Byron - Singurătate (Solitude)

Să şezi visînd pe ţărm, pe lunci, pe stînci,
să mergi unde-i pădurea mai obscură,
în locuri unde tainele-s adînci
şi unde tu eşti cea dintîi făptură;
să vezi de sus ce alţii nu văzură,
s-ajungi pe culmi cu fiarele a sta,
s-admiri un pisc, un hău, o apă pură
nu-i a fi singur, ci a conversa
cu farmecul Naturii, cu măreţia sa.

Dar în mulţime, forfotă, foială,
s-auzi, să vezi, să simţi şi să posezi,
pierdut, pribeag, muncit de îndoială,
lipsit de ale dragostei dovezi,
neadecvat, scăzut, lovit de boală!
Să n-ai un prieten, un ortac, un frate,
să n-ai pe nime-n care să te-ncrezi,
cu milioane-n faţă şi în spate
e a fi singur, e singurătate!

BORIS PASTERNAK - Ninge

Flori de gheaţă
Cu zăpada-n pas,
Treci la fel tu, viaţă,
Ce ne-ai mai rămas?

Poate că şi anii
Se succed grămadă
Ca aceste vorbe
Scrise pe zăpadă...

Plantele-s mirate,
Drumu-i buimăcit.
Omu-a-ncărunţit.
Ninge peste toate.

Iannis Ritsos - Respiraţii

I

Există oameni pe care-i străbat fluvii
Şi alţii ce au în inimă o baltă stătută,
Oameni cu fruntea ca o boltă a mării,
Oameni cu ochii rupţi de pe cer,
Când văd această fereastră se uită-n altă parte
Umblă străini printre ochi şi printre lucruri,
Căutând o prietenie în spatele umerilor noştri,
Departe, departe într-o pădure întunecoasă,
Căutând o figură schiţată pe un nor
Îndepărtaţi şi străini, nepricepuţi chiar în faţa mâinilor lor.

Poeziile sunt fluvii imense,
Nu se opresc niciodată înainte de-a ajunge la mare.
Poeţii pregătesc o ţară pentru toţi ochii

II

Ai auzit un zgomot ca şi când s-ar coborî o geană
Pentru a evita să privească drept în faţă,
Pentru a evita de-a fi văzută?
Ai auzit zgomotul picăturii de apă
Ce-a fulgerat căzând în locul gol
Păstrându-şi rotunzimea până la sfârşit?
Ai auzit zgomotul frunzei singuratice
Ce se prăbuşeşte de toamnă
Ca o mână palidă
Ce n-a putut să se ţină de altă mână?
Aduceţi-vă aminte:
Nici-o nenorocire nu-i mică.

Există coloanele pietrei,
Coloanele torentului
Coloanele surâsului şovăielnic-
Toate acestea ar putea susţine un frontispiciu.
Nu împiedicaţi, prieteni,acest surâs.
Pe încredere se clădesc casele.
Fapta şi visul sunt fraţi.

Sunt fraţii noştri.




Sinaia, 16 iunie 1958
Trad: Marin Sorescu şi Andreas Rados

Konstantinos Kavafis - Aşteptând barbarii

De ce-au venit în piaţă orăşenii?
Barbarii astăzi vor sosi.
De ce-i pasiv senatul, dezbaterile-s sfârşite,
Senatorii nu vor nimic, nici legi să decreteze?
Barbarii astăzi doar sosesc.
Ce rost mai are legi a decreta?
Sosesc barbarii, ei să decreteze!
De ce-mpăratul, trezit cu noaptea-n cap,
Tronează porţile oraşului
Şi tronul, şi coroana – pe toate le tronează?
Barbarii astăzi vor sosi.
Aşteaptă împăratul căpetenia lor
Să-i ofere titluri de onoare,-
E gata pergamentul cu ordine cu tot.
De ce pretorii, alăturea de consuli
În togă roşie s-au arătat,
Le-mpodobeşte braţele brăţare-n ametiste,
Pe degete – inele de smarald?
Sceptrele cu-argint sunt smălţuite,
La ce le-ar trebui azi sceptrele acestea?
Barbarii anume astăzi sosesc,
Iar luxul îi orbeşte pe barbari.
Dar unde-s pretorii stimabili?
Ei nu se văd, – cuvântul lor lipseşte.
Astăzi sosesc barbarii,
Iar lor cuvântul nu le e pe plac.
De ce-i atât de alarmat oraşul?
Iar străzile – atâta de pustii?
Da ce-i atât de tulbure poporul,
De ce grăbit se-ascunde fiecare ins?
Deja e noapte, barbarii n-au sosit.
De la hotarul ţării a venit o veste,
Că-n lumea asta barbari nici nu există.
Acuma ce ne facem fără de barbari?
În ei văzusem o ieşire… Acuma ce ne facem?



traducere de Ion Vatamanu

Fernando Pessoa - Mă gândesc la tine în liniştea nopţii

Mă gândesc la tine în liniştea nopţii când totul este nimic,
Iar zgomotele din interiorul liniştii sunt chiar liniştea,
Atunci, singuraticul de mine, drumeţ oprit
Dintr-o călătorie lipsită de Dumnezeu, mă gândesc la tine.
Tot trecutul, în care tu ai fost un moment etern,
E asemeni acestei tăceri a totului.
Tot pierdutul, în care tu ai fost ceea ce am pierdut mai mult,
E ca aceste zgomote,
Tot inutilul, în care ai fost ceea ce nu trebuia să fii,
E ca nimicul făcut să fie în această tăcere nocturnă.
Am văzut că mor, am auzit că urmează să moară
Cei pe care i-am iubit sau pe care i-am cunoscut,
Am văzut că nu mai ştiu nimic despre ei, de cât de mult au fost ei
Împreună cu mine, şi e prea puţin important dacă au fost pentru o oră
Sau preţ de o conversaţie;
Sau o trecere emotivă şi mută,
Iar pentru mine astăzi lumea este un cimitir de noapte,
Alb şi negru de morminte şi arbori şi cu un străin clar de lună,
Iar în acest calm absurd de mine şi de toate
Iată că mă gândesc la tine.



Din vol. Fernando Pessoa, Opera Poetică, Humanitas, 2012,
trad : Dinu Flămând

Ossip Mandelștam - Semioameni, un poem împotriva lui Stalin

”Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.
Are degete groase şi grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăţilor strâmbe
Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.

Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri -
Semioameni slujindu-l umili -
Care şuieră, miaună, latră câineşte,
Numai el, fulgerând, hăcuieşte.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin.”


(în trad. lui Emil Iordache)

Fernando Pessoa (heteronim Alberto Caeiro) - Paznicul turmelor

Ma retrag spre interior, si inchid fereastra.
Mi se aduce lampa si mi se ureaza noapte buna,
Iar vocea mea multumita da noapte buna.
Minunat ar fi ca viata mea sa ramana mereu asa:
Inundata de soare pe timpul zilei, sau catifelata de ploaie,
Sau agitata de furtuni ca de sfarsit de lume,
In seara linistita cu grupuri de oameni ce trec
Priviti de mine de la fereastra cu deosebit interes,
Ultima privire prietenoasa aruncata spre tihna adanca a arborilor,
Iar apoi, odata fereastra inchisa, lampa aprinsa,
Fara vreo vorba spusa, fara sa ma gandesc la nimic, fara sa dorm,
Sa simt viata curgand prin mine ca un rau prin albia lui,
Iar afara sa se astearna o mare liniste ca un zeu care doarme.

Fernando Pessoa - Tutungeria

Eu nu sunt nimic.
Niciodată nu voi fi nimic.
Nu pot vrea să fiu nimic.
Asta fiind spus, port în mine
toate visele lumii.
Ferestre ale camerei mele,
ale camerei mele în furnicarul uman anonim
(şi de l-ar şti cineva, ce folos?),
unul printre atîtea milioane,
voi daţi spre-o stradă tainică
într-un continuu du-te - vino,
spre-o stradă inaccesibilă tuturor gîndurilor,
reală, imposibil de reală,
evidentă, incognoscibil de evidentă,
cu misterul ei
ascuns sub pietre şi fiinţe,
cu moartea punînd igrasie pe ziduri
şi-ncărunţindu-i pe oameni,
cu Destinul diriguitor a toate şi tot
pe drumul nimicului.

Sunt astăzi învins, ca şi cum aş şti adevărul.
Lucid, ca şi cum m-aş afla în ceasul morţii,
şi nemaiavînd altă fraternitate cu lucrurile,
decît un adio,
în timp ce casa şi partea asta a străzii
se prefac într-un şir de vagoane, un tren,
semnalul de plecare sunînd în capul meu -
o zdruncinare a nervilor,
un scîrţîit al oaselor mele urnindu-se din loc.
Sunt perplex
ca unul care-a reflectat, găsit apoi uitat.
Mă împart între loialitatea pe care-o datorez
tutungeriei din faţă,
ca ceva real dinafară,
şi senzaţia că totul e vis,
ca ceva real dinăuntru.
Am ratat totul.
Cum n-am avut ţel,
poate ca totul nu era nimic
şi învăţătura primită e vană.
Am ieşit pe fereastra din spatele casei,
am fugit pe cîmp, făcîndu-mi alte planuri.
Dar n-am întîlnit decît ierburi şi copaci,
iar oamenii, cîţi mai erau, semănau cu restul lumii.

Plec de la geam, mă aşez pe un scaun.
La ce să mă gîndesc?
Ce ştiu eu ce-o să fiu cînd nu ştiu cine sunt?
Sunt ceea ce cred?
Dar eu mă cred asta şi asta!
Şi-atîţia alţii au aceleaşi convingeri!
Un geniu? În clipa de faţă
o sută de mii de creiere
se cred genii, ca mine,
dar istoria nu va recunoaşte, poate,
pe nici unul.
Gunoi, iată ce va rămîne
din toate cuceririle viitoare!
Nu, nu cred în mine...
În cîte mansarde şi nemansarde ale lumii
nebuni se cred genii?
Cîte aspiraţii înalte, nobile, lucide
şi realizabile, cine ştie,
nu vor vedea niciodată lumina soarelui adevărat,
şi nu vor găsi ureche să le-asculte.
Lumea aparţine
cuceritorilor, iar nu visătorilor,
chiar dac-ar fi drept să le-aparţină.
Eu am visat mai mult decît Napoleon n-a visat,
am strîns la pieptul meu ipotetic
mai multă omenire decît Hristos,
am conceput în secret filozofii
la care nici un Kant nu s-a gîndit.
Dar voi rămîne
pentru totdeauna, poate, individul de la mansardă,
deşi nu locuiesc acolo,
voi fi întotdeauna cel care nu pentru asta s-a născut,
voi fi întotdeauna cel care posedă bunuri,
voi fi întotdeauna cel care aşteaptă
să i se deschidă uşa în faţa unui perete fără uşă,
cel care. cîntă romanţa infinitului
în curtea găinilor,
şi-aude vocea lui Dumnezeu într-un puţ astupat.
Să cred în mine? Nu, în nimic.
Să-şi reverse natura
peste capul meu ardent
soarele ei, ploaia,
vîntul ce-mi răsfiră părul...
În rest fie ce-o fi
sau nimic.

Sclavi cardiaci ai stelelor,
am cucerit lumea
înainte de-a ne ridica din pat,
dar ne trezim şi iat-o întunecată,
ne sculăm şi uite că-i străină,
ieşim din casă şi vedem pămîntul întreg,
sistemul solar,
Calea Lactee şi spaţiul Indefinibil.
(Mănîncă ciocolată, fetiţă
mănîncă ciocolată!
Nu există altă metafizică în lume decît ciocolata,
şi toate religiile nu ne învaţă mai mult
decît cofetăria.
Mănîncă, fetiţă murdară, mănîncă!
De-aş putea şi eu mînca ciocolată
cu aceeaşi naturaleţe ca tine!
Aici cad pe gînduri,
mototolesc foaia de-argint
care-i, de fapt, de aramă,
o arunc la gunoi unde mi-am aruncat şi viaţa.
Rămîne numai amărăciunea neîmplinirii,
caligrafia rapidă a acestor versuri,
inscripţie şubredă spre Imposibil.
Am pentru mine un dispreţ fără lacrimi, nobil,
cu un gest amplu îmi lepăd veşmîntul slinos,
îl arunc în vîltoarea lucrurilor, fără chitanţă,
şi rămîn acasă în toată goliciunea.

Tu, care consolezi,
care nu exişti şi prin asta consolezi,
zeiţă greacă, statuie însufleţită,
patriciană romană, nobilă şi nefastă,
sau tu, prinţesă a trubadurilor, amabilă şi prefăcută,
o, tu marchiză din secolul al optsprezecelea,
prea decoltată şi îndepărtată,
o, metresă celebră din timpul părinţilor noştri,
sau nu ştiu ce modern,
greu de imaginat,
voi toate, tu, oricare-ai fi,
dacă poţi inspira, inspiră-mă!
Căci inima mea e o vadră golită.
Precum cei ce invocă duhuri,
mă invoc pe mine însumi
şi nu mă găsesc.

Vin iar la fereastră
şi văd strada cu o absolută claritate,
văd magazinele, trotuarul,
maşinile ce trec,
văd fiinţe vii, îmbrăcate, încrucişîndu-se,
văd cîinii care există şi ei,
şi toate astea mă apasă
ca o sentinţă de deportare,
şi totul mi se pare atît de străin.)
Am trăit, studiat, iubit, avut credinţă,
şi azi nu-i cerşetor pe care să nu-l invidiez
pentru simpul fapt că el nu este eu.
Mă uit la zdrenţele fiecăruia,
la rănile şi la minciunile lor,
şi mă gîndesc: poate că de fapt n-ai trăit,
n-ai studiat, n-ai iubit, n-ai avut credinţă
(realitatea poate exista şi fără a face nimic
din toate astea),
poate c-ai fost numai o şopîrlă
căreia i s-a tăiat coada,
poate că eşti o coadă de şopîrlă
care, tăiată, se agită încă.
Am făcut din mine ce n-am ştiut face
şi ce-aş fi putut face, n-am făcut.
Mi-am pus un domino greşit,
m-au luat drept ceea ce nu sunt,
iar eu n-am dezmiţit
şi iată-mă pierdut.
Cînd am vrut s-arunc masca,
era lipită de chip.
Cînd am aruncat-o şi m-am uitat în oglindă,
eram deja bătrîn.
Beat fiind, nu-mi puteam pune la loc
masca pe care n-am fost aruncat-o.
Am dormit în vestiar
ca un cîine tolerat de direcţiune
pentru că-i inofensiv,
şi vă povestesc acum istoria de faţă
ca să vă demonstrez că-s sublim.

Esenţa muzicală a versurilor mele inutile
îmi va permite să mă descopăr
ca pe-un lucru de mine creat,
şi nu voi rămîne veşnic
în faţa tutungeriei din faţă,
călcînd în picioare conştiinţa de a exista,
ca pe-un covor în care se împiedică un beţiv,
sau ca pe-o rogojină furată de ţigani
şi care nu face doi bani.
Dar patronul tutungeriei
a ieşit la uşă, stă în uşă.
Îl privesc cu capul pe jumătate întors
şi-n suflet cu durerea de-a mă şti neînţeles.
El va muri şi eu voi muri.
El va lăsa firma, eu voi lăsa versuri.
La un moment dat va muri firma şi versurile.
Apoi va muri strada unde se află firma
şi limba în care au fost scrise versurile,
va muri apoi planeta rotitoare
unde se află toate acestea.
Şi pe alţi sateliţi, din alte galaxii,
ceva asemănător cu oamenii
va continua să scrie un fel de versuri
şi să locuiască în nişte tutungerii,
în spatele unor firme -
întotdeauna un lucru în faţa altuia,
întotdeauna un lucru la fel de inutil ca altul,
întotdeauna imposibilul la fel de stupid ca realitatea,
întotdeauna misterul adîncurilor la fel de adevărat
ca somnul misterului de suprafaţă,
una ori alta, întotdeauna,
sau nici una nici alta.
Dar cineva
a intrat în tutungerie
(să cumpere tutun?)
şi realitatea plauzibilă s-a abătut asupra mea.
Mă ridic pe jumătate, energic,
convins, uman,
şi mă duc să scriu aceste versuri
unde exprim exact contariul.
Îmi aprind o ţigară şi savurez în ea
o eliberare de toate gîndurile.
Urmăresc fumul ca pe-un itinerar,
gust, într-un moment sensibil şi competent,
eliberarea de toate speculaţiile,
conştient că metafizica nu-i decît simptoma unei boli.
Apoi mă întind pe spătar şi continui să fumez -
voi fuma atîta timp cît îmi va permite soarta.
(Dacă m-aş fi însurat cu fiica spălătoresei,
poate c-aş fi fost fericit.)
Aici mă ridic de pe scaun, mă duc la fereastră.
Omul a ieşit din tutungerie
(punînd restul în buzunarul pantalonilor?)
Ah, îl cunosc: e Esteves fără metafizică.
(Patronul tutungeriei apare la uşă.)
Ca purtat de-o inspiraţie divină,
Esteves s-a întors şi m-a văzut.
Mi-a făcut semn din mînă iar eu i-am strigat:
Salut, Esteves!
Şi Universul s-a recompus pentru mine
fără idealuri şi fără speranţă,
şi patronul tutungeriei a zîmbit.

(Tradus de Lucia Sotirova)
Trandafirii din grădina lui Adonis îi iubesc,
Volucrul lor îl iubesc, Lidia, roze sunt,
Pentru care ziua naşterii
Este şi ziua morţii lor.
Eternă rămâne pentru ele lumina, întrucât
Apar după ce soarele deja s-a ivit, apoi
Sfârşesc înainte ca Apolo să-şi lase
Vizibilul său parcurs
Tot aşa din viaţa noastră o singură zi să facem,
Neştiutori, Lidia, şi cu bună ştiinţă,
Căci noapte se află şi înainte, şi după
Acest puţin cât ne e durata.

Gustave Flaubert - Dicţionar de idei primite de-a gata

“Cititorul va afla aici, în ordine alfabetică și cu privire la toate subiectele cu putință, tot ceea ce face bine să spui în societate ca să fii pe placul tuturor.”

Ahile – Adaugă întotdeauna, când i se rostește numele: “cel iute de picior”; lași astfel să se înțeleagă că l-ai citit pe Homer.
Burtă – A se spune “abdomen” când sunt și doamne de față.
Căscat – Trebuie să spui: “Iertați-mă, nu din cauza plictiselii, ci a stomacului”.
Desfrâu – Cauza tuturor bolilor de care suferă burlacii.
Eșafod – Înainte de a urca pe el, pregătește-ți o frază frumoasă pentru posteritate.
Fonduri secrete – Sume incalculabile cu care miniștrii cumpără conștiințele.
Grăsime – Semn de bogăție și de lene.
Homo – Spune întotdeauna “Ecce Homo” când intră pe ușă cel pe care-l așteptai.
Instinct – Ține loc de inteligență.
Înger – Face impresie în amor şi în literatură.
June – Întotdeauna pus pe pozne, căci așa și trebuie să fie. Când este altminteri, stârnește cea mai mare uimire.
Linie – Când privești o statuie, spune întotdeauna: “Are o linie frumoasă.”
Melancolie – Dovedește că ai o simțire rară și o minte nobilă.
Nervos – Epitet utilizat ori de câte ori nu știm despre ce boală este vorba; este o explicație care mulțumeşte pe toată lumea.
Ou – punct de plecare pentru o disertație filosofică despre geneza ființelor vii.
Pudoare – Cea mai frumoasă podoabă a femeii.
Revelion – Tot farmecul revelionului stă în cârnați şi caltaboși.
Spiritualism – Cel mai bun sistem filosofic.
Știință – Prea multă știință te îndepărtează de religie, iar multă știință te aduce iar în sânul ei.
Tare – Tare ca fierul. Se mai spune şi tare ca piatra, dar efectul e mai slab.
Țară – Oamenii de la țară sunt mai buni decât cei de la oraș. Au o soartă vrednică de invidiat. La țară totul e îngăduit: hainele cele mai comode, glumele de tot felul etc.
Usturoi – Omoară viermii intestinali și-ți ațâță pofta să faci dragoste. De cum a venit pe lume, Henric IV a fost frecat pe buze cu usturoi.
Visare – ideile superioare pe care nu le înțelegem.
Zi – Există zile importante pentru stăpânul casei: ziua când își tunde barba, ziua când se duce la doctor, și zile importante pentru stăpâna casei – pe care ea, într-o anumită perioadă a lunii, le numește “critice”.

Gustave Flaubert (12 decembrie 1821 – 8 mai 1880),
Dicționar de idei primite de-a gata

Maurice Maeterlinck - Clopote de sticlă

O, clopote de sticlă!
Stranii plante pe totdeauna la adăpost!
În timp ce afară vântul îmi răvăşeşte simţurile!
O întreagă vale a sufletului pe totdeauna încremenită!
Şi căldura împrejmuită spre amiază!
Şi imaginile întrevăzute până aproape de sticlă!

Nu ridicaţi niciodată nici unul!
Au fost aşezate multe pe vechi nopţi cu lună,
Cercetaţi prin frunzişurile lor:
E poate un vagabond pe tron,
Parcă-ai vedea corsari aşteptând pe iaz,
Şi fiinţe antediluviene care vor invada oraşele.

Au fost aşezate pe vechi zăpezi,
Au fost aşezate pe bătrâne ploi.
(Fie-vă milă de atmosfera închisă!)  
Aud celebrându-se o sărbătoare într-o duminică de foamete,  
E o ambulanţă în plin seceriş,
Şi toate fiicele regelui rătăcesc într-o zi de dietă de-a lungul câmpiilor!
Cercetaţi-le îndeosebi pe cele din zare!
Ele acoperă cu grijă furtuni foarte vechi.
Oh! Trebuie să fie undeva o flotă enormă prin mlaştini!
Şi cred că lebedele au clocit corbi!
(Abia se văd printre ceţuri.)
O fecioară stropeşte cu apă fierbinte ferigile,
Un grup de fetiţe pândesc eremitul în chilia lui,
Surorile mele au adormit în fundul unei grote veninoase!
Aşteptaţi luna şi iarna, 
Pe clopotele acestea risipite în fine pe gheaţă!


Trad: A.E. Baconsky