Omul cel singur se
scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.
Nu-i lucru mai amar
decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.
Merită osteneala ca
soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.
* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat
în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume
atribuit planetei Venus.
trad:
de Geo Vasile
Lo steddazzu*
L’uomo solo si leva che il mare è ancor buio
E le stelle vacillano. Un tepore di fiato
Sale su dalla riva, dov’è il letto del mare,
E addolcisce il respiro.Quest’è l’ora in cui nulla
Può accadere. Perfino la pipa tra i denti
Pende spenta. Notturno e il sommesso sciacquìo.
L’uomo solo ha già acceso un gran fuoco di rami
E lo guarda arrossare il terreno. Anche il mare
Tra non molto sarà come il fuoco, avvampante.
Non c’è cosa più amara che l’alba di un giorno
In cui nulla accadrà. Non c’è cosa più amara
Che l’inutilità. Pende stanca nel cielo
Una stella verdognola, sorpresa dall’alba.
Vede il mare ancor buio e la macchia di fuoco
A cui l’uomo, per fare qualcosa, si scalda;
Vede, e cade dal sonno tra le fosche montagne
Dov’è un letto di neve. La lentezza dell’ora
È spietata, per chi non aspetta più nulla.
Val la pena che il sole si levi dal mare
E la lunga giornata cominci? Domani
Tornerà l’alba tiepida con la diafana luce
E sarà come ieri e mai nulla accadrà.
L’uomo solo vorrebbe soltanto dormire.
Quando l’ultima stella si spegne nel cielo,
L’uomo adagio prepara la pipa e l’accende.
