruri ale Norocului, totuşi viaţa pustie şi lipsită de prieteni n‑ar putea fi plăcută. Dar de‑ajuns despre acestea.
XVI. Trebuie însă să stabilim acum până unde poate merge prietenia şi unde trebuie să se oprească. Asupra acestei chestiuni văd că există trei păreri, dintre care eu nu aprob nici una: prima cere să avem faţă de prieteni aceleaşi sentimente ca şi faţă de noi înşine; a doua, ca devotamentul nostru faţă de prieteni să fie absolut egal cu devotamentul lor faţă de noi; a treia, ca fiecare să fie preţuit de prieteni atât cât preţuieşte el însuşi.
Nu aprob absolut nici una din aceste trei păreri. Cea dintâi, anume ca fiecare să fie animat de aceleaşi sentimente faţă de prieten ca şi faţă de sine, nu e întemeiată. Într‑adevăr, cât de multe lucruri pe care nu le‑am face niciodată pentru noi le facem pentru prieteni! Rugăm pe‑un nevrednic, cerem îndurare, sau ne mâniem prea aspru pe cineva şi‑l atacăm cu prea mare violenţă, toate lucruri care, făcute în interesul nostru, nu sunt îndeajuns de demne, dar în interesul prietenilor sunt întru totul onorabile; numeroase sunt împrejurările în care oameni buni sacrifică multe din avantajele lor şi îngăduie să le fie micşorate, pentru ca să se bucure de ele mai degrabă prietenii decât ei înşişi.
A doua părere e cea care mărgineşte prietenia la un schimb egal de servicii şi de bunăvoinţă. Asta înseamnă însă să calculezi prietenia strâmt şi meschin, aşa încât socoteala încasărilor să fie egală cu a cheltuielilor. Adevărata prietenie mi se pare că e mai bogată şi mai generoasă, şi că nu ia seama strict să nu dea mai mult decât primeşte; căci nu trebuie să ne temem să nu pierdem ceva, să nu ni se scurgă printre degete sau să nu întrecem măsura în favoarea prietenului.
Cea de‑a treia părere, aceea ca fiecare să fie preţuit de prieteni atât cât se preţuieşte singur, e delimitarea cea mai detestabilă, într‑adevăr, adesea unii sunt prea descurajaţi sau speră prea puţin să‑şi îmbunătăţească soarta. Nu e deci o dovadă de prietenie să fii faţă de unul ca acesta cum este el faţă de tine, ci mai degrabă să te străduieşti şi să faci aşa încât să ridici moralul prietenului descurajat, să‑l faci să spere în mai bine şi să aibă o părere mai bună despre sine. Aşadar, trebuie să fixăm o altă definiţie adevăratei prietenii, după ce voi fi spus ceea ce critica Scipio de obicei mai mult decât orice. El spunea că nu s‑ar fi putut găsi nici o vorbă mai potrivnică prieteniei decât a aceluia care afirmase că „trebuie să iubeşti aşa ca şi cum odată ar trebui să urăşti”; nu se putea lăsa convins să creadă, adăugă el, că această vorbă, aşa cum gândea lumea, fusese spusă de Bias, care a fost socotit unul din cei şapte înţelepţi; aceasta, zicea, e părerea unui om corupt, a unui ambiţios sau a unuia care reduce totul la interesul său. Într‑adevăr, cum va putea fi cineva prietenul cuiva căruia socoteşte că i‑ar putea fi duşman? Ba chiar va trebui să dorească în tot chipul ca prietenul să greşească cât mai des, ca să‑i dea cât mai multe prilejuri să‑l critice; în schimb însă, va trebui să se neliniştească de succesele şi de profiturile prietenilor, să sufere din cauza lor şi să le invidieze. De aceea, de fapt, acest îndemn, al oricui ar fi, duce la suprimarea prieteniei. Ar fi trebuit să se recomande mai degrabă să punem atâta grijă în alegerea prietenilor încât să nu începem niciodată să iubim pe cineva pe care cândva l‑am putea urî. Mai mult chiar, Scipio socotea că, dacă n‑am fost fericiţi în alegerea prietenilor, trebuie să‑i suportăm mai degrabă decât să ne gândim că le‑am putea fi cândva duşmani.
XVII. Aşadar eu socotesc că în prietenie trebuie să ţinem seama de aceste condiţii: pe de o parte, moravurile prietenilor să fie alese; pe de alta, să existe între ei o înţelegere în toate privinţele, în idei şi în dorinţe, fără nici o excepţie, astfel încât, dacă s‑ar ivi cazul să fim obligaţi a sprijini interese mai puţin drepte ale prietenilor în care ar fi angajate viaţa sau reputaţia lor, să ne abatem puţin din drumul drept, numai să nu ieşim din aceasta cu totul dezonoraţi; căci în prietenie putem merge cu iertarea numai până la un anumit punct. Nu trebuie însă să nesocotim reputaţia noastră şi nu trebuie să privim ca o armă neînsemnată pentru viaţa politică stima concetăţenilor noştri, pe care e ruşinos s‑o dobândim prin linguşiri şi aprobări; nu trebuie să respingem nicidecum virtutea, care aduce după ea iubirea.
Dar – revin adesea la Scipio, care vorbea mereu despre prietenie – el se plângea că oamenii sunt mai grijulii în toate decât în prietenie: fiecare, zicea el, poate spune câte capre şi câte oi are, dar nu poate spune câţi prieteni are; îşi dau silinţa când e vorba să le cumpere, dar nu chibzuiesc când îşi aleg prietenii şi n‑au anumite semne şi peceţi după care să‑i judece pe cei apţi pentru prietenie. Aşadar, trebuie să alegem prieteni fermi, neclintiţi, statornici, de care se simte mare lipsă. Şi e foarte greu să‑i judeci, dacă nu i‑ai încercat; iar încercarea n‑o poţi face decât în prietenie. Astfel, prietenia precede judecăţii şi anulează putinţa noastră de‑a o încerca.
Aşadar, datoria celui cuminte e să‑şi înfrâneze, cum înfrânezi un car de curse, elanul afecţiunii, pentru ca astfel să ne folosim de prietenie ca de nişte cai struniţi, după ce‑am pus la încercare într‑o oarecare măsură caracterul prietenilor. Unii şi‑arată adesea limpede lipsa de caracter, când e vorba de‑o mică sumă de bani; alţii însă, pe care o sumă mică nu i‑a putut influenţa, se dau pe faţă când e vorba de una mare. Dar dacă se găsesc unii care socotesc josnic să prefere prieteniei banii, unde‑i vom găsi pe aceia care să nu pună mai presus de prietenie onorurile, magistraturile, comandamentele, rangurile şi influenţa, aşa încât, când de o parte li s‑ar propune aceste avantaje, iar de alta drepturile prieteniei, n‑ar prefera cu mult pe cele dintâi? Căci omul prin firea lui nu e în stare să dispreţuiască puterea; şi chiar când a obţinut‑o prin nesocotirea prieteniei, crede că i se va trece cu vederea, întrucât n‑a nesocotit prietenia fără un motiv puternic. Aşadar, adevăratele prietenii le găseşti foarte greu la cei care trăiesc în mijlocul onorurilor şi treburilor publice; căci unde ai putea găsi pe acela care să prefere înălţării sale în rang pe aceea a prietenului său? Şi, ca să las la o parte acestea, cât de împovărătoare şi cât de penibilă pare celor mai mulţi împărtăşirea nenorocirilor prietenilor! N‑ai găsi uşor omul gata să se încarce cu ele. Deşi Ennius a spus pe bună dreptate: Prietenul bun la vreme de cumpănă ţi se vădeşte, totuşi, cei mai mulţi oameni se dovedesc vinovaţi de aceste două păcate, uşurătatea şi slăbiciunea; sau, atunci când le merge bine, îşi dispreţuiesc prietenii, sau, când prietenii sunt în nenorocire, îi părăsesc. Aşadar, pe acela care în amândouă împrejurările se va arăta serios, statornic, neclintit în prietenie trebuie să‑l socotim dintr‑un neam de oameni cu totul rar şi aproape divin.
XVIII. Iar fundamentul acestei stabilităţi şi statornicii pe care le căutăm în prietenie e buna‑credinţă; căci tot ce e nesincer e instabil. Afară de aceasta, se cuvine să alegem un prieten deschis, apropiat şi în deplin acord cu noi, adică având aceleaşi înclinări ca şi noi. Toate acestea contribuie la fidelitate; într‑adevăr, o fire schimbătoare şi complicată nu poate fi credincioasă şi nici acela care nu are aceleaşi înclinări ca şi noi şi nu ni se potriveşte ca fire nu poate fi sigur sau statornic. Trebuie să mai adăugăm la aceasta că unui prieten nu trebuie să‑i placă să‑şi învinuiască prietenul sau să dea crezare învinuirilor ce i se aduc de alţii; toate acestea au importanţă pentru statornicia despre care discut acum. Astfel se adevereşte ceea ce am spus la început, că nu poate exista prietenie decât între cei buni. Într‑adevăr, este o însuşire a omului bun, pe care‑l putem numi şi înţelept, să observe aceste două reguli în prietenie: mai întâi să nu existe în ea nici urmă de minciună sau prefăcătorie (căci unui om cinstit i se potriveşte mai bine să urască făţiş decât să‑şi ascundă gândurile înapoia frunţii); în al doilea rând, nu numai să respingă acuzaţiile nedrepte aduse de cineva, dar nici el însuşi să nu fie bănuielnic, crezând tot timpul că prietenul său şi‑a călcat vreo îndatorire.
Trebuie să se adauge la aceasta o anumită gingăşie în vorbă şi în purtări, un condiment destul de preţios al prieteniei. Firea închisă şi seriozitatea în orice împrejurare au, ce‑i drept, o anumită gravitate, dar prietenia trebuie să fie mai destinsă, mai liberă, mai plăcută şi mai înclinată spre orice amabilitate şi bunăvoinţă.
XIX. Însă aici se ridică o întrebare puţin cam grea, aceea dacă uneori trebuie să preferăm prietenii noi, demni de prietenie, celor vechi, după cum de obicei preferăm caii tineri celor bătrâni, îndoială nevrednică de‑un om! Căci nu trebuie să ne saturăm de prietenie ca de alte lucruri; cele mai vechi prietenii, întocmai ca vinurile care îşi duc bine anii, trebuie să fie cele mai plăcute, şi este adevărată vorba că trebuie să mănânci multe baniţe de sare împreună cu cineva pentru a‑ţi îndeplini datoria de prieten. Prieteniilor noi însă, dacă ne fac să sperăm, întocmai ca plantele neînşelătoare, că vor da rod, nu trebuie să fie respinse nici ele, totuşi cele vechi trebuie să‑şi păstreze valoarea; căci timpul şi obişnuinţa au o foarte mare importanţă în prietenie. Ba chiar, ca să revin la caii despre care am amintit, nu există om care, dacă nu se opune nimic, să nu se folosească mai bucuros de cel cu care este obişnuit decât de unul nedresat şi necunoscut. Iar obişnuinţa are importanţă nu numai când e vorba de fiinţe, ci şi de lucruri neînsufleţite, de vreme ce ne plac şi locurile, chiar cele muntoase şi păduroase, în care am stat mai multă vreme.
Dar lucrul cel mai însemnat în prietenie e să fii egal cu inferiorul tău. Căci există adesea o anumită superioritate, cum era aceea a lui Scipio în grupul nostru, ca să zic aşa. El nu s‑a socotit niciodată mai presus decât Philus, decât Rupilius, decât Mummius şi nici decât prietenii de‑un rang inferior; iar pe fratele său Quintus Maximus, om cu totul deosebit, dar nicidecum egal cu dânsul, fiindcă era mai în vârstă, îl stima ca şi cum i‑ar fi fost superior, şi dorea ca, ajutaţi de el, toţi ai săi să ajungă mai bine. Iată ce trebuie să facă şi să imite toţi, astfel încât, dacă au dobândit vreo superioritate în privinţa virtuţii, a talentului sau a situaţiei, să împartă foloasele cu ai lor şi să le pună în comun cu rudele lor; iar dacă s‑au născut din părinţi modeşti, dacă au rude mai umile, fie ca inteligenţă, fie ca situaţie, să le sporească bunăstarea şi să contribuie la cinstirea şi la ridicarea lor; aşa cum, în piesele de teatru, cei care câtva timp, fiindcă nu li se cunoşteau familia şi neamul, au fost în sclavie, după ce au fost recunoscuţi şi găsiţi fii de zei sau de regi, îşi păstrează totuşi iubirea faţă de păstorii pe care mulţi ani i‑au socotit părinţi; aceasta trebuie s‑o facem desigur cu mult mai mult faţă de nişte părinţi reali, de adevăraţii noştri părinţi. Căci răsplata talentului, a virtuţii şi a oricărei superiorităţi o dobândeşti în toată plinătatea ei atunci când o împărţi cu toţi cei care‑ţi sunt mai apropiaţi.
XX. Aşadar, după cum cei care sunt superiori în legăturile lor strânse de prietenie trebuie să se facă egalii inferiorilor lor, tot astfel cei inferiori nu trebuie să se întristeze că prietenii lor îi întrec prin talent, situaţie sau rang. Cei mai mulţi dintre aceştia se plâng mereu de câte ceva sau, mai mult chiar, nu contenesc cu reproşurile, şi aceasta mai ales dacă socotesc că au motive să afirme că s‑au purtat cu prietenii îndatoritor, prieteneşte şi fără să‑şi cruţe osteneala. E peste măsură de nesuferit acel soi de oameni care‑ţi reproşează serviciile ce‑ţi aduc, de care trebuie să‑şi amintească cine le‑a primit, nu să le amintească cine Ie‑a făcut.
De aceea cei care sunt superiori nu numai că trebuie să se coboare la nivelul prietenilor, dar trebuie să‑i ridice, în vreun fel, pe cei inferiori. Căci sunt unii care fac prieteniile nesuferite de îndată ce cred că sunt dispreţuiţi; asta nu se întâmplă de obicei decât celor care se socotesc ei înşişi vrednici de‑a fi dispreţuiţi şi care trebuie să fie lecuiţi de această părere nu numai cu vorba, ci şi cu fapta. Trebuie să dai fiecăruia mai întâi atât cât tu însuţi poţi da, şi apoi, atât cât cel pe care‑l iubeşti şi‑l ajuţi poate duce. Nu poţi, oricât de mult te‑ai distinge, să‑i faci pe toţi ai tăi să ajungă la cele mai înalte onoruri, după cum Scipio l‑a putut face consul pe Publius Rupilius, dar nu şi pe fratele acestuia, Lucius. Dar dacă ai putea să acorzi cuiva orice, trebuie totuşi să vezi ce e în stare să ducă în spate.
În general, valoarea prieteniei trebuie s‑o judecăm atunci când caracterul s‑a format şi vârsta s‑a maturizat; dacă unii, în prima tinereţe, au fost pasionaţi de vânătoare sau de jocul cu mingea, nu trebuie pentru asta să aibă drept prieteni intimi pe cei pe care i‑au preţuit atunci, fiindcă aveau şi ei aceeaşi pasiune. În chipul acesta, doicile şi pedagogii, în virtutea vechimii legăturilor, vor pretinde cea mai mare afecţiune; pe aceştia nu trebuie desigur să‑i nesocotim, dar trebuie să‑i preţuim într‑un alt mod. Altfel prieteniile nu pot rămâne statornice. Într‑adevăr, unor caractere diferite le urmează gusturi diferite, a căror deosebire desface prieteniile; şi tocmai de aceea cei buni nu pot fi prieteni cu cei răi, nici cei răi cu cei buni, pentru că între ei există o deosebire de caractere şi de gusturi cum nu se poate mai mare. De asemenea, în prietenie se poate recomanda pe bună dreptate ca o afecţiune fără măsură – ceea ce se întâmplă foarte des – să nu stea în calea unor interese deosebite ale prietenilor. Ca să revin la legende, Neoptolem n‑ar fi putut cuceri Troia, dacă ar fi vrut să‑l asculte pe Lycomedes, în casa căruia fusese crescut şi care, vărsând multe lacrimi, încerca să‑l împiedice să plece la război. Adesea se ivesc împrejurări importante în care trebuie să te desparţi de prieteni; cel care vrea să le împiedice, pentru că ar suporta greu lipsa cuiva, acela are o fire slabă, lipsită de bărbăţie şi, tocmai din acest motiv, e prea puţin drept în prietenie. În orice privinţă trebuie să te gândeşti ce ceri de la un prieten şi ce‑i îngădui să obţină de la tine.
XXI. Uneori durerea de a renunţa la prietenii e inevitabilă (căci discuţia noastră coboară acum de la prieteniile intime ale înţelepţilor la prieteniile obişnuite). Adesea viciile ascunse ale prietenilor izbucnesc, dăunând fie prietenilor înşişi, fie altora, dar şi atunci ruşinea acestor vicii se revarsă asupra prietenilor. De aceea trebuie să facem să înceteze astfel de prietenii, slăbindu‑le pe încetul, şi, după cum l‑am auzit pe Cato spunând, e preferabil să le destrămăm decât să le rupem, numai dacă nu e vorba de o insultă cu totul intolerabilă, aşa încât să nu fie nici drept, nici onorabil şi nici posibil să nu urmeze pe dată ruptura şi despărţirea. Dar dacă se va produce o schimbare de caracter sau de gusturi, cum se întâmplă de obicei, sau dacă va interveni o neînţelegere în legătură cu partidele politice (căci vorbesc acum, după cum am spus cu puţin înainte, nu despre prieteniile înţelepţilor, ci despre cele obişnuite), va trebui să evităm ca, renunţând la prietenie, să părem că prin aceasta am pornit pe duşmănie; într‑adevăr, nu e nimic mai ruşinos decât să porţi război cu cel cu care ai trăit în strânsă prietenie. Scipio, după cum ştiţi, rupsese din cauza mea prietenia cu Quintus Pompeius; iar din cauza vrajbei care dezbina pe‑atunci statul, s‑a îndepărtat de colegul nostru Metellus, în amândouă împrejurările s‑a purtat cu o demnă autoritate şi fără o supărare prea aprigă. De aceea, mai întâi de toate, trebuie să ne străduim să nu se ivească dezbinări între prieteni; iar dacă se întâmplă aşa ceva, să avem grijă să dăm mai degrabă impresia că prieteniile s‑au stins decât că au fost înăbuşite. Trebuie să luăm seama chiar ca prieteniile să nu se transforme în duşmănii crâncene, din care se nasc certuri, insulte şi jigniri. Dacă totuşi acestea sunt suportabile, trebuie să le răbdăm şi să‑i acordăm vechii prietenii această cinste, ca vinovat să fie cel care face nedreptatea, nu cel care o suferă. În general există un singur mijloc de‑a te feri de aceste greşeli si neplăceri şi de‑a lua măsuri împotriva lor, acela de‑a nu‑ţi dărui inima prea repede şi nici cui nu merită.
Sunt demni de prietenie cei care au de ce fi iubiţi numai pentru ei înşişi. Speţă rară; de fapt, tot ce este excelent este rar şi nu e nimic mai greu decât să găseşti ceva care să fie cu totul desăvârşit în genul său. Dar cei mai mulţi oameni nu cunosc nimic bun printre lucrurile omeneşti decât ceea ce aduce câştig şi, ca şi în privinţa animalelor, îi iubesc îndeosebi pe prietenii de pe urma cărora speră că vor trage cel mai mare profit.
Astfel, ei sunt lipsiţi de acea preafrumoasă şi cu totul firească prietenie, cea căutată de dragul ei însăşi şi pentru ea însăşi, şi nu înţeleg, luându‑se (pe ei, de exemplu, care este esenţa şi forţa acestei prietenii. Fiecare se iubeşte pe sine nu pentru a obţine de la sine vreo răsplată a iubirii sale, ci fiindcă fiecare îşi este drag din fire. Şi dacă nu se va întâmpla la fel şi în prietenie, nu vom găsi niciodată un adevărat prieten; căci acesta este un fel de alter ego. Iar dacă la animale, la cele care trăiesc în văzduh, în apă şi pe pământ, la cele domestice şi la cele sălbatice, este evident mai întâi că se iubesc pe ele însele (căci acest instinct se naşte odată cu fiecare fiinţă), apoi că doresc şi caută animalele de acelaşi fel, de care se apropie (şi fac aceasta cu patimă şi cu ceva care aduce a dragoste omenească), cu cât e mai firesc acest sentiment la om, care se iubeşte pe sine însuşi şi care caută un alt om al cărui suflet să‑l unească cu al său atât de strâns încât să facă, aş zice, din două suflete unul singur!
XXII. Dar cei mai mulţi vor în chip ciudat, ca să nu spun fără ruşine, să aibă un astfel de prieten cum nu pot fi ei înşişi şi cer prietenilor ceea ce ei înşişi nu le dau. E drept însă ca mai întâi să fii tu însuţi om de treabă şi apoi să cauţi un altul asemănător cu tine. Între astfel de oameni se poate întări acea statornicie în prietenie de care ne ocupăm încă de mult, întrucât oamenii uniţi prin iubire în primul rând îşi stăpânesc poftele, cărora ceilalţi le sunt sclavi, apoi iubesc echitatea şi dreptatea, fac totul unul pentru altul, nu cer niciodată unul de la altul nimic decât ce e cinstit şi drept, şi nu numai că se cinstesc şi se iubesc între ei, dar se şi respectă; căci cine suprimă respectul din prietenie, acela îi răpeşte cea mai mare podoabă.
Aşadar, fac o greşeală primejdioasă cei care cred că în prietenie se pot răsfăţa în voie toate poftele şi toate păcatele; prietenia a fost dată de natură ca sprijinitoare a virtuţilor, nu ca tovarăşă a viciilor, pentru ca – deoarece virtutea singură n‑ar putea ajunge la ţelul suprem – să ajungă acolo unită şi asociată cu prietenia. Dacă această alianţă există, a existat sau va exista între unii oameni, ea trebuie considerată drept cea mai bună şi mai fericită tovărăşie în drumul spre binele suprem. Aceasta este, zic, alianţa care cuprinde într‑însa tot ce oamenii socotesc vrednic de‑a fi dorit, bunul nume, gloria, liniştea şi bucuria sufletească, aşa încât, când te bucuri de acestea, viaţa e fericită, iar fără ele nu poate fi aşa. Fiindcă acesta e lucrul cel mai bun şi cel mai de seamă, dacă vrem să‑l dobândim, trebuie să năzuim spre virtute, fără de care nu putem dobândi nici prietenia, nici altceva demn de dorit; dar cei care, nesocotind virtutea, cred că au prieteni, îşi dau seama în sfârşit că s‑au înşelat, când vreo nenorocire gravă îi sileşte s‑o afle.
De aceea (căci trebuie s‑o repetăm din nou) trebuie să iubeşti după ce judeci, nu să judeci după ce iubeşti. Dar dacă pentru nesocotinţa noastră suntem pedepsiţi în multe împrejurări, apoi aceasta se întâmplă mai ales în alegerea prietenilor şi în păstrarea lor; într‑adevăr, gândim prea târziu şi „facem cele făcute”, lucru de la care un vechi proverb ne opreşte. Căci, legaţi între noi prin raporturi îndelungate sau chiar prin servicii făcute, rupem pe neaşteptate prieteniile în plin mersul lor la ivirea vreunei nemulţumiri.
XXIII. Cu atât mai mult trebuie să blamăm o atât de mare nepăsare într‑un lucru mai necesar decât orice. Căci, dintre toate lucrurile omeneşti, prietenia e singurul al cărui folos îl recunosc toţi într‑un glas, deşi mulţi nesocotesc însăşi virtutea şi spun că e un fel de reclamă şi de paradă; mulţi cărora, mulţumindu‑se cu puţin, le place o hrană şi un fel de viaţă modest, dispreţuiesc bogăţiile; onorurile, de dorinţa cărora se înflăcărează unii, cât de mulţi le dispreţuiesc în aşa măsură încât socotesc că nimic nu e mai zadarnic, nimic mai uşuratic! De asemenea sunt foarte mulţi care socotesc fără valoare toate celelalte lucruri care unora li se par minunate; în ce priveşte prietenia, toţi până la unul sunt de aceeaşi părere: şi cei care s‑au dedicat vieţii politice, şi cei cărora le place cercetarea lucrurilor şi ştiinţa, şi cei care, liberi de sarcini publice, se ocupă de treburile lor, în sfârşit, şi cei care s‑au dedat cu totul plăcerilor, toţi socotesc că fără prietenie viaţa nu înseamnă nimic, dacă vor să trăiască o viaţă cât de cât frumoasă.
Căci prietenia se strecoară, nu ştiu cum, în viaţa tuturor şi nu îngăduie nici unui fel de existenţă să se lipsească de ea. Ba chiar, dacă cineva este atât de aspru şi de sălbatic din fire încât să fugă de întâlnirile cu oamenii şi să le urască, precum am aflat că a fost la Atena un oarecare Timon, nici acesta n‑ar putea suporta să nu caute pe cineva în faţa căruia să‑şi verse otrava firii sale amare. Despre aceasta ne‑am da seama foarte bine dacă, să presupunem, s‑ar întâmpla ca vreun zeu să ne ia din mijlocul oamenilor, să ne ducă undeva în pustietate, şi acolo, oferindu‑ne, într‑o revărsare de belşug, tot ce fiinţa omenească îşi doreşte, să ne răpească cu totul putinţa de a vedea un om; ce inimă de fier ar avea acela care ar putea suporta o astfel de viaţă şi căruia singurătatea nu i‑ar răpi bucuria tuturor plăcerilor? Aşadar este adevărat ceea ce spunea de obicei, după cum cred, Archytas din Tarent şi ceea ce i‑am auzit pe bătrânii noştri amintind ca un lucru auzit de ei de la alţi bătrâni: „Dacă cineva s‑ar sui la cer şi ar vedea universul şi frumuseţea astrelor, admiraţia lui nu‑i va face nici o plăcere; dar ea l‑ar încânta, dacă ar avea pe cineva căruia să‑i povestească ce‑a văzut”. Astfel firea omenească nu iubeşte întru nimic singurătatea, ci caută totdeauna, ca să zic aşa, un sprijin, care ţi‑e cum nu se poate mai plăcut când vine de la cine ţi‑e drag.
XXIV. Dar deşi aceeaşi natură arată prin atâtea semne ce vrea, ce caută, ce doreşte, totuşi, nu ştiu cum, devenim surzi şi nu auzim ce ne sfătuieşte. Căci legăturile de prietenie sunt felurite şi complexe, şi de aceea se ivesc multe motive de bănuială şi de nemulţumire, pe care înţeleptul trebuie când să le evite, când să le atenueze, când să le suporte; într‑o singură împrejurare trebuie să ne încumetăm a fi aspri cu prietenii, anume când trebuie să avem în vedere ca în prietenie să fim şi de folos şi sinceri; într‑adevăr, de multe ori suntem obligaţi să ne sfătuim şi să ne mustrăm prietenii, pe de altă parte ei trebuie să primească prieteneşte aceste sfaturi şi mustrări când se fac din iubire.
Dar, nu ştiu cum, ceea ce spune prietenul meu în Andriana este adevărat: îngăduinţa n‑aduce prieteni, adevărul iscă ura. Adevărul e dăunător, dacă iscă cumva ura, care este otrava prieteniei; dar îngăduinţa e cu mult mai dăunătoare, pentru că, binevoitoare faţă de greşeli, lasă prietenul să se prăbuşească în prăpastie; cea mai mare vină însă o are cel care dispreţuieşte adevărul şi este împins la rău de îngăduinţă. Aşadar, în toate acestea trebuie să ţinem seama şi să avem grijă mai întâi ca sfatul să fie lipsit de asprime, apoi ca mustrarea să nu fie jignitoare; în îngăduinţă – fiindcă ne folosim cu plăcere de vorba lui Terenţiu – să arătăm amabilitate, iar linguşirea, sprijinitoarea viciilor, nedemnă nu numai de‑un prieten, dar nici măcar de‑un om liber, s‑o îndepărtăm cât mai mult; căci altfel te porţi cu un tiran şi altfel cu un prieten. Trebuie însă să ne pierdem speranţa de a‑l salva pe cel ale cărui urechi sunt atât de închise adevărului încât nu‑l poate auzi de la un prieten. Căci este pătrunzătoare, ca multe altele, această observaţie a lui Cato: „Duşmanii înverşunaţi aduc mai multe servicii unora decât prietenii care par plăcuţi; aceia spun de multe ori adevărul, aceştia niciodată”. Şi absurditatea e că cei cărora li se dau sfaturi nu se supără de ce‑ar trebui să se supere, ci de ce n‑ar trebui, întrucât nu se frământă că au greşit, dar suportă greu să fie mustraţi; ar trebui, dimpotrivă, ca greşeala să‑i îndurereze, iar mustrarea să‑i bucure.
XXV. Aşadar, după cum a sfătui şi a fi sfătuit e caracteristic adevăratei prietenii – a sfătui cu sinceritate, nu cu asprime, a primi sfaturile cu răbdare, nu în silă – tot astfel trebuie să fim convinşi că nu există în prietenie pacoste mai mare decât linguşirea, măgulirea, încuviinţarea la orice; căci trebuie să înfierăm cu oricât de multe nume acest viciu al oamenilor uşuratici şi înşelători, care spun totul ca să placă altuia, şi nimic de dragul adevărului.
Dar dacă prefăcătoria este un viciu în orice privinţă (căci te împiedică să discerni adevărul şi‑l falsifică), apoi ea se împotriveşte cu desăvârşire prieteniei; ea distruge sinceritatea, fără de care numele de prietenie nu mai are nici un sens. De vreme ce prietenie înseamnă ca din mai multe suflete să se plămădească, aşa zicând, unul singur, cum se va putea ajunge la aceasta, dacă nici măcar sufletul unuia nu va fi unul şi mereu acelaşi, ci diferit, schimbător, cu multe feţe?
Într‑adevăr, ce poate fi atât de nestatornic, atât de nesigur ca sufletul celui care se schimbă nu numai după sentimentul şi voinţa altuia, dar chiar după înfăţişarea şi la un semn al lui?
Spune cineva nu, spun şi eu nu. Spune da, spun şi eu. În sfârşit, mi‑am impus mie însumi să fiu în toate de părerea altuia, după cum spune tot Terenţiu, prin gura personajului Gnatho; a‑ţi face astfel de prieteni înseamnă a fi cu totul uşuratic. Dar sunt mulţi oameni asemănători lui Gnatho; când ei sunt mai presus prin naştere, situaţie şi reputaţie, linguşirea lor e primejdioasă, fiindcă vorbelor lor mincinoase li se adaugă şi autoritatea. Iar prietenul linguşitor, dacă eşti atent, se poate deosebi de cel sigur şi se poate recunoaşte tot aşa cum putem distinge tot ce e falsificat şi imitat de ce e natural şi adevărat. O adunare, care e formată din oameni foarte nepricepuţi, îşi dă seama totuşi de obicei care e deosebirea între un demagog, adică un cetăţean linguşitor si uşuratic, şi între altul statornic, serios şi grav. Prin ce linguşiri căuta de curând C. Papirius să câştige aprobarea adunării, când propunea legea privitoare la realegerea tribunilor poporului! Eu m‑am opus; dar nu voi spune nimic despre mine; voi vorbi mai bucuros despre Scipio. O, zei nemuritori, câtă gravitate şi câtă maiestate a pus în discursul său! L‑ai fi putut numi uşor conducătorul poporului roman, nu un simplu tovarăş de luptă. Dar aţi fost acolo, şi cuvântarea se află în mâinile tuturor. Aşadar o lege populară a fost respinsă prin votul poporului. Şi, ca să revin la mine, vă amintiţi cât de populară părea, în timpul consulilor Quintus Maximus, fratele lui Scipio, şi Lucius Mancinus, legea lui Caius Licinius Crassus privitoare la funcţiile sacerdotale. Căci cooptarea în colegiile sacerdotale era trecută pe seama poporului. Ba chiar acesta a început cel dintâi să vorbească poporului, cu faţa spre for; totuşi, religia zeilor nemuritori, pe care o apăram eu, a învins uşor cuvântarea demagogică a aceluia. Aceasta s‑a petrecut în timpul preturii mele, cu cinci ani înainte de a fi devenit consul; astfel, cauza aceea a fost apărată mai mult prin ea însăşi decât prin autoritatea deosebită a oratorului.
XXVI. Iar dacă pe scenă, adică în adunarea poporului, unde e foarte mult loc pentru lucruri născocite şi închipuite, adevărul totuşi învinge, numai să fie dat la iveală şi pus în lumină, ce trebuie să se întâmple în prietenie, al cărei preţ stă în întregime în adevăr? În aceasta dacă nu vezi, cum se spune, o inimă deschisă şi nu ţi‑o deschizi pe a ta, nu e nimic sincer, nimic sigur, nici măcar că iubeşti sau eşti iubit, fiindcă nu ştii cât adevăr este aici.
De altminteri, această linguşire, oricât de primejdioasă ar fi, nu poate dăuna totuşi nimănui decât celui care o primeşte şi se încântă de ea. Aşa se face că la vorbele linguşitorilor îşi pleacă urechea mai ales cel care el însuşi se aprobă şi e foarte încântat de sine. Într‑adevăr, virtutea se iubeşte pe sine; căci ea se cunoaşte foarte bine şi înţelege cât e de vrednică de iubire; eu însă vorbesc acum nu de virtute, ci de părerea falsă despre virtute. De fapt, cei mai mulţi doresc doar să pară înzestraţi cu virtute decât să fie într‑adevăr virtuoşi. Acestora le place linguşirea, aceştia, când li se spun vorbe pe placul lor, socotesc că acele vorbe goale sunt o dovadă a meritelor lor. Aşadar, o astfel de prietenie, în care unul nu vrea să audă adevărul, iar celălalt e gata să mintă, n‑are nici o valoare. Şi linguşirea paraziţilor în comedii nu ne‑ar părea hazlie, dacă n‑ar exista soldaţi fanfaroni. Thais îmi mulţumeşte mult?
Era de‑ajuns să răspundă: „Mult". „Grozav de mult", spune el. Linguşitorul umflă totdeauna ceea ce insul pe placul căruia vorbeşte doreşte să fie mare.
De aceea, deşi aceste minciuni linguşitoare au trecere la cei care ei înşişi le caută şi le provoacă, totuşi chiar oamenii mai serioşi şi mai statornici trebuie îndemnaţi să ia seama să nu se lase cumva înşelaţi prin linguşiri abile. Pe cel care linguşeşte pe faţă îl vede oricine, dacă nu e cu totul lipsit de minte; trebuie să ne ferim însă cu grijă să nu se strecoare între noi linguşitorul viclean şi ascuns. Căci nu e prea uşor de recunoscut, deoarece adesea, chiar când se opune, aprobă şi, prefăcându‑se că mustră, linguşeşte, iar în cele din urmă se dă bătut şi admite să fie învins, pentru ca cel care a fost înşelat să pară că a avut dreptate. Ce e însă mai ruşinos decât să fii înşelat? Trebuie să ne ferim mai ales să nu se întâmple ca în acea comedie:
Cât de straşnic m‑ai învârtit şi m‑ai înşelat azi
Mai mult decât pe toţi aceşti bătrâni stupizi de comedie. Căci şi în piesele de teatru acest personaj al bătrânului nechibzuit şi credul e cel mai stupid. Dar nu ştiu în ce chip, de la prieteniile oamenilor desăvârşiţi, adică ale înţelepţilor (vorbesc de acea înţelepciune care pare accesibilă omului), discuţia a alunecat la prieteniile uşuratice. De aceea să revenim la primul nostru subiect, şi cu aceasta să încheiem, în sfârşit.
XXVII. Virtutea, virtutea, zic, Caius Fannius şi tu, Quintus Mucius, leagă şi păstrează prieteniile. Căci în ea este armonia, în ea stabilitatea, în ea statornicia; când ea se înalţă şi‑şi arată lumina şi când vede şi recunoaşte la altul aceeaşi lumină, se apropie de ea şi primeşte, la rândul său, lumina pe care o are celălalt; de aici ia naştere fie iubirea, fie prietenia, căci amândouă îşi trag numele de la „a iubi”; iar a iubi nu e nimic altceva decât a‑l preţui pe cel pe care‑l iubeşti, nesilit de vreo lipsă şi neurmărind vreun folos; folosul totuşi înfloreşte de la sine din prietenie, chiar dacă nu l‑ai căutat.
Cu această iubire am cinstit în tinereţea noastră bătrâni ca Lucius Paulus, Marcus Cato, C. Gallus, Publius Nasica şi Tiberius Gracchus, socrul lui Scipio al nostru; ea străluceşte şi mai mult între cei de aceeaşi vârstă, ca între mine şi Scipio, Lucius Furius, Publius Rupilius şi Spurius Mummius. Iar la rândul nostru bătrâni, ne găsim mângâierea în iubirea tinerilor, ca de pildă într‑a voastră, ca în aceea a lui Quintus Tubero; de fapt, pe mine mă încântă chiar prietenia foarte tânărului Publius Rutilius şi a lui Aulus Verginius. Dar fiindcă rostul vieţii şi al firii noastre este astfel rânduit ca o generaţie să se nască dintr‑alta, trebuie desigur să dorim din toată inima să putem ajunge, cum se spune, la capătul cursei împreună cu contemporanii noştri, cu care am luat plecarea în acelaşi timp. Pentru că lucrurile omeneşti sunt însă şubrede şi trecătoare, trebuie să căutăm totdeauna câţiva oameni pe care să‑i iubim şi de care să fim iubiţi; căci, dacă îndepărtăm iubirea şi devotamentul, îndepărtăm orice plăcere din viaţă. Pentru mine, deşi a fost răpit pe neaşteptate, Scipio trăieşte totuşi şi va trăi necontenit; căci în acest ilustru bărbat am iubit virtutea, care n‑a pierit. Şi ea îmi stăruie înaintea ochilor nu numai mie, care am simţit‑o întotdeauna prezentă, dar va fi strălucită şi deosebită între toate chiar pentru urmaşi. Nimeni nu va concepe şi nu va spera vreodată lucruri într‑adevăr mari fără a socoti că trebuie să‑şi amintească de el şi să aibă înaintea ochilor chipul lui.
Într‑adevăr, dintre toate bunurile pe care mi le‑a dat soarta sau natura, nu e nici unul pe care să‑l pot compara cu prietenia lui Scipio; în ea am găsit înţelegere deplină asupra treburilor publice, în ea sfat în treburile mele particulare şi tot în ea o tihnă plină de farmec. Niciodată nu l‑am jignit cu absolut nimic, cel puţin cât mi‑am putut da seama; iar eu n‑am auzit de la el nimic neplăcut. Trăiam în aceeaşi casă, aveam aceeaşi hrană şi aceeaşi masă; eram tot timpul împreună nu numai în campanie, dar şi în călătoriile şi popasurile noastre la ţară.
Ce să mai spun despre străduinţele noastre de a cunoaşte şi a învăţa mereu ceva, cu care, departe de ochii lumii, ne‑am petrecut tot timpul liber. Dacă retrăirea şi amintirea acestor lucruri ar fi pierit odată cu el, n‑aş putea suporta nicidecum regretul după un om atât de legat de mine şi atât de iubitor. Dar ele n‑au pierit, ci mai degrabă se hrănesc şi sporesc din gândurile şi din amintirile mele; şi chiar dacă aş fi lipsit cu totul de ele, până şi vârsta pe care‑o am îmi aduce o mângâiere. Căci nu mai pot avea prea multă vreme acest regret; iar toate suferinţele de scurtă durată trebuie să fie suportabile, chiar dacă sunt mari.
Iată ce‑am avut de spus despre prietenie. Iar pe voi vă îndemn să preţuiţi atât de mult virtutea, fără de care prietenia nu poate exista, încât, afară de ea, să nu socotiţi nimic mai presus decât prietenia.
