Sunt zile când plopilor
Le e sete de numele meu
Nereide despletite
Se scaldă-n ochii mei;
Se-ntoarce primăvara: ciuhurezul,
Cu un stilet de cântec uitat
Îşi crestează durerea pe sufletul meu;
O ciocârlie, cu setea întoarcerii în plisc
Se topeşte în zare.
Ceasul revărsatului sfinţit cu rouă,
Îmi înaripează gleznele
Şi până-n măduvă
Mărarul fraged
Îmi reînvie locurile natale.
Un
vultur mândru,
Un
vultur visează…
În ochii lui cerul se face bulgări
Şi-o rană deschisă îi este dorinţa.
Pentru o creangă de soare, luminoasă,
A sfâşiat în gheare pustiul albastru.
Sânge ţâşneşte acum din aripile lui.
Şi-n jur…doar amintirile.
Visează. Încununat, în azur, cu soarele vorbeşte.
Mergi încet… să nu se trezească.
În seara asta,
Din privirile tale au ieşit
Patru călăreţi cu scuturi,
Au călcat pe laringele meu,
mi-au tăiat cântecul
şi l-au aruncat, hrană,
cailor lor.
Plângea cineva în spatele meu,
În singurătate, pipăind printre ierburi
Cioburile lunii din boabe de rouă.
Pomii care m-au legănat
Nu mai sunt pomi.
Au devenit amintiri.
Şi mă dor.
Amintirile vechi, din copilărie
- cât de frumoase au fost! –
Nu mai sunt amintiri.
Au devenit Erinii.
Şi mă urmăresc.
Ochii mei nu mai sunt ochi.
Două mâini fără sfârşit şi fără somn.
Întinse peste tăcerea orizonturilor,
Caută să îmbrăţişeze
Statuia zeiţei cu ochi albaştri.
O, cerberi tăinuiţi,
Ce rost mai are izbăvirea?
Am obosit să mă tot ascund
Sub pleoapele cucuvaei.
În viaţă suferă doar cei puternici.
Ei, oricând gata la chemarea vremii
Fac scut de nepătruns, din gând şi suflet,
Durerile străine să se stingă.
Simpli ostaşi ai Datoriei, poartă
Răni, una după alta, nevăzute,
Deasupra-le cu buze incendiate
Cântecul setea şi-o potoleşte.
