André Breton - Floarea soarelui

Călătoarea ce traversează Halele la căderea verii
Mergând în vârful picioarelor
Disperarea rotea în cer nalbele-i mari şi frumoase
Iar în poșetă era visul meu acel flacon cu săruri
Din care a respirat doar naşa Domnului
Căldurile se întindeau precum pâcla
La Câinele cu pipa
Acolo unde tocmai intrau şi pentru şi contra
Ei nu puteau să vadă femeia decât rặu şi pieziş
Oare aveam de-a face cu ambasadoarea silitrei
Sau cu rotirea albă pe fond negru căreia-i spunem gândire
Lampioanele luau foc molcom în coroane de castani
Dama fără umbră a îngenunchiat pe Podul Zarafilor
În strada Inimii-ce-Zace timbrele nu mai erau aceleaşi
Promisiunile de noapte erau în sfârşit ţinute
Porumbeii călători şi sărutările salvatoare
Se alăturau sânilor frumoasei străine
Împungând sub mătasea valorilor perfecte
O fermă prospera în mijloc de Paris
Iar ferestrele sale priveau calea lactee
Nimeni n-o locuia din teamă de fantasme
Fantasmele-s o ştim mai fidele ca fantomele
Cum seamănă femeii unele par să-nnoate
Şi în amor se topeşte un pic de-a lor substanţă
Ea le interiorizează
Eu nu sunt jucăria vreunei puteri de simţuri
Şi totuşi greierele ce cântă în cenuşile defuncte
Seara lângă statuia lui Etienne Marcel
Mi-a făcut cu ochiul înţelegător
André Breton mi-a zis treci mặ

*
Traducere – Cindrel Lupe