Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Giuseppe Ungaretti - Fluviile


Mă aţin lângă acest arbore mutilat
singur pe-această dolină
ce-prăştie o lâncezeală
ca de circ
nainte sau după spectacol
şi privesc
liniştitul cutreier
al norilor pe faţa lunii

Azi dimineaţă m-am întins
într-o urnă de apă
şi ca o relicvă
m-am odihnit

Isonzo curgând
mă şlefuia
ca pe o piatră a lui

Oscioarele
mi le-am urnit
şi am purces
asemeni unui acrobat
pe apă


M-am ghemuit în preajma
rufelor mele de război
murdare
şi ca un beduin
m-am închinat pentru primirea
soarelui

Acesta e Isonzo
şi aici mai bine ca oriunde
m-am cunoscut din nou
o fibră docilă
a universului

Supliciul meu
e atunci
când nu mă socotesc
în armonie

Dar mâinile acelea
tainice
tot frământându-mă
îmi dăruiesc
o rară
fericire

Am revăzut
epocile
vieţii mele

Acestea sunt
fluviile mele

Acesta e Serchio
din care poate
două mii de ani s-a adăpat
viţa mea de ţărani
şi tatăl meu şi mama

Acesta e Nilul
ce m-a văzut
cum m-am născut, cum am crescut
şi cum am ars de neştiinţă
pe-ntinderi fără margini

Aceasta e Sena
şi-n acea tulbureală a ei
din nou m-am răscolit
şi m-am cunoscut

Acestea sunt fluviile mele
socotite-n Isonzo

Aceasta e nostalgia mea
ce-n fiecare
se străvede
acuma că e noapte
şi viaţa mi se pare
o corolă
de-ntunecimi.




Gotici la 16 august 1916


Trad: Ştefan Augustin Doinaş




I fiumi


Mi tengo a quest'albero mutilato
Abbandonato in questa dolina
Che ha il languore
Di un circo
Prima o dopo lo spettacolo
E guardo
Il passaggio quieto
Delle nuvole sulla luna

Stamani mi sono disteso
In un'urna d'acqua
E come una reliquia
Ho riposato

L'Isonzo scorrendo
Mi levigava
Come un suo sasso
Ho tirato su
Le mie quattro ossa
E me ne sono andato
Come un acrobata
Sull'acqua

Mi sono accoccolato
Vicino ai miei panni
Sudici di guerra
E come un beduino
Mi sono chinato a ricevere
Il sole

Questo è l'Isonzo
E qui meglio
Mi sono riconosciuto
Una docile fibra
Dell'universo

Il mio supplizio
È quando
Non mi credo
In armonia

Ma quelle occulte
Mani
Che m'intridono
Mi regalano
La rara
Felicità

Ho ripassato
Le epoche
Della mia vita

Questi sono
I miei fiumi

Questo è il Serchio
Al quale hanno attinto
Duemil'anni forse
Di gente mia campagnola
E mio padre e mia madre

Questo è il Nilo
Che mi ha visto
Nascere e crescere
E ardere d'inconsapevolezza
Nelle distese pianure

Questa è la Senna
E in quel suo torbido
Mi sono rimescolato
E mi sono conosciuto

Questi sono i miei fiumi
Contati nell'Isonzo

Questa è la mia nostalgia
Che in ognuno
Mi traspare
Ora ch'è notte
Che la mia vita mi pare
Una corolla
Di tenebre


Rainer Maria Rilke - Elegia a şaptea


Să nu mai fie nici o implorare; nu implorare, ci glas matur
să fie natura strigătului tău; în adevăr, tu ai striga preacurat
ca o pasăre, când suitorul anotimp o înalţă, aproape uitând
că este o vietate mâhnită şi nu numai o inimă singuratică -,
pe care-o aruncă-n seninul azurului,
în inima cerului. Ca şi pasărea
şi tu ai implora, aşa încât, nevăzută încă,
să te afle prietena, tăcută, în care se trezeşte pe-ncetul un răspuns
ce se înflăcărează ascultându-te, -
- cutezătoarei tale simţiri, simţirea ei arzătoare.

O, şi primăvara ar înţelege -, că nu există vreun loc
care să nu poarte sunetul Bunei-Vestiri. Mai întâi
acea firavă izbucnire întrebătoare, în jurul căreia, cu larguri
de linişti crescânde o domoleşte o zi pură ce-ncuviinţează.
Apoi treptele suitoare, treptele chemării urcând până la visatul
templu al viitorului -, apoi trilurile, - fântânile
a căror pătimaşă ţâşnire revărsarea o prevesteşte
într-un joc plin de făgăduinţi... Şi în faţa sa vara.
Nu doar numai dimineţile toate-ale verii -, nici numai
cum ele se preschimbă în zi strălucind în fecioria-nceputului.
Nu numai zilele, atât de duioase cu florile,
şi sus, puternice şi măreţe cu falnicii arbori.
Nu doar evlavia acestor învoalte puteri,
nici numai cărările, nu numai pajiştile în soare-apune,
nu numai, după o furtună târzie, acel suflu curat al limpezirii,
nu numai apropiatul somn şi acea presimţire, seara ...
ci nopţile! Înaltele nopţi ale verii,
ci stelele, stelele acestui pământ.
O, într-o zi să nu mai exişti şi infinit să ştii
stelele toate: cum, o, cum le-am putut uita!

Iată, atunci mi-aş chema iubita. Dar nu numai ea
ar veni... - Ar veni din şubredele lor morminte
copile, care s-ar trezi şi-ar sta aici, lângă mine... Căci cum aş putea
să pun hotare chemării odată strigate? Cei scufundaţi năzuiesc
mereu să ajungă iar pe pământ. - Voi, copii,
un lucru odată-nsuşit, preţuieşte cât multe.
Să nu credeţi că Soarta-i mai mult decât condensarea Copilăriei;
de câte ori nu l-aţi întrecut pe cel drag, respirând,
gâfâind în goana preafericită după nimic, în libertatea pură.

Să fii aici, pe pământ, e minunat! Voi aţi ştiut aceasta, şi voi, fetelor
cele prăbuşite şi aparent nimic nemaiavând -, voi rătăcind pe cele mai
duşmănoase uliţi ale oraşelor, voi - putreziciunii sau căderii
sortite. Căci a existat un ceas pentru fiecare, poate că nu
o oră întreagă, - ceva între două clipe, un răstimp
scăpând măsurilor timpului -, când ele-au avut o existenţă.
Au avut totul. Vinele pline de viaţă.
Ci noi uităm aşa de uşor ceea ce vecinul zeflemitor, râzând,
nu ni-l încuviinţează sau nu ni-l râvneşte. Desigur,
am voi s-o arătăm, deşi fericirea cea mai vădită
numai atunci ni se dezvăluie, când o preschimbăm în noi înşine.

Nicăieri, iubito, nu va fi lume decât înăuntru. Viaţa noastră
are loc în prefaceri. Şi mereu împuţinându-se,
se destramă ce se află-n afară. Unde cândva era o casă trainică,
răzbate-acum o întruchipare fantomatică,
ţinând cu totul de închipuire, ca şi cum ar sta încă toată în creier.
Spiritul timpului şi-adună puteri peste puteri,
el care este la fel de inform ca şi încordatul
avânt pe care-l soarbe din lucrurile toate.
Pentru el templu nu mai există. Această risipă a inimii
o păstrăm tăinuind-o în noi. Da, acolo unde încă mai stăruie vreun lucru
altă dată slujit, implorat în genunchi-,
se păstrează, ca atare, tinzând spre nevăzut.
Mulţi sunt cei care nu-l mai zăresc, fără să aibă totuşi norocul
de a-l zidi acum lăuntric cu pilaştri şi statui, mai măreţ încă!
Fiece-năbuşită răsucire-n adâncuri a lumii are atari desmoşteniţi,
cărora nici ce a fost, nici ce se apropie nu le aparţine.
Căci chiar şi ceea ce-i foarte aproape, departe-i de oameni.
Pe noi nu trebuie să ne tulbure asta; dimpotrivă,
să-ntărească în noi păstrarea înfăţişării aici recunoscută. -
Faptul acesta s-a înălţat odinioară printre oameni, în miezul destinului, nimicitorul,
se-nălţa în miezul lui Nu-se-ştie-ncotro, ca înzestrat cu fiinţare,
şi stele spre sine înclina din mai neîndoielnice ceruri. Îngere,
Ţie ţi-l arăt încă aici, în contemplarea ta stă,
mântuit până la urmă, şi-acum în sfârşit înălţat.
Columne, piloni, Sfinxul, muribundul avânt al susţinerii,
cenuşiu, a domului din oraşul ce piere sau îi este străin.

N-a fost aceasta o minune? O, Îngere, miră-te, căci
noi suntem aceasta, noi, o, tu, Mărite, mărturiseşte-o,
am putut împlini asemenea lucruri: suflul meu
prea firav este pentru deplina slăvire. Astfel, noi
nu am lăsat să se piardă spaţiile, dăruitoarele, aceste
spaţii ale noastre. (Cât de înfricoşător de imense par a fi ele,
că nici cu milenii de simţire n-am putut să le umplem).
Dar un turn era măreţ totuşi, nu-i aşa? O, Îngere,
fost-a el măreţ şi încă alături de tine? Chartres sublim era -,
iar muzica suia înalt, tot mai înalt, până ce ne depăşea. Şi totuşi,
chiar numai o îndrăgostită-, oh, singură la fereastră, noaptea...
nu a ajuns la genunchii tăi -?
Să nu crezi că te implor.
Îngere şi chiar de te-aş implora! Nu ai veni.
Căci chemarea mea este mereu plină de refuz. Împotriva
unui atât de puternic şuvoi tu nu poţi trece. Ca un braţ înălţat
este strigătul meu. Şi mâna lui desfăcută
sus, ca să apuce, în faţa ta
într-un gest de apărare şi prevenire,
Denecuprinsule, rămâne larg deschisă.


traducere şi note George Popa Editura Polirom, 2000


Walt Whitman - Tu eşti cea nouă?


Tu eşti cea nouă, atrasă către mine?
Ca să încep, te previn că, în mod sigur,
sînt foarte diferit de ceea ce presupui;
Oare crezi că vei găsi în mine iubitul tău?
Crezi că e uşor să mă faci să devin iubitul tău?
Crezi că prietenia mea îţi va da deplină
satisfacţie?
Crezi că sînt statornic şi credincios?
Nu vezi nimic altceva decît această înfăţisare,
acest calm şi răbdător mod al meu de a fi?
Crezi că te îndrepţi, pe un teren solid, către
un adevărat ecou?
O, visătoareo, nu te-ai gîndit că
aş putea fi o Fata Morgana, o iluzie?


Trad: Mihnea Gheorghiu

Saint John Perse - Elogii - Imagini pentru Crusoe


Clopotele
Bătrân cu mâinile goale,
reîntors printre oameni, Crusoe!
plângeai, presupun, când din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...
O, Prădatule!
Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai departate; la muzici ciudate ce se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii,
asemeni cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...
Peretele
Colţul de zid e în faţă, spre a frânge cercul visului tău.
Dar imaginea dă un ţipăt.
Cu capul înspre urechea unui fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al sosurilor îţi pătrunde-n gingii.
şi visezi la nori albi peste insula ta, când verde aurora se limpezeste-n sânul apelor nepatrunse.
...E năduşeala de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinatate a cărnoşilor mango şi acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.
E mierea roşcată a furnicilor în scorburile copacului mort.
E un gust de fruct verde, care-năcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzuta, e semănată cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi zile...
Oraşul
Tabla le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.
Răsuflarea li se scurge prin hornuri.
Grăsimi!
Miros de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator! Acre trupuri de femei sub fuste!
Oraş pe cer!
Grăsimi! răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect - căci oraşu-l încinge murdăria.
Peste lucarna magherniţei - peste pubelele ospiciului - peste izul de vin prost din cartierul marinarilor - peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie - peste statuile sfărâmicioase şi peste câinii de pripas - peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor,
peste pisica bolnavă ce are trei încreţiri pe frunte,
seara cade, în fumul oamenilor...
- Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...
Crusoe! - astă-seară lângă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulţi strigarea astrelor singuratice.
Trage storurile; n-aprinde:
E seară peste Insula ta şi în necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării; e seară de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.
Greu totul, vâscos şi sărat ca viaţa plasmelor.
Pasărea se leagănă în penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n micile golfuri, ascultându-se.
Insula adoarme în ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în dezmierdarea bogată a nămolurilor.
Sub manghierii ce-o răspândesc, peşti leneşi printre mâl au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. - Sunt mâlurile fecundate - Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor - Zăreşti pe o fâşie de cer verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al ţânţarilor - Lăcuste sub frunze se cheamă blând - şi alte vietăţi blânde, atente la înserare, cântă un cânt mai pur ca veştirea ploii: e înghiţirea a doua perle ce le umfla gâtlejul galben...
Geamăt al apelor rotitoare şi luminoase!
Corole, guri de moaruri: doliul ce sparge şi înfloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în viată pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...
O, culoarea brizelor în mers peste ape calme,
crengile palmierilor ce se clatină!
şi nici un latrat departat, trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub miros de ardei.
Dar liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului!
... Crusoe! eşti aici! şi faţa ta dăruită semnelor noptii, ca o palmă întinsă.
Vineri
Râsete-n soare,
ivoriu! sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile pământului...
Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi noua, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lânga omul taciturn, îti duceai în lumină şerpuirea al­bastră a membrelor!
- Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lampi şi vânezi prin cămara; adulmeci fustele grasei bucatarese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum făţarnici, şi râsul, vicios.
Papagalul
E un altul.
Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Sta acolo pe palier lângă lucarna, unde bate în negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.
Cu un dublu strigăt, noaptea, el te saluta, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa gangului şi ridici în mâini astrul precar al lămpii. Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce privirea. Omule cu lampa! Ce vrei de la el?... Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea, un inel de sevă moartă. şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.
O, mizerie! Lampa suflă şi pasărea dă un ţipăt.
Umbrela de Capră
E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului. E sub o masă cu trei picioare; e-ntre ladiţa cu nisip pentru pisica şi butoiul dogit, plin cu pene.
Arcul
Dinaintea şuieraturilor vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării. - Dar un pocnet despică umbra cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. şi se deschide în lungul fibrei sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.
Grăuntele
L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolţit.
Cartea
şi ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraţ, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului:
«...Dintr-un surghiun luminos - mai depărtat ca furtuna ce se roteşte - cum să păzesc, Doamne, căile tale?
...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii - dupa ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?»
- Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodata, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.


1904
Trad: Aurel Rău

Walt Whitman - În curând, va fi învinsă iarna


În curând, va fi învinsă iarna;
În curând, îngheţatele ferecături vor fi desfăcute
şi topite. Încă puţin
Şi aerul, pământul, valul, totul va fi cuprins
de plăcerea reînvierii şi a înfloririi; o mie de
forme vor răsări,
Din aceste amorţite movile, din aceste îngheţate
muşuroaie de pământ, ca din adânci
morminte vor răsări.
Ochi sensibili, urechi fine – cele mai delicate
însuşiri ale tale – tot ceea ce ia cunoştinţă
de frumuseţea naturii
Se va trezi şi se va umple cu această frumuseţe.
Tu vei observa aspectele simple, delicatele
minuni ale pământului,
Păpădia, trifoiul, smaraldina iarbă,
florile timpurii, primele parfumuri,
Arbustul pe care calci, verdele-galben al
salciei, înflorirea prunilor şi a cireşilor,
Sturzul, privighetoarea, mierla făcându-şi
auzit cântecul lor, rătăcitoarea pasăre albastră...
Spectacolul din fiecare an asemenea scene prezintă.


Trad. Mihnea Gheorghiu

John Keats - Odă la o privighetoare


Inima-mi strânsă cade-n somn în chin
Ce mă apasă parcă-aş bea cucută,
Sau chiar acum un opiat închin
Care străfund în Lethe mă strămută:
Nu că aş fi cu pizmă către tine,
Ci iau la bucuria ta mult parte,
Driadă de pădure ce te-mparte
Aripa melodiei line
Printre fagi verzi umbrind la nesfârşit,
Verii îi cânţi înalt din gât răpit.
De-aş bea numai odată dintr-un vin
De ani răcit în adâncimi săpate,
Şi mirosind ca Flora printre roade,
Ca dansul provensal de soare plin!
O cupă numai din arzândul sud,
Având adevărata hippocrene
în care perle cu scântei asudă
Şi peste buze purpură aşterne;
Să beau şi părăsindu-mi lumea toată,
Să pier cu tine-n pădurea-ntunecată.

Să pier departe, dizolvat, uitând
Ceea ce nu-ţi dă ramul tău nicicând,
Grija de-aici, febră şi vlăguire,
Căci oamenii se strâng geamăt să-audă,
Paralizia pune-n păr reci fire,
Un spectru sieşi, tinereţii-i rudă
Şi e gândirea numai o mâhnire
Cu ochi de plumb în disperare
Şi Frumuseţea-i cu stinsă privire,
Şi dragostea tânjind în gheaţă pare.

Spre tine vreau avântul meu să zboare,
Nu lângă Bacchus şi-ale sale fiare,
Pe àripi poezia să mă poarte
La cer, deşi ezit şi întârziu;
Cu tine sunt. E luna-n nori departe
împărătească-n noaptea-n luciu viu,
Cu roi de zâne, stelele mult tandre;
Aici însă lumina nu răsare,
Doar cea venind de sus prin câte-o boare
Prin umbra înverzită şi meandre.

Nu pot să văd ce flori am la picioare,
Nici vreun parfum plutind peste o creangă,
Dar în bezna balsamică mă leagă
Aromele intrate slujitoare
La pomi cu rod sălbatic de pe plai,
La spini şi la măceşul ciobănesc,
La violete ce iute veştejesc,
La pruncul vârstnic din mijlocul de mai:
Un trandafir de mosc, cu vin de rouă,
Şi peste care muşte-n zumzet plouă.

Ascult bezna ades: ajutătoare
Am privit moartea, dragoste aproape,
Şi muza-mi a ştiut rime să-i sape,
Ca-n duh să-mi piardă ultima suflare.
Să mor îmi pare voluptate azi,
în miezul nopţii fără suferinţă
Pe când în cer sufletu-ţi ia fiinţă
într-un aşa extaz!
Dar nu-ţi voi auzi înaltul cânt
De recviem, căci voi fi sub pământ.

Nu eşti a morţii, fără moarte, lege!
Lacom popor nu-ţi calcă pe mormânt.
Ca-n noaptea asta-n vremuri vechi, sunând
Vocea ta a urcat în rob şi rege.
Poate acelaşi cânt a fost o zestre
în inima lui Ruth când fără casă
în grâu străin bea lacrimi, dureroasă;
Acelaşi a vrăjit sacre ferestre
Deschise către mări, primejduit,
De pe pământuri din pierdutul mit.

Pierdutul mit! Fu clopot ăst cuvânt
Şi m-a redat smulgându-mă din tine.
Adio! Fantezia nu ne ţine
Cu amăgeala-i, cum se spune-n vânt,
înşelătoareo, imnul tău cu plâns
Trece de câmp, de râu, suie pe creastă,
Iată acum întru adânc s-a strâns
în luminişul văii ce-l adastă:
E o închipuire, vis enorm?
Cântecul a pierit: - Sunt treaz sau dorm?


Trad: Miron Kiropol