Ne ducem toţi câte puţin, mereu,
Către-un liman de tihnă şi-mpăcare,
Poate curând va trebui şi eu
Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.
O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri!
Şi tu, pământ! Şi voi, câmpii ca marea!
În preajma sorocitei adormiri
Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea.
Pe lumea asta am iubit nespus
Tot ce în trupuri sufletul adie.
Spun pace vouă, sălcii ce-n apus
Vă oglindiţi în apa purpurie.
Atât de multe gânduri am urzit,
Am scris atâtea cântece visate
Si pe pământul trist sunt fericit
C-am respirat si c-am trăit de toate.
Sunt fericit c-am sărutat femei
Si-am lenevit pe iarba parfumata,
Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei,
Eu nu le-am zdrobit capul niciodată.
Acolo ştiu ca nu foşneşte-n zări
Cu gâturi lungi de lebădă, secara...
De asta-n preajma tainicei plecări
Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara.
Acolo ştiu ca nu vor mai fi fagi
Nici holdele cu aur viu pe nume...
De asta poate mi-s aşa de dragi
Toţi oamenii cu care sunt pe lume.
