Mihail Lermontov - Demonul

Mă jur pe-ntâia zi a firii
Mă jur pe ultimu-i azur
Pe blestemul nelegiuirii
Pe veşnicul adevăr mă jur
Mă jur pe chinul prăbuşirii
Pe sacrul biruinţei dor
Mă jur pe clipa întâlnirii
Pe-ameninţarea despărţirii
Pe visul meu nepieritor
Mă jur pe duhuri, pe înfrângeri
Pe goana lor din loc în loc
Mă jur pe veghetorii îngeri
Vrăjmaşi cu paloşe de foc
Mă jur pe iad, pe cer, pe fire
Pe tine jur, ca să-mi rămâi
Mă jur pe ultima-ţi privire
Mă jur pe lacrima-mi dintâi
Pe rasuflarea-ţi ce-n tăcere
Revarsa-al buzelor prinos
Pe parul lung şi mătăsos
Pe fericire şi durere
Pe dragostea ce-ţi port duios
Mă jur să fug de răzbunare
Mă jur să nu mai fiu trufaş
De azi din lume va dispare
Cel ce-i al răului faptaş
Vreau să mă rog, vreau să iubesc
În bine iar să cred voiesc.
...........................
Tamara, crede-mi sfântul ţel
Că-n dragoste precum şi-n ură
Eu sunt statornic, eu nu-nşel!

Mihail Lermontov - Trestia

Şedea pescarul tânăr
Pe mal de râu, cântând,
Şi trestii fără număr
Se legănau în vânt.
Tăie cu o custură
O trestie din mal
Şi-o duse-apoi la gură,
Suflând ca-ntr-un caval.
Iar trestia-nviată
A prins atunci puteri,
Şoptind cu glas de fată
Şi glas de adieri.
"O, lasă-mă! Dă-mi pace! -
Zicea cântând cu-amar -
Mă chinui şi nu-mi place,
Frumosule pescar.
O fată minunată
Am fost, la vremea mea,
De-o maşteră-ncuiată
Ca-ntr-o-nchisoare grea.
Mi-am plâns zadarnic soarta
Cu lacrime fierbinţi.
Doream să vie moartea
Să scap de suferinţi.
Feciorul ei de-asemeni,
De vitregă-alintat,
Urât era de semeni,
Pe fete le-a-nşelat.
Odată-aici pe maluri
Într-un amurg m-a dus,
Ca să privim la valuri
În purpuriu apus.
El mă dorea cu sete,
Dar eu nu l-am iubit,
Iar banii ce mi-i dete
În faţă i-am zvârlit.
Cuţitu-atunci scoţându-l
Mi l-a-mplântat în piept
Şi mi-a săpat mormântul
Aici, pe malul drept.
O trestie mlădie
Crescu pe-al meu mormânt.
E-n ea durerea-mi vie
Şi sufletu-mi plăpând.
Dă trestia deoparte,
Frumosule fecior!
Să plângi nu ştii. N-am parte
Să-mi vii în ajutor!"

Poezii (1959) Traducerea Virgil Teodorescu

Mihail Lermontov - Demonul meu

1

Doar relele în el le-adună,
Tăind întunecatul nor,
Iubeşte groaznica furtună
Şi foşnetul pădurilor.
Iubeşte nopţile posace
Şi luna palidă-n abis,
Amarul zâmbet, ochiu-i place
Pustiu de lacrimi şi de vis.

2

Deprins să-şi plece-a lui ureche
La josnicii şi la arţag,
Îşi râde de credinţa veche
Şi de cuvântul bun şi drag.
Iubirea, mila,-i sunt străine,
Căci se hrăneşte ne'ncetat,
Cu fumul luptelor haine
Şi izul sângelui vărsat.

3

Când un martir apare-n lume
Pe tată-l umple de necaz
Cu zeflemele, crude glume, -
Sarcasm răsfrânge-al lui obraz.
Iar când coboară-n groapa rece
Vreun om, el cel din urmă ceas
Cu muribundul şi-l petrece
Înveninându-l cu al lui glas.

4

Şi mândrul demon, viaţa toată
Mă va-nsoţi, în orice loc,
Zvârlind în mintea-mi zbuciumată
Lumina unui straniu foc.
Îmi va vădi desăvârşirea
Pe veci smulgându-mi-o – şi-apoi
Momindu-mă cu fericirea
Va lua-o veşnic înapoi.

Poezii (1959) traducerea Virgil Teodorescu

Mihail Lermontov - 30 Iulie 1830 (Paris)

Un rege bun puteai să fii.
N-ai vrut. Şi ţi-a plăcut să crezi
Că poţi poporu-n jug să-l ţii.
Nu-i cunoşteai tu pe francezi!
Există judecată chiar
Şi pentru ţari pe-acest pământ;
Şi-n timp ce alergai fugar
Coroana ţi-a căzut, s-a frânt.

Cumplită luptă s-a încins!
Sub steagul libertăţii, duhul
Revoltei în popor s-a-ntins
Şi-un singur glas umplu văzduhul.

Mult sânge la Paris a curs!
O, cum plăti-vei tu, tirane,
Curatul sânge care-a curs
Şi-aceste jertfe mari, umane?

Când goarna-n cer va răsuna,
Când din deschisele morminte
Ţărâna se va încarna
În tot ce-a fost mai înainte,
Atunci când judele cel mare
Va cântări ce-i bun şi rău,
Nu te vei îngrozi tu oare?
Nu şovăi-va braţul tău?

Neghiob! În ziua cea de-apoi,
Tu, cel urât de-o-ntreagă ţară,
Ce-ai să răspunzi? Hulit strigoi,
Chiar şi-n infern vei fi de-ocară!
Te vei întoarce-n acel ceas
Către poporu-nsângerat;
Dar toţi striga-vor într-un glas:
E vinovat! E vinovat!

Mihail Lermontov - Un vis

Zăceam, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, în piept cu-o rană grea;
Şi sângele cu picături domoale,
Din rana încă proaspătă curgea.

Jos pe nisip zăceam în nemişcare;
Stânci mari se-ngrămădeau în jurul meu
Şi-nfierbântându-le, cumplitul soare
Mă dogorea; dar eu dormeam somn greu.

Visam; şi-n vis vedeam o sărbătoare
Din ţara mea şi vii lumini lucind;
Femei frumoase-n păr cu câte-o floare
Vorbeau de mine, vesele, glumind.

Şi numai una singură, deoparte,
În vorba celorlalte nu s-a prins;
Şi sufletu-i întunecat de moarte
Era de-un trist şi straniu vis cuprins.

Vedea, la ceasu-amiezii, într-o vale
Din Daghestan, un trup cu-o rană grea;
Şi sângele, cu picături domoale,
Încet, încet, răcindu-se curgea.

Poezii (1959) traducere Alexabdru Philippide

Mihail Lermontov - Când trece vântişorul

Când trece vântisorul prin auritul grâu,
Si-şi leagană verdeata pădurea racoroasă,
Din umbra dulce-a frunzei sub cerul albastriu
Voios îmi râde pruna cea dulce şi gustoasă.
Ori când de sub o tufă, în dulcea primavară,
În ceasul diminetii, în rumeneala serii
Prietenos priveşte frumoasa lacrimioară,
Argintul viu scăldându-şi în roua primăverii.
Când pâraiasul rece, scurgându-se prin vale,
Soptind, ma acufundă în visuri şi uitare,
Poveşti îmi povesteşte de pacea tării sale
De unde el porneşte, cântând fară-ncetare.
Atunci mai încetează a mea neliniştire,
Speriată grija zboară din bietul piept al meu,
Atunci pricep că este în lume fericire,
Iar sus în cer albastru îl văd pe Dumnezeu.

Mihail Lermontov - Înţelegere

 

Las lumea să dispreţuiască
Ascunsa taină dintre noi
Prejudecata omenească
Arunce-n cale-ţi cu noroi

În faţa idolilor lumii
Nu plec genunchii, nu cerşesc,
La fel cu tine gândul nu mi-i
Nici să iubesc nici să urăsc

M-afund fără sa caut rostul
În chefuri nici voios nici trist
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,
Dar pentru sufletu-mi exist

În larma lumii ne-ntâlnirăm
O zi ca orice altă zi
Fără de bucurii iubirăm
Fără tristeţi ne-om despărţi

Şi preţuim în viaţa toată
Doar oamenii, atâta tot,
Nu ne-om minţi noi niciodată
Nici alţii-a ne minţi nu pot.

Mihail Lermontov - Către A.O. Smirnova

 

Când nu te văd, ce nu ţi-aş spune!
Şi când te văd, vreau să te-ascult!
Dar, aspră, taci. N-ai vorbe bune.
Şi tac. Ce pot să fac mai mult?
Nemăiestritu-mi glas nu poate
Să-ţi umple mintea c-un cuvânt.
O, ce ridicole-ar fi toate,
De n-ar fi triste, precum sunt!

din Poezii (1959), traducere de Veronica Porumbacu

Mihail Lermontov - Romanţă

 

Pe-al mării ţărm stă dârză o stâncă-ntunecată,
Pe fruntea ei, un trăsnet se abătuse-odată.
Şi-a despicat-o-n două lăsând la mijloc cale
pe care spuma apei în clocot se prăvale.
Sunt două stânci străine, cum le-a lăsat furtuna.
Lungi crăpături arată c-au fost odată una.
La fel, pe noi bârfirea să ne despartă vreu
Şi totuşi, pentru tine, străin eu n-am să fiu.
Nu ne-ntâlnim. Iar dacă s-ar pomeni de mine
În faţa ta, ai zice: "Cine-i acela? Cine?"
De-ai să huleşti viaţa-mi cu tine, împletită,
Ai să-nţelegi că, astfel, tu însăţi eşti hulită.
Din amintiri- pe mine, simţirea mea-nfocată,
N-ai să le smulgi... Nici clipa trecută. Niciodată.

Mihail Lermontov - Te-apasă greu urâtul...

Şi n-ai cu-i să-ntinzi mâna
Când sufletul vuieşte de furtuni.
Dorinţe?... Nu-i zadarnic sa tot doreşti într-una?
Şi anii trec, toţi anii cei mai buni!

Să iubeşti?... Dar pe cine?... Vremelnic, n-are rost,
Iar veşnic, greu e să găseşti iubire.
Te uiţi în suflet: nu e nici o urmă din ce-a fost
Şi totu-i mic, necaz şi fericire.

Ce-s patimile? Boala lor minunată trece
Căci mintea nu le dă prea mult răgaz;
Şi când te uiţi ce-i viaţa, cercetător şi rece,
Vezi că-i o glumă fără nici un haz.