Jacques Prevert - Timp frumos

Un pământ roditor
O lună cumsecade
O mare bucuroasă de oaspeţi
Un soare surâzând
Deasupra apei
Copilele sărace
Şi toţi băieţii de pe lume
Se lasă pradă celei mai profunde bucurii
Nu va mai fi vară nu va mai fi iarnă
Nu vor mai fi toamnă primăvară
Numai timp frumos tot timpul
Şi Dumnezeu zvârlit din raiul pământesc
De-aceşti copii simpatici
Ce nu-l mai recunosc drept părinte-al lui Adam şi-al Evei
Se duce la uzină să-şi caute de lucru
De lucru pentru el şi pentru al său şarpe
Dar nu mai sunt uzine
E numai
Un pământ roditor
O lună cumsecade
O mare bucuroasă de oaspeţi
Un soare surâzând
Şi Dumnezeu cu a lui reptilă
Stă locului
Şi fluieră a pagubă mofluz
Depăşit de evenimente.

Jacques Prevert - Lupta cu îngerul

Nu te duce.
Totu-i dinainte aranjat
meciul e trucat
şi când o s-apară el pe ring
învăluit în fulgere de magneziu
vor intona asurzitor un Te Deum
şi-nainte chiar de te-a scula de pe scaunul tău
ei au să-ţi bată clopotele din răsputeri
au să-ţi azvârle-n obraz
buretele sfinţit
şi n-o să ai timp să-i zbori în pene
au să se năpustească asupra-ţi
iar el o să te lovească sub centură
şi-o să te prabuşeşti
cu braţele puse stupid în cruce
în rumeguş
şi niciodată n-o să mai poţi face dragoste.

Jacques Prevert - Copiii care se iubesc

Copiii care se iubesc se-mbrăţişează în picioare
Lângă porţile nopţii
Şi trecătorii care trec îi arată cu degetul
Dar copiii care se iubesc
Nu sunt acolo pentru nimeni
Şi numai umbra lor
Înlănţuită umbra tremură în noapte
Stârnind mânia trecătorilor
Mânia şi dispreţul lor şi râsetele şi invidia
Copiii care se iubesc nu sunt acolo pentru nimeni
Ei sunt în altă parte dincolo de noapte
Mult mai presus decât lumina zilei
În orbitoarea strălucire a primei lor iubiri.

Serghei Esenin - Scrisoare mamei

Tu tot mai trăieşti, bătrână mamă?
Ţie cu supunere mă-nchin!
Mica-ţi casă, seara de aramă,
Lumineze-o paşnic şi senin.

Mi se scrie că eşti tulburată,
Că ţi-i dor de mine ne-ncetat,
Că ades baţi drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.

În albastre seri ţi se năzare -
Gând pustiu, ce lacrimei dă val -
Că la crîşmă, într-o-ncăierare,
Mi s-a-nfipt în inimă-un pumnal.

Mamă, nu-i nimic! Delirul fură
Gândul tău, ducându-l spre prăpăd;
Nu-s beţiv chiar în aşa măsură,
Ca pierind, să nu te mai revăd.

Ca-n trecut mi-i inima duioasă,
Am un vis, un vis pe care-l storc:
Să mă smulg din dorul ce m-apasă
Şi la noi acasă să mă-ntorc.

Eu voi reveni pe când răsfaţă,
Pomii-n floare, satul meu tăcut.
Dar să nu mă scoli de dimineaţă,
Cum opt ani în urmă ai făcut.

Nu trezi deşertăciunea crudă,
Nici regretul că mă risipesc.
Prea devreme, pierdere şi trudă,
Mi-a fost dat trăind să pătimesc.

Să mă rog tu nu-mi mai da poveţe!
Nu-i nevoie! Duse-s câte-au fost.
Numai tu-mi eşti reazem la tristeţe,
Numai tu dai vieţii mele rost.

Fie-ţi deci neliniştea uitată,
Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,
Nu mai bate drumul, supărată,
În paltonul vechi şi demodat.

traducere George Lesnea
 

Serghei Esenin - Focul Vânăt - Nicu Alifantis

Jorge Luis Borges - Pentru coiot

Din veac, pustiu întins îl străbătură,
Călcând tiptil nisipul, paşii tăi
Nenumăraţi. Lung urlet sună-n văi
De sur şacal şi hienă nesătulă.
Din veac? Nu mint? Pe tine, lup, furtivă
Substanţă, timpul nu te-atinge. Iată:
A ta-i trăirea pură, necrispată.
A mea - stângacea viaţă succesivă.
Ai fost lătrat aproape-nchipuit
În Arizona, nisipos hotar,
Sălaşul tău, de unde ţi-ai pornit
Sfâşietor lătratul solitar.
Simbol al unei nopţi ce-a fost a mea,
Ăst cânt de jale e oglinda ta.

Jorge Luis Borges - Cum că nimic nu ştim (De que nada se sabe)

Ignoră luna că-i calmă şi clară,
şi nu ştie luna că lună este,
nisipul că-i nisip. A prins de veste
vreun lucru cum că forma sa-i bizară?

Sunt piesele de şah aşa străine
de tactica de joc, cum este mâna
ce mută. Soarta poate nu-i stăpâna
acestor mici plăceri şi mari suspine

ce-s viaţa noastră - o necunoscută.
Îi zicem "Dumnezeu"... Ce irosire!
Cum vane-s teama, orice şovăire,

şi ruga cea etern reîncepută.
Din care arc m-oi fi lansat săgeată?
Şi ţinta mea o voi afla vreodată?

Jorge Luis Borges - Semperitate (Everness)

Un lucru nu există doar: uitarea.
Metalul, zgura, Domnul le păstrează,
şi-n amintiri profetice-ncifrează
şi luni ce-au fost, şi luni ce-aşteaptă zarea.

Iar celelalte sunt. Luciri puzderii,
între momentele crepusculare,
se oglindesc prin chipul tău în serii
trecute, şi de-acum, şi viitoare.

Aceste toate-s parte din diversul
cristal al amintirii, universul.
Nu-i pace-n traiectoriile sale.

Şi când apusul însuşi va apune,
poate-o să vezi, în cosmicele rune,
mănunchiul de splendori arhetipale.

Jose Saramago - În insula uneori locuită (Na ilha por vezes habitada)

În insula uneori locuită ce suntem,
sunt nopţi, şi deznoptări şi zori, când nu-i nevoie să murim.
Atunci ştim tot despre ce a fost şi despre ce va fi.
Lumea apare definitiv explicată,
ne umplem de seninătate, iar vorbele singure se traduc.

Apucăm şi înălţăm în mâni un pumn de ţărână. Cu blândeţe.
În el se cuprinde tot adevărul suportabil: conturul, voinţa şi limitele.
Atunci putem zice că suntem liberi,
cu pacea şi surâsul celui ce se recunoaşte,
revenit din periplul său în jurul lumii,
energizat, pentru că s-a nutrit cu suflet până în măduva lui.

Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viaţa e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.


(1985)


traducere de Paul Abucean


José Saramago (n. 16 noiembrie 1922, Azinhaga, Portugalia – d. 18 iunie 2010, Lanzarote, Insulele Canare, Spania, scriitor portughez care in 1998 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.

 

Salvatore Quasimodo - Verdele fals si cel adevarat

Tu nu mă mai aştepţi cu inima josnică
a orologiului. Nu contează dacă deschizi
sau scrutezi dezolarea : rămân ore
aspre, pârjolite, cu bătaie de frunze
neaşteptată în geamurile
ferestrei tale, înaltă peste două străzi de nori.
Îmi rămân încetineala unui surâs,
cerul întunecat al unei haine, velurul
de culoarea ruginii înfăşurat în păr
şi despletit pe spate şi-acel chip al tău
scufundat într-o apă abia mişcată.

Lovituri de frunze asprite de galben,
păsări de funingine. Alte frunze
crapă azi crengile şi sar
răsucite : verdele fals şi cel adevărat
din aprilie, acel rânjet dezlănţuit
al certei înfloririi. Şi tu nu înfloreşti,
nu pui zile, nici visuri să urce
dintr-un de-dincolo al nostru, nu mai ai ochii tăi
copilăreşti, nu mai ai mâini gingaşe
să-mi cauţi chipul ce-mi scapă ?

Rămâne pudoarea de a scrie versuri
de jurnal intim sau arunci un urlet în gol
ori în inima incredibilă care încă
mai luptă cu timpul său surpat.