Rabindranath Tagore- Tu m-ai făcut nesfârșită

 

 

Tu m-ai făcut nesfârșită
așa a fost plăcut înaintea Ta:
o gingașă cupă ce-o deșerți
și o-ndestulezi mereu cu proaspătă viață,
un flaut de trestie ce sună pe dealuri și prin văi
melodii veșnic noi suflând peste ele.
La nemuritoarea-ți atingere,
inima-mi îmbătată
inundă și-n valuri de nespus se revarsă.
Pentru darurile-ți nesfârșite,
ca să le pot primi,
am doar mâinile acestea strâmte.
Și timpurile trec
și tu-mi dăruiești
și mereu rămâne loc pentru a umple.

Tadeusz Rozewicz – Nu vă rușinați

 

Nu vă rușinați de lacrimi
nu vă rușinați de lacrimi tineri poeți.

Luna și noaptea înstelată
dragostea curată și ciripitul păsărelelor
să vă încânte.

Să nu vă fie teamă că zburați
stelele că le atingeți
comparați ochii cu stelele.

Să vă miște ghioceii
fluturașii galbeni
răsăritul și apusul soarelui.

Dați boabe porumbeilor blânzi
cu zâmbetul pe buze observați
câinii florile rinocerii și locomotivele.

Vorbiți despre idealuri
declamați ode ale tinereții
să aveți încredere în pietonii străini.

Cu naivitate să credeți în frumos
cu sentimente nobile să credeți în om.

Nu vă rușinați de lacrimi
nu vă rușinați de lacrimi tineri poeți.

Vicente Huidobro- Poezia este un atentat celest

 

 

Sunt absent, dar în fundul acestei absențe
e o așteptare de mine însumi
și această așteptare e un alt mod de prezență:
așteptarea întoarcerii mele.
Eu sunt în alte lucruri,
eu călătoresc dând puțin câte puțin din viața mea
unor arbori și unor pietre
care m-au așteptat de multe veacuri.
Au obosit de așteptare și s-au culcat.
Eu nu sunt și sunt.
Sunt absent și sunt prezent în ipostaza de-așteptare.
Ei doreau limbajul meu pentru a se exprima
și eu doream limbajul pentru a-i exprima.
Aici e greșeala, greșeala cea cumplită:
Neliniștit și vrednic de plâns
pătrund tot mai deplin în aceste plante,
îmi dezbrac toate veșmintele,
îmi cad cu-ncetul cărnurile moi,
scheletul meu e năpădit de scoarță,
și mă prefac într-un copac. De-atâtea ori
m-am preschimbat în alte lucruri...

E dureros și plin de gingășie.
Aș putea scoate un strigăt dar s-ar speria transubstanțierea.

Trebuie să rămân tăcut. Trebuie s-aștept în tăcere.



Trad. Francisc Păcurariu, Profiluri hispano-americane contemporane, Ed.pentru Literatură Universală,București, 1968

 

 

 

Edith Södergran - Țiganca

 

 

Sunt o țigancă dintr-o țară străină,
țin cărțile de joc în mâinile tuciurii pline de taine.
Trec zile și zile, mereu monotone și mereu felurite.
Îndărătnic îi privesc pe oameni în față.
Cărțile mele ard: Ce știu ei?
Știu ei oare că imaginile trăiesc?
Știu ei oare că fiecare carte-i un destin?
Știu ei oare că fiecare carte ce-mi cade în mână
are mii de tâlcuri adânci?

Nimeni nu știe că mâinile astea caută ceva,
nimeni nu știe că mâinile astea au fost predestinate
cu mult înainte.
Că mâinile astea sunt obișnuite cu toate lucrurile
și totuși pretutindeni se prind numai de un vis.
Puține mâini ca astea se mai află în lume.

Aceste minunate mâini de răpitoare
sub pânza roșie le ascund
în melancolie și încăpățânare, aceste mâini
puternice și împodobite cu inele.
Ochii aceștia negri privesc în dorul fără sfârșit.
Aceste buze roșii ard într-un foc de nestins,
aceste mâini nepăsătoare își vor împlini țelul
în posomorâta noapte iluminată de flăcări.



Trad. Petre Stoica,Poezia nordică modernă, Ed.BPT, 1968