Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Georg Trakl - Cântec de noapte


Răsuflarea Neclintirii. Un chip de animal
Încremeneşte în faţa albăstrimii, a sfinţeniei sale.
Straşnică-i tăcerea în piatră.

Masca unei păsări noptatice. Suave acorduri întreite
Se pierd într-unul. Elai! Fata ta
Se pleacă mută peste apa albăstrie.

O, voi tăcute oglinzi ale adevărului!
La tâmpla solitarului, de fildeş,
Se arată reflexul îngerului căzut.

Georg Trakl - Naşterea


Munţi: cernire , tǎcere şi zǎpadǎ.
Sângerie, vânǎtoarea coboarǎ în pǎdure;
O, privirile moi ale sǎlbǎticiunii.


Liniştea mamei; sub brazi negri
Se deschid somnoroasele mâini,
Când luna rece rǎsare nǎruitǎ.


O, naşterea omului. Sub temei de stâncǎ
Apa albastrǎ vâjâie nocturn,
Suspinând, îngerul prǎbuşit îşi zǎreşte imaginea,


O paloare se trezeşte în odaia înǎbuşitoare.
Îndoitǎ, luna
Ilumineazǎ ochii bǎtrânei împietrite.


Vaierul, strigǎtele facerii ! Cu aripi negre
Noaptea atinge tâmplele bǎiatului,
Zǎpadǎ, care cade domol din nor de purpurǎ.

Georg Trakl – Psalm



E o lumină pe care vîntul a stins-o,
E un ulcior ţărănesc, pe care după-amiaza îl părăseşte un om beat
E o viţă de vie, arsă şi neagră, cu găuri pline de păianjeni.
E o încăpere, pe care au spoit-o cu lapte.
Nebunul a murit. E o insulă în Marea Sudului
Destinată zeului Soare. Duruie tobele,
Oamenii se pornesc în dansuri războinice,
Femeile îşi ondulează şoldurile sub liane şi flori de foc,
În timp ce marea cîntă.O, pierdutul nostru paradis,

Nimfele au părăsit pădurile de aur.
Străinul a fost îngropat. Atunci începe o ploaie de scîntei,
Fiul lui Pan apare sub înfăţişarea unui terasier,
Care la amiază adoarme pe asfaltul încins.

Sunt fetiţe într-o curte îmbrăcate în hăinuţe de o mizerie sfîşietoare!
Sunt odăi, pline de acorduri şi sonate.
Sunt umbre, care se îmbrăţişează în faţa oglindei oarbe.
La ferestrele spitalului se soresc convalascenţii.
Un abur alb aduce de pe canal molime sîngeroase.
Sora străină apare iar în visele urîte ale cuiva.
Calmă în aluniş se joacă cu stelele sale.
Studentul, poate un alter ego, o urmăreşte îndelung de la fereastră.
Îndărătul lui se aţine fratele său mort, sau coboară pe vechea scară
în spirală.
La umbra castanilor bruni păleşte silueta novicelui tînăr.
Grădina e în amurg. Prin galeriile mănăstirii dau tîrcoale liliecii.
Copii portarului se opresc din joacă şi caută aurul cerului.
Ultimele acorduri ale unui cvartet. Mica oarbă fuge tremurînd pe alee
Şi mai tîrziu umbra ei pipăie umbra zidurilor reci, înconjurată de
basme şi legende sacre.

E o luntre goală, care seara lunecă-n jos pe canalul negru.
În beznele vechiului azil se surpă ruine omeneşti.
Orfanii morţi zac lîngă zidul grădinii,
Din odăi sure apar îngeri cu aripi murdare.
Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.
Piaţa din faţa bisericii e sumbră şi tăcută, ca în zilele copilăriei.
Cu tălpi argintii lunecă vieţi trecute,
Şi umbrele celor blestemaţi coboară pe apele ce suspină
În mormîntul său magul alb se joacă cu şerpii lui.
În tăcere deasupra tîmplei se deschid ochii de aur ai lui Dumnezeu.


Trad:Ştefan Augustin Doinaş

Cesare Pavese - Lo steddazzu*




Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i  lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.
Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel  singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.


* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.


trad: de Geo Vasile



Lo steddazzu*

L’uomo solo si leva che il mare è ancor buio E le stelle vacillano. Un tepore di fiato Sale su dalla riva, dov’è il letto del mare, E addolcisce il respiro.Quest’è l’ora in cui nulla Può accadere. Perfino la pipa tra i denti Pende spenta. Notturno e il sommesso sciacquìo. L’uomo solo ha già acceso un gran fuoco di rami E lo guarda arrossare il terreno. Anche il mare Tra non molto sarà come il fuoco, avvampante.

Non c’è cosa più amara che l’alba di un giorno In cui nulla accadrà. Non c’è cosa più amara Che l’inutilità. Pende stanca nel cielo Una stella verdognola, sorpresa dall’alba. Vede il mare ancor buio e la macchia di fuoco A cui l’uomo, per fare qualcosa, si scalda; Vede, e cade dal sonno tra le fosche montagne Dov’è un letto di neve. La lentezza dell’ora È spietata, per chi non aspetta più nulla. Val la pena che il sole si levi dal mare E la lunga giornata cominci? Domani Tornerà l’alba tiepida con la diafana luce E sarà come ieri e mai nulla accadrà. L’uomo solo vorrebbe soltanto dormire. Quando l’ultima stella si spegne nel cielo, L’uomo adagio prepara la pipa e l’accende.


Boris Pasternak - Să dăm cu-al vorbei zar...


Mă-ntrebi a cui poruncă-anume
Limba smintitului aprinde?

Să dăm cu-al vorbei zar
Precum grădina mea
Cu mirt şi chihlimbar
Abia, abia, abia.

Să trăncănim, de vrei,
Cu ce ceremonie
Sunt frunzele de tei
Stropite cu lămâie.

Acele lunii, cine
Le lăcrimă-n vergele,
Printre ecluze pline
De geam cu jaluzele?

Şi flori îmi presără
Pe preşul de la uşă?
Scoruşul scutură:
Cursivă jucăuşă?

Ai să mă-ntrebi: dar cine
Dă lunilor lungime?
Şi cui mărunt nu-i pare
Nimicul şi îl doare?

Şi cine-n arţar, prostul,
A pus atâta fast,
Şi nu-şi părăsi postul
De la Ecleziast?

Şi buzelor de dalii
Ai să mă-ntrebi – din humă -
Cine le suflă: „Gata,
Căzu şi-ntâia brumă!”
Iar frunzele răchitei
Pe-alei, pe la spitale,
Le vântură pe dale?

Zici: cine porunceşte?
Păi, zeii cu firi crunte,
Puternici peste fleacuri,
Stăpâni peste-amănunte.

Ghicită-i bezna morţii?
Nu ştiu, dar viaţa, doamnă,
I-atât de-amănunţită,
Ca liniştea de toamnă.

Din „Sora mea – viaţa” (1917, vara)
Traducere de Marin Sorescu

Boris Pasternak - Grea cruce să iubeşti pe unii...


Grea cruce să iubeşti pe unii.
Dar tu – ce simplă! De-nţeleg
Secretul frumuseţii tale,
Enigma vieţii o dezleg.

S-aude, primăvara, foşnet
De adevăruri, cum răzbat.
Ca aerul îţi e-nţelesul,
Ca el de dezinteresat.

Freamătul viselor s-aude
Atunci – şi parcă le şi vezi.
În rândul marilor temeiuri,
Tu, precum aerul, te-aşezi.

Uşor e: te trezeşti, din suflet
Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi,
Curat s-o duci de-aici-naite,
Să nu te mai mânjeşti de-a pururi.

 
1931

Din „A doua naştere” (1930 – 1931)
 
Traducere de Marin Sorescu

Boris Pasternak - O, de ştiam de la debut...


O, de ştiam de la debut
Că versul scris cu sânge-omoară,
Că flecuşteţele de rânduri
Te-nfundă-n gât şi te doboară,

Lăsam isprăvile acestea
C-un dedesubt primejdios.
Abia se-nfiripa povestea
Şi interesul – ce sfios!

Ca Roma, bătrâneţea-i dură,
N-o-ndupleci cu braşoave doară.
Nu scapă-actorul c-o lectură:
Cere de-a binelea să moară.

Când inima-ţi dictează versul,
Ea scoate-n scenă-un rob, târându-l.
Aici se isprăveşte arta!
Respiră soarta şi pământul.

1931

Traducere de Marin Sorescu

Federico Garcia Lorca - Chitara


Începe plânsul
chitarei.
Se sparg cupele arborilor
pline cu dimineaţă.
începe plânsul
chitarei.
E inutil
s-o faci să tacă.
Plânge monoton
cum plânge apa,
cum plânge vântul
peste zăpadă.
E cu neputinţă
s-o faci să tacă.
Plânge lucrurile
pierdute departe.
Nisipul din Sudul fierbinte
visând camelii albe.
Plânge sageata fără ţintă
amurgul fără zori
şi prima pasăre
moartă în ramuri.
O, chitară!
Inimă ranită
de cele cinci sabii.

Jan Twardowski - Rugăciune


Doamne,

Îţi multumesc pur si simplu
pentru că exişti,
pentru că eşti mai mare decât capul nostru – prea logic,
pentru că eşti mai subtil decât inima noastră – prea nervoasă,
pentru că eşti atât de aproape şi atât de departe şi în toate – altul,
pentru că ai fost zămislit şi eşti încă necunoscut,
pentru că fugind departe de Tine – noi fugim înspre Tine,
pentru că nu facem nimic pentru Tine, ci facem totul prin Tine,
pentru că lucrul pe care nu-l putem apuca nu este iluzie.

Îţi multumesc, Doamne, că eşti tăcut.
Numai noi – erudiţii analfabeţi –
fără încetare pălăvrăgim.