Giuseppe Ungaretti - Poezii

PLICTIS

Şi această noapte va trece

Această singurătate hoinară
şovăielnic umbreşte fire de tramvai
pe umedul asfalt

Mă uit la capetele vizitiilor
pe jumătate adormiţi
clătinându-se


COVOR

Fiece culoare se răspîndeşte şi se întinde
în celelalte culori
Ca să fii mai singur când o priveşti


AGONIE

Să mori precum ciocârliile însetate
de miraj

Sau ca prepeliţa
marea fiind trecută
în primele tufişuri
întrucât să zboare
nu mai doreşte

Dar nu să trăieşti din tânguieli
ca un sticlete orbit


AMINTIRE DIN AFRICA

Soarele năpădeşte oraşul

Nimic nu se mai vede
Nici măcar mormintele nu mai rezistă


CASA MEA

Surpriza
după atâta vreme
a unei iubiri

Credeam că am risipit-o
prin lume


PORTUL SCUFUNDAT

Acolo soseşte poetul
apoi se întoarce la lumină cu cânturile sale
şi le risipeşte

Din această poezie
îmi rămâne
acel nimic
de o nesfârşită taină


TIHNA

Cine mă va însoţi pe câmpuri

Soarele se seamănă în diamante
de picuri de apă
pe iarba mlădioasă

Rămân supus
la înclinarea
universului senin

Se dilată munţii
în sorbituri de umbră liliachie
şi hoinăresc odată cu cerul

Sus pe bolta uşoară
farmecul s-a întrerupt

Şi mă prăbuşesc în mine

Şi mă întunec într-un ascunziş al meu


ASFINŢIT

Trandafiriul cerului
trezeşte oaze
nomadului iubirii


ASTĂ-SEARĂ

Balustradă de briză
pentru a sprijini astă-seară
melancolia mea


DESTIN

Puşi la trudă
ca orice
creatură
de ce ne plângem?


FRAŢI

Din ce regiment sunteţi
fraţilor?

Vorbă cutremurătoare
în noapte

Frunză abia mijită

În văzduhul zbuciumat
involuntara revoltă
a omului ce-şi constată
fragilitatea

Fraţilor


RĂMAS-BUN

Stimate
Ettore Serra
poezia
este lumea omenirea
propria viaţă
înfloriri ale cuvântului
limpedea minune
a unei agitaţii delirante

Când găsesc
în această tăcere
un cuvânt
săpat este în viaţa mea
ca un abis


DIMINEAŢĂ

Mă iluminez
de imensitate


DEPARTE

Departe departe
ca pe un orb
m-au dus de mână


ROZE ÎN FLĂCĂRI

Pe un ocean
de sunete de clopot
deodată
pluteşte o altă dimineaţă


RUGĂCIUNE

Când mă voi trezi
din orbirea trecătoare a promiscuităţii
într-o limpede şi uimită sferă

Când povara îmi va fi uşoară

Naufragiul dăruieşte-mi-l Doamne
în acea tânără zi a primului strigăt


NOAPTE DE MARTIE

Lună impudică, în lumina ta neaşteptată
Se întoarce, acea umbră unde Apollo doarme,
În transparenţe nesigure.

Visul redeschide ochii săi fermecători.
Străluceşte la o înaltă fereastră.

Dorinţa înaripată,
Când va fi atins pământul,
Va întruchipa suferinţa.


ÎN IULIE

Când ea se năpusteşte asupră-i,
Capătă o tristă culoare trandafirie
Bogatul frunziş.

Distruge desişuri, soarbe fluvii,
Macină stânci, străluceşte,
Este furia ce se îndărătniceşte, implacabilul,
Sfarmă spaţiul, întunecă vederea,
Este vara şi prin veacuri
Cu ochii săi calcinaţi
Pământului devastându-i scheletul trece.


ÎŢI VA DEZVĂLUI

Frumoasă clipă, însoţeşte-mă iar.

Tinereţe, vorbeşte-mi
În acest ceas al abisurilor.

Frumoasă amintire, aşteaptă o clipă.

Ceas de lumină neagră în vene
Şi ţipetele mute ale oglinzilor.
Prăpăstiile-nşelătoare ale setei.

Şi din pulberea cea mai risipită şi oarbă
Vârsta cea frumoasă promite:

Cu blândeţea primilor paşi, când
Soarele va fi atins
Teritoriul nopţii

Şi în prospeţime-i topit fiece abur
Întorcându-se mai palid spre cer
Un corp fericit îţi va dezvălui.


IMNURI (3)

Lumina ce ne-mpunge
Este un fir tot mai subţire.

Tu nu mai orbeşti, dacă nu ucizi?

Dă-mi această fericire supremă.


IMNURI (4)

Omul, monoton univers,
Crede că-şi sporeşte bunurile
Şi din mâinile sale febrile
Nu ies decât limite fără încetare.

Agăţat de neant
Cu un fir de păianjen,
Nu se teme şi nu seduce
Decât propriul strigăt.

Stăvileşte istovirea înălţând morminte
Căci pentru a te concepe, Eternule,
Nu are la îndemână decât blasfemuri.


CE STRIGĂT

În serile de vară,
Revărsându-te mirată,
Domoală lună, fantasmă zilnică
A tristului, apusului soare,
Ce strigăt hohoteşti?

Lună insinuantă, treci tulburând nepăsătoare
Din adâncul somn, glia,
Ce spre cel ce nu mai există s-a întors delirând
Sub mângâierea ta melancolică,
Şi plânge, fiind mamă,
Că din el şi din ea nu mai rămâne într-o bună zi
Nici măcar o mantie nestatornică de lună.


FĂRĂ GREUTATE

Pentru un zeu care râde ca un copil
Atâtea strigăte de păsări,
Atâtea dansuri prin ramuri.

Inima îşi ia avânt fără greutate,
Pajiştile au atâta duioşie,
Atâta sfială în ochi reînvie,

Mâinile ca frunzele
Rămân fermecate-n văzduh...

Cine se mai teme, cine judecă ?


TOTUL AM PIERDUT

Totul am pierdut din ce era copilăria
Şi nu voi mai putea vreodată
Să mă dau uitării într-un strigăt.

Copilăria am înmormântat-o
În adâncul nopţilor
Iar acum, spadă invizibilă,
Mă separă de totul.

Îmi amintesc de mine că exultam iubindu-te
Şi iată-mă pierdut
În infinitul nopţilor.

Disperare ce fără preget creşte
Viaţa nu-mi mai este,
Oprită în străfundul gâtlejului,
Decât o stâncă de strigăte.


DACĂ TU, FRATELE MEU

Dacă mi-ai veni în întâmpinare viu,
Cu mâna întinsă,
Încă aş mai putea,
Dintr-o nouă pornire de uitare să strâng,
Frate, o mână.

Dar din tine, din tine nu mă mai înconjoară
Decât vise, licăriri,
Focurile stinse ale trecutului.

Amintirea nu desfăşoară decât imagini
Şi pe mine eu însumi
Nu mai îmi sunt decât
Nimicitorul neant al gândului.


NU MAI STRIGAŢI

Încetaţi să ucideţi morţii
Nu mai strigaţi, nu mai strigaţi
Dacă vreţi să-i mai auziţi încă,
Dacă speraţi să nu pieriţi.


Au un susur imperceptibil,
Nu fac zgomot mai mult
Decât iarba ce creşte, Fericită pe unde omul nu trece.