Ian Fleming - Trăieşte şi lasă‑i pe ceilalţi să moară (fragment)

Capitolul 1

COVORUL ROŞU

Există momente în viaţa unui agent secret când acesta se bucură de un lux ieşit din comun. Există misiuni în care este chemat să joace rolul unui om foarte bogat; cu anumite prilejuri, el se refugiază în viaţa îmbel­şugată pentru a şterge amintirea morţii şi a primejdiilor care l‑au pândit; în sfârşit, există cazuri, precum cel de faţă, când agentul e oaspete pe te­ri­toriul unui ser­viciu secret aliat.
Din clipa în care avionul BOAC Stratocruiser ateriză pe pista Aero­por­tului Internaţional Idlewild, James Bond se bucură de tratamentul rezervat, de obicei, oaspeţilor de rang regal.
Părăsind avionul, alături de ceilalţi pasageri, se resemnase deja la gândul celebrului purgatoriu al maşinăriei Serviciilor Vamale, de Sănătate Publică şi Imigraţie ale Statelor Unite. Îl aştepta, gândea el, cel puţin o oră de formalităţi în încăperile supraîncălzite zugrăvite într‑un verde moho­rât, în care nu se mai aerisise de cel puţin un an de zile, acolo unde miro­sul de sudoare stătută se îmbina cu cele ale spaimei şi vinovăţiilor nelă­murite care domnesc mereu în preajma frontierelor. Teama aceea e stâr­nită de uşile închise purtând inscripţia ACCESUL INTERZIS, dincolo de care se află o mulţime de oameni vigilenţi şi mormane de dosare, precum şi teleimprimatoarele aflate în legătură permanentă cu Washingtonul, mai exact cu cei de la Biroul Narco­tice, cei de la Contraspionaj, cei de la Tezaur şi de la FBI.
Păşind pe asfaltul pistei, biciuit de vântul aspru de ianuarie, îşi închipui propriul său nume trecând prin urzeala reţelei: BOND, JAMES, PAŞAPORT DIPLOMATIC BRITANIC 0094567; după o scurtă aşteptare, răspunsurile aveau să sosească, ivindu‑se în ţăcănitul teleimprimatoarelor: NEGATIV, NEGATIV, NEGATIV. Apoi, de la FBI: VERIFICARE POZI­TIVĂ; AŞTEPTAŢI. Urma să se desfăşoare, în circuit închis, schimb grăbit de mesaje între FBI şi CIA, FBI‑ul avea să trans­mită celor de la Idlewild: BOND OKAY OKAY, după care ofiţerul blazat de la intrare îi va întinde paşaportul, spunând: "Vă doresc o şedere plăcută, domnule Bond".
Cuprins de un fior, Bond îşi îndreptă paşii, alături de restul călători­lor, printre ghidajele de sârmă, spre intrarea în sala de aşteptare a Servi­ciului Sănătăţii Publice.
Desigur, în ceea ce îl privea, toate acestea nu însemnau decât o plic­ticoasă rutină; îi displăcea însă ideea că dosarul său se afla în posesia unei puteri străine, oricare ar fi fost aceasta. Anoni­matul era cheia de boltă a profesiei sale. Fiecare dezvăluire a identităţii sale înregistrată în vreun dosar îi scădea valoarea şi, în cele din urmă, putea să reprezinte chiar o ameninţare la pro­pria‑i viaţă. Aici, în America, unde se ştia totul despre el, se simţea precum negrul din poveste căruia o vrăjitoare îi furase umbra, de parcă unul dintre organele sale vitale s‑ar fi aflat în mâinile celorlalţi. Ceilalţi, care în acest caz îi erau prieteni, dar totuşi...
— Domnul Bond?
Un individ cu o înfăţişare plăcută, dar ştearsă, purtând haine banale, se ivise din umbra clădirii Serviciului Sănătăţii Publice.
— Numele meu este Halloran. Mă bucur să vă întâlnesc!
Îşi strânseră mâinile.
— Sper că aţi călătorit bine. Vă rog să mă urmaţi.
Se întoarse apoi către ofiţerul poliţiei Aeroportului care se afla de pază la intrarea în clădirea Serviciului Sănătăţii Publice.
— E‑n regulă, sergent!
— Bine, domnule Halloran. Să ne vedem cu bine!
Ceilalţi pasageri intraseră deja. Halloran o luă spre stânga, îndepăr­tându‑se de clădire. Un alt poliţist le deschise o uşă în gardul înalt de fier forjat.
— La revedere, domnule Halloran.
— La revedere şi mulţumesc!
Afară îi aştepta un Buick negru, cu motorul pornit, torcând uşor, ca un motan. Urcară în maşină. Cele două valize uşoare ale lui Bond se af­lau în faţă, lângă şofer. Bond nu reuşea să‑şi imagineze cum de reuşiseră să le găsească atât de repede, în noianul de bagaje al pasagerilor, pe care îl văzuse transportat ceva mai devreme, către punctul vamal.
— E‑n regulă, Grady, putem porni.
Bond se relaxă şi se aşeză confortabil, în vreme ce limuzina ţâşnea înainte.
Se întoarse către Halloran.
— Ei bine, e cea mai fastuoasă primire de care m‑am bucurat vreo­dată. N‑a lipsit decât covorul roşu! Mă aşteptam să pierd cel puţin o oră, trecând pe la Serviciul Imigraţiei. Cine‑a pus la cale toate astea? Nu sunt obişnuit să fiu tratat ca un oaspete de vază. Oricum, ţin să vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut.
— Cu cea mai mare plăcere, domnule Bond! zâmbi Halloran şi îi oferi o ţigară din pachetul de Luckies proaspăt desfăcut. Dorim să vă oferim un sejur cât mai plăcut. Orice v‑aţi dori, e de‑ajuns să cereţi, şi veţi căpăta. Aveţi prieteni buni la Washing­ton. În ceea ce mă priveşte, nu ştiu de ce vă aflaţi aici, dar autorităţile au hotărât să vă trateze ca pe un oaspete privilegiat al guvernului. Misiunea mea este să vă duc cât mai repede, în condiţii cât mai confortabile, la hotel, unde veţi trece în grija altcuiva. Am să vă rog să‑mi daţi o clipă paşaportul dumneavoastră.
Bond i‑l întinse. Halloran deschise servieta aflată lângă el, pe ban­che­tă, şi scoase o ştampilă grea, de metal. Întoarse paginile paşaportului până când dădu peste viza americană, o ştampilă şi îşi depuse semnătura deasupra cercului albastru închis al emblemei Departamentului Justiţiei, după care i‑l înapoie. Apoi, din portofelu‑i burduşit, scoase un plic gros şi i‑l oferi lui Bond.
— Veţi găsi înăuntru o mie de dolari, domnule Bond.
Văzând că interlocutorul său se pregătea să‑i refuze, surprins, îl opri şi continuă:
— Sunt banii comuniştilor, confiscaţi în decursul recentei cap­turi Schmidt‑Kinaski. Îi folosim împotriva lor, iar dumneavoastră vă cerem să‑i folosiţi aşa cum veţi dori, în decursul acestei misiuni. Am fost însăr­cinat să vă spun că nefolosirea lor ar fi considerată o respingere a priete­niei noastre. Vă rog mult, să nu mai vorbim despre asta, adăugă el; apoi, văzând că Bond continua să privească neîncrezător plicul, mai spuse: Trebuie să vă spun, de asemenea, că înmânarea acestei sume s‑a făcut cu ştirea şi încu­viinţarea superiorilor dumneavoastră.
Bond îl privi pieziş, apoi rânji şi puse plicul în propriu‑i portofel.
— Fie, zise el. Vă mulţumesc. Voi încerca să‑i cheltui în aşa fel încât să facă mult rău duşmanilor noştri. Mă bucur să aflu că dispun de un capital considerabil, cu atât mai mult cu cât el ne‑a fost furnizat chiar de către inamic.
— Foarte bine, spuse Halloran. Iar acum, am să vă rog să mă scu­zaţi, trebuie să‑mi notez câte ceva în vederea raportului pe care va trebui să‑l predau. Va trebui să‑mi amintesc să trimit scrisori de mulţumire celor de la Imigraţie şi Vamă pentru ama­bila lor cooperare. Chestiuni de rutină.
— Vă rog, încuviinţă Bond.
Fu mulţumit că avea la dispoziţie câteva minute de linişte şi privi afară, pe geam: era pentru întâia oară în America, de la război încoace. I se părea util să se familiarizeze cu universul american: reclamele, noile modele de maşini, preţurile afişate la intrările în parcările de maşini la mâna a doua, sonoritatea exotică a semnelor de circulaţie: DRUM CU DENIVELĂRI – CURBE PERICULOASE – DRUM ALUNECOS; figurile şoferilor, numărul mare de femei aflate la volan, având alături, drept pasageri, bărbaţi docili; îmbrăcămintea trecătorilor; coafurile femeilor; anunţurile Apărării Civile: ÎN CAZ DE ATAC INAMIC, ÎNAINTAŢI, PĂRĂSIŢI PODUL; mulţimea antenelor TV de pe acoperişuri şi a ecranelor de televiziune din vitrinele magazinelor; un elicopter survo­lând oraşul; inscripţiile "MARŞUL BĂNUŢILOR", făcând apel la caritatea publicului, pentru strângerea de fonduri în interesul vindecării cancerului sau a poliomielitei... Toate aceste imagini fugare îi erau însă tot atât de inutile în meseria sa, precum să zicem, o nuia în mâna unui vânător aflat în junglă.
Şoferul coti spre podul Triborough şi, curând, avură parte de priveliştea copleşitoare a Manhattan‑ului. Superbele bulevarde ale New York‑ului i se dezvăluiau acum ca o junglă de beton, zgomotoasă şi mirosind a petrol.
Bond se adresă însoţitorului său.
— Îmi pare rău că trebuie să o spun, dar asta e, cred, cea mai vizi­bilă ţintă pentru un bombardament atomic, din câte există pe glob.
— Da, n‑ar fi deloc greu să o nimereşti, fu de acord Halloran. Câteo­dată, în nopţile când n‑am somn, mă gândesc şi eu la asta.
Opriră în faţa celui mai bun hotel din New York, St. Regis, aflat la in­tersecţia dintre Strada 55 şi Fifth Avenue. Un bărbat între două vârste, încărunţit, purtând un pardesiu albastru închis şi o pălărie neagră, le ieşi în întâmpinare, urmat de un membru al personalului hotelului. Cei doi coborâră din maşină şi, odată ajunşi pe trotuar, Halloran făcu prezen­tările.
— Domnule Bond, faceţi cunoştinţă cu căpitanul Dexter! Apoi, cu deferenţă, către acesta din urmă: Căpitane, pot să vi‑l dau în grijă pe domnul Bond?
— Desigur, desigur. Am să te rog doar să veghezi ca bagajele domniei sale să ajungă la camera 2100, de la ultimul etaj. Până atunci, eu şi dom­nul Bond o vom lua înainte, să vedem dacă totul este pe placul domniei sale.
Bond se întoarse pentru a‑şi lua la revedere de la Halloran şi pentru a‑i mulţumi. Halloran îi întorsese, pentru moment, spatele şi îi explica comisionarului unde anume să ducă bagajele. Bond privi dincolo de el, către Strada 55, şi se încruntă. O limuzină neagră, un Chevrolet, se stre­cură pe neaşteptate în mijlocul trafi­cului aglomerat, chiar în faţa unui taxi Checker, al cărui şofer izbi cu pumnul în claxon şi continuă să‑l apese, înfuriat. Limuzina îşi continuă drumul, prinse ultimele secunde ale luminii verzi a semaforului şi dispăru spre nord, pe Fifth Avenue.
Manevra fusese ingenioasă, hotărâtă, dar ceea ce îl uimi pe Bond fu faptul că la volan se afla o negresă, o negresă arătoasă, purtând o unifor­mă neagră de şofer. Prin geamul din spate, apucă să zărească pentru o clipă figura unicului pasager – o mutră masivă, cenuşie, care se întorsese încet şi privise direct către el, era sigur de asta; apoi maşina accelerase, şi chipul dispăruse din unghiul său vizual.
Bond îi strânse mâna lui Halloran. Apoi Dexter îl bătu pe umăr, nerăbdător.
— Vom traversa holul către ascensoarele din dreapta. Am să vă rog să nu vă scoateţi pălăria, domnule Bond.
Urcând treptele care duceau în holul hotelului, în urma lui Dexter, Bond îşi spuse că toate aceste precauţii erau, probabil, tardive. Oriunde în lume, o negresă la volan e o privelişte rară. Dacă aceasta mai poartă şi o uniformă de şofer, faptul e cu atât mai extraordinar, dacă nu de‑a dreptul neverosimil, chiar şi în Harlem, acolo de unde, cu siguranţă, provenea limuzina în cauză.
Şi cine era uriaşul de pe bancheta din spate? Chipul acela cenuşiu? Era oare chiar Mr. Big?
— Hmm, făcu Bond, mai mult pentru sine, urmărind silueta uscăţivă a căpitanului Dexter, către ascensor.
Liftul încetini şi se opri la etajul douăzeci şi unu.
— V‑am pregătit o surpriză, domnule Bond, spuse căpitanul Dexter, fără prea mult entuziasm în voce.
Parcurseră coridorul lung, către camera de la colţul clădirii.
Se auzea vântul suspinând dincolo de fereastra de la capătul corido­rului şi Bond avu parte de priveliştea grandioasă a acoperişurilor zgâ­rie‑norilor învecinaţi, dincolo de care se zăreau săgeţile cu vârfuri tremu­rânde ale coroanelor plopilor din Cen­tral Park. Se simţea ciudat, privind de la înălţimea asta, şi un fior straniu, de pustietate şi singurătate, îi încolţi inima, pentru o clipă.
Dexter deschise uşa camerei ce purta numărul 2100. Intrară, iar căpitanul închise uşa. Se aflau într‑un hol mic, bine luminat. Îşi lăsară pardesiele şi pălăriile pe un scaun, iar Dexter deschise uşa aflată în faţa lor şi‑l invită pe Bond înăuntru.
Acesta pătrunse într‑o încăpere plăcut aranjată, mobilată în stilul "Empire" la modă pe Third Avenue: fotolii confortabile şi o canapea largă îmbrăcate în mătase galbenă, o imitaţie bună a unui covor Aubusson, un bufet în stil franţuzesc garnisit cu pahare şi diferite băuturi. Griul palid al pereţilor era pus în evi­denţă de lumina strălucitoare a soarelui de iarnă care pătrundea prin fereastra largă. Încălzirea centrală crea o atmosferă plăcută.
Uşa care dădea spre dormitor se deschise.
— Îţi aranjam florile la căpătâiul patului. E o componentă majoră a faimoasei devize a CIA: "Vă slujim cu zâmbetul pe buze!".
Cuvintele fuseseră rostite de un tânăr înalt şi subţire, ce se îndrepta, cu braţele deschise şi cu un zâmbet larg, către Bond, care rămăsese cu gura căscată.
— Felix Leiter! Ce naiba cauţi aici? râse Bond, apucând mâna vigu­roa­să a tânărului şi scuturând‑o încântat. Chiar aşa, ce cauţi în dormito­rul meu? Doamne, cât mă bucur să te văd! Cum de nu eşti la Paris? Să nu‑mi spui că ţi‑au încredinţat tocmai ţie această afacere?!
Leiter îl studie pe englez, cu o privire plină de afecţiune.
— Ai zis‑o! Ei bine, chiar aşa s‑a întâmplat! E un prilej bine venit de relaxare. Cel puţin, mie aşa mi se pare... Cei de la CIA au fost de părere că ne‑am descurcat bine împreună în afacerea Cazinoului, aşa că m‑au rechemat de la postul meu de la Ser­viciile Secrete Reunite din Paris. Am petrecut un timp la Washington şi... iată‑mă aici! Voi fi un fel de om de legătură între Agenţia Centrală de Spionaj şi amicii noştri de la FBI.
Făcu un semn către căpitanul Dexter, care le urmărea mani­festările de o exuberanţă total lipsită de profesionalism cu o vădită plictiseală.
— E cazul lor, desigur, cel puţin în ceea ce priveşte latura americană, însă, aşa cum bine ştii, anumite genuri de afaceri din străinătate sunt de competenţa CIA, astfel încât suntem nevoiţi să cooperăm. În ceea ce te priveşte, eşti aici în calitate de trimis al Marii Britanii, pentru a te ocupa de latura jamaicană a proble­mei, aşa că echipa e acum completă. Ce părere ai? Ia loc şi hai să bem ceva! Am comandat prânzul de cum am aflat că ai sosit în holul hotelului, şi mâncarea se află, probabil, pe drum.
Se îndreptă spre bufet şi se apucă să prepare un cocktail pe bază de Martini.
— Să fiu al naibii! spuse Bond. Bineînţeles, bătrânul diavol de M nu mi‑a spus nimic despre toate astea. El nu face decât să expună faptele, dar n‑ar da nici în ruptul capului o veste bună cuiva. Bănuiesc că e de părere că asemenea anunţuri ar influenţa obiectivitatea în acceptarea sau respingerea unui caz. Un lucru e sigur: e grozav!
Bond deveni conştient de tăcerea căpitanului Dexter şi i se adresă, plin de tact:
— Îmi va face plăcere să mă supun ordinelor dumneavoastră, câtă vreme mă aflu aici. Din câte am înţeles, avem de‑a face cu două aspecte separate ale afacerii. Primul dintre acestea se referă exclusiv la teritoriul american, aflat, desigur, sub jurisdicţia dum­neavoastră. Apoi vom fi nevoiţi, se pare, să urmăm firul afacerii în Caraibe. Mai exact, în Jamaica. Din câte înţeleg, voi prelua conducerea din momentul în care vom părăsi apele teritoriale ale Statelor Unite. Felix va face legătura între cele două aspecte, în măsura în care acestea interesează guvernul dumneavoastră. Cât timp mă aflu aici, îmi voi trimite rapoartele la Londra prin mijlocirea CIA, iar când ne vom muta în Caraibe, voi raporta direct la Londra, urmând ca ei să ţină CIA la curent. Avem aceeaşi viziune?
Dexter zâmbi subţire.
— Exact, domnule Bond. Domnul Hoover m‑a însărcinat să vă trans­mit că se bucură foarte mult să vă aibă drept oaspete. Bineînţeles, latura britanică a afacerii nu ne priveşte, aşa că suntem întru totul de acord să lăsăm în seama celor de la CIA aranjamentele cu superiorii dumneavoastră de la Londra. Nu văd de ce n‑ar merge totul ca pe roate. Să bem pentru asta!
Sorbiră din băuturile reci şi tari. Leiter arbora o falsă expre­sie miste­rioasă pe chipu‑i acvilin.
Se auzi o bătaie în uşă. Leiter deschise, şi comisionarul intră, adu­când bagajele lui Bond. Era urmat de doi chelneri care împingeau măsuţe pe rotile, fiecare dintre ele fiind încărcată cu farfurii, tacâmuri, şerveţele de in de un alb imaculat, pe care se apucară să le aranjeze pe masa pliantă.
— Homari în sos tartar, hamburgeri de vită prăjiţi pe cărbune, cartofi prăjiţi, garnitură de conopidă, salată asortată condimen­tată cu mirodenii din insule, îngheţată cu unt topit şi cel mai bun lapte de pasăre din America! E‑n regulă?
— Sună grozav, aprecie Bond, strâmbându‑se în gând la ideea untu­lui topit.
Se aşezară la masă şi savurară delicioasele bucate tradiţionale ame­ri­cane, gătite cu măiestrie.
În timpul mesei, nu schimbară prea multe cuvinte. De‑abia mai târ­ziu, când masa fu strânsă şi li se aduse cafeaua, căpitanul Dexter îşi scoase dintre buze trabucul ieftin şi îşi drese glasul, în mod semnificativ.
— Domnule Bond, începu el, poate că ar fi timpul să ne spuneţi cât anume ştiţi despre cazul cu care ne confruntăm.
Bond îşi deschise pachetul de Chesterfield şi îşi scoase o ţigară. Aşe­zându‑se comod, în fotoliul confortabil din încăperea luxoasă şi bine încălzită, îşi lăsă gândurile să se întoarcă în urmă cu două săptămâni, în ziua aceea cu ger aspru de ianuarie, când îşi părăsise apartamentul din Chelsea, dând piept cu penumbra umedă a ceţei londoneze.
[...]

John Galsworthy - Forsyte saga (fragment)

Dedic soţiei mele FORSYTE SAGA în întregime, socotind că, din toată opera mea, aceasta este singura demnă de ea. Fără încurajarea, simpatia şi critica ei, niciodată n‑aş fi devenit un scriitor, nici măcar aşa cum sunt.

Privilegiaţii care au luat parte la o sărbătoare familială a neamului Forsyte au putut vedea un tablou fermecător şi plin de învăţăminte: o familie din marea burghezie în toată strălucirea ei. Dar dacă vreuna din aceste persoane privilegiate ar fi avut darul analizei psihologice (talent care nu are valoare bănească şi este cu desăvârşire dispreţuit de neamul Forsyte) , putea fi martorul unui spectacol, nu numai încântător în sine, dar şi revelator pentru o tainică problemă umană. Cu alte cuvinte, dintr‑o adunare a acestei familii — în care nici o ramură nu este atrasă către cealaltă, în care nu există nici trei membri legaţi între ei de un sentiment care ar merita denumirea de simpatie — ar fi văzut desluşit dârzenia misterioasă şi concretă care face din familie o unitate atât de puternică în societate, o imagine atât de limpede a unei societăţi în miniatură. Ar fi întrezărit anevoioase căi ale progresului social, ar fi înţeles ceva din viaţa patriarhală, din invazia hoardelor barbare, din înălţarea şi decadenţa naţiunilor. Ar fi avut senzaţia celui ce urmăreşte creşterea unui arbore de când a fost sădit şi care — simbol al dârzeniei, izolării şi izbânzii — trăieşte în mijlocul a sute de alte plante care mor, fiind mai puţin fibroase, cu mai puţină sevă şi rezistenţă. Şi într‑o bună zi arborele îi apare înfloritor, cu coroana‑i verde, cu frunzişul bogat, într‑o izbucnire de prosperitate aproape supărătoare, în culmea măreţiei sale.
În ziua de 15 iunie a anului 1886, în jurul orei patru după amiază, observatorul, care ar fi avut norocul să se afle în casa bătrânului Jolyon Forsyte din Stanhope Gate, ar fi putut vedea neamul Forsyte în culmea înfloririi sale.
Se întruniseră pentru a sărbători logodna domnişoarei June Forsyte, nepoata bătrânului Jolyon, cu domnul Philip Bosinney. Toţi membrii familiei erau de faţă, gătiţi cu mănuşi de culoare deschisă, jiletci gălbui, pălării cu pene şi rochii bogate. Chiar şi Mătuşa Ann venise, cu toate că în ultima vreme îşi părăsea rar colţul preferat din salonul verde al fratelui ei Timothy, unde, la adăpostul unui buchet de ierburi din Pampas, uscate şi vopsite, aşezate într‑un vas de flori albastru, înconjurată de portretele a trei generaţii din neamu Forsyte, şedea toată ziua citind şi tricotând. Chiar Mătuşa Ann era de faţă, cu spatele ei ţeapăn, cu obrazul bătrân, liniştit şi demn, întruchiparea statorniciei neclintite a simţului de proprietate, ideea de bază a familiei.
Când un Forsyte se logodea, se căsătorea sau se năştea, tot neamul Forsyte era prezent. Când un Forsyte murea — dar până acum nu murise nici un Forsyte; ei nu mureau, moartea fiind contra principiilor lor — ei luau precauţiuni faţă de ea, precauţiunile instinctive ale unor oameni cu mare vitalitate, care se apără de orice ştirbire a proprietăţii lor.
În ziua aceea, membrii familiei Forsyte, amestecaţi în mulţimea celorlalţi oaspeţi, erau mai gătiţi ca de obicei. Toată înfăţişarea lor voia să arate o mare încredere în sine, provocatoare, precum şi un aer de respectabilitate strălucitoare — parcă toţi ar fi sfidat o primejdie. Aroganţa obişnuită de pe faţa lui Soames Forsyte se răspândise pe feţele întregii familii: toţi erau cu ochii în patru.
Adversitatea subconştientă a atitudinii lor a făcut din reuniunea de la bătrânul Jolyon un "moment psihologic" al istoriei familiei, moment care constituie preludiul dramei lor. Ceva îi nemulţumea pe membrii neamului Forsyte, nu individual, ci în ceea ce privea familia. Această nemulţumire se manifesta printr‑o şi mai mare desăvârşire în îmbrăcăminte, o cordialitate familiară exuberantă, o exagerare a importanţei pe care o dădeau familiei şi aroganţă. Neamul Forsyte simţea plutind în aer primejdia — factor atât de necesar pentru a scoate la iveală calitatea fundamentală a oricărei societăţi, grup sau individ! Presimţirea unei primejdii dădu armelor lor strălucire. Pentru prima dată, ca familie, ei simţeau, instinctiv, că sunt în atingere cu ceva ciudat şi periculos.
Dincolo, lângă pian, stătea un bătrân gras şi înalt, purtând două jiletci pe pieptul său lat. Avea două jiletci şi un ac cu rubine, în loc de una singură şi ac cu diamante, cum purta în ocazii mai obişnuite. Iar obrazul său ras, pătrat, bătrân, cu pielea palidă şi ochii decoloraţi, deasupra cravatei de satin, avea o expresie de înaltă demnitate. Acesta era Swithin Forsyte. Chiar lângă fereastră — unde putea respira aer proaspăt mai mult decât îi trebuia — stătea James, fratele său geamăn. Bătrânul Jolyon îi numea pe aceşti fraţi "grasul" şi "slabul". James era la fel de înalt ca Swithin cel gras, dar foarte slab, ca şi cum din naştere ar fi fost sortit să facă un echilibru, stabilind o medie. Cu trupul aplecat înainte, ca de obicei, privea spectacolul ce se desfăşura. Ochii săi cenuşii păreau absorbiţi de o nelinişte ascunsă, întreruptă doar de câte o privire iute şi piezişă care cuprindea tot ce se petrecea în jurul lui. Obrajii subţiaţi de două cute paralele, cu buza de sus lungă şi complet rasă, erau încadraţi de favoriţi ca ai lordului Dundreary. În mâini ţinea un vas de porţelan chinezesc, pe care‑l învârtea într‑o parte şi în alta. Nu departe de el, Soames — unicul său fiu — asculta ceea ce spunea o doamnă îmbrăcată în cafeniu. Era palid, complet ras, cu părul negru cam rărit, cu bărbia înălţată şi sucită într‑o parte, cu nasul în vânt, plin de o îngâmfare conştientă, parcă mirosea în silă un ou pe care ştia că nu‑l poate mistui. În spate, vărul lui, George cel înalt, fiul lui Roger, al cincilea Forsyte, cu o privire răutăcioasă pe faţa cărnoasă, pregătea una din glumele sale usturătoare.
Toţi simţeau o apăsare, care era legată de sărbătorirea acestei logodne.
Aşezate în rând, una lângă alta, erau trei doamne — Mătuşile Ann, Hester (cele două fete bătrâne din familia Forsyte) şi Juley (diminutiv de la Julia) care, deşi nu în prima tinereţe, mersese atât de departe cu uitarea de sine, încât se măritase cu Septimius Small, un bărbat cu sănătatea şubredă. Juley îi supravieţuia de mulţi ani. Acum, împreună cu sora ei mai mare şi cu cea mai mică, locuia în Bayswater Road, în casa celui de‑al şaselea şi cel mai mic frate al ei, Timothy. Toate aceste doamne ţineau în mână evantaie şi onorau caracterul solemn al reuniunii printr‑o culoare stridentă, vreo pană neobişnuită sau o broşă deosebită.
În mijlocul camerei, sub candelabru, aşa cum se cuvine să stea gazda, era bătrânul Jolyon, capul familiei. Avea optzeci de ani; părul alb mătăsos, fruntea boltită, ochii mici de un cenuşiu‑închis şi imensa mustaţă albă care cădea şi se răsfira pe bărbia sa puternică îi dădeau un aer patriarhal. În ciuda obrajilor supţi, a gropilor din tâmple, părea a se bucura de tinereţe fără bătrâneţe. Se ţinea foarte drept, iar ochii pătrunzători şi fermi nu pierduseră nimic din limpezimea strălucirii lor. Astfel, faţă de îndoielile şi grijile oamenilor de rând, el părea a se găsi deasupra. Şi avea dreptul la această superioritate, căci mulţi ani de‑a rândul, totul se desfăşurase după vrerea lui. Niciodată nu i‑ar fi trecut prin minte bătrânului Jolyon că ar fi necesar să pară şovăitor sau neîncrezător.
Între el şi cei patru fraţi ai săi, James, Swithin, Nicholas şi Roger — cu toţii prezenţi acolo — era şi multă deosebire, dar şi multă asemănare. Fiecare dintre aceşti fraţi se deosebea de celălalt şi totuşi toţi semănau între ei. Dincolo de trăsăturile şi expresia diferită de pe cele cinci fizionomii, se putea observa o anumită fermitate a bărbiei, ascunsă sub deosebirile superficiale, care le dădea un fel de pecete a neamului. Această trăsătură comună era prea veche pentru a fi urmărită, şi de prea multă vreme statornicită pentru a mai putea fi discutată, dar era adevărata mărturie şi chezăşie a bogăţiei lor.
Generaţia tânără — George mare ca un taur, Archibald palid şi viguros, tânărul Nicholas blând şi îndrăzneţ în încăpăţânarea sa, Eustace grav, hotărât şi convenţional — purta aceeaşi pecete, poate mai puţin accentuată, dar totuşi desluşită, semn de neînlăturat din spiritul familiei.
Pe toate aceste feţe, atât de asemănătoare şi atât de diferite s‑a furişat, într‑un moment sau altul din această după‑amiază, o expresie de neîncredere. Iar obiectul acestui simţământ era, fără îndoială, omul pe care l‑au cunoscut azi, pentru care se întruniseră aici.
Ştiau că tânărul Philip Bosinney nu avea avere, dar s‑au mai cunoscut cazuri în care fete din familia Forsyte s‑au logodit cu asemenea oameni, ba chiar s‑au şi căsătorit cu ei. Nu acesta era motivul propriu‑zis al îngrijorării lor. Nici ei nu ar fi putut spune de unde pornise această neîncredere, căci izvorul ei era învăluit în negura clevetirilor familiale. Negreşit, cu toţii auziseră povestea că a fost să facă vizita de rigoare la Mătuşile Ann, Juley şi Hester, purtând o pălărie moale, cenuşie... o pălărie moale, cenuşie... nici măcar una nouă... ci veche, plină de praf, turtită şi fără formă. "Ceva atât de neobişnuit, draga mea, ceva atât de ciudat!" Mătuşa Hester, trecând prin vestibulul mic şi întunecat, cum era cam mioapă, crezuse că e o pisică străină şi murdară, căci Tommy — pisicul ei — avea prieteni atât de ordinari! încercă s‑o alunge de pe scaun. Şi mare îi fu mirarea când văzu că nu se mişcă!
Întocmai cum artistul caută întotdeauna detaliul semnificativ care întruchipează caracterul esenţial al unei scene, privelişti sau persoane, membrii familiei Forsyte, artişti fără să ştie, s‑au legat, instinctiv, de această pălărie. Acesta era pentru ei detaliul caracteristic, fleacul în care zăcea miezul întregii chestiuni. Fiecare se întreba: "Oare m‑aş fi dus eu la o vizită de rigoare cu asemenea pălărie?" şi fiecare îşi răspundea: "Nu!"; iar unii, cu mai multă imaginaţie, ar fi adăugat: "Aşa ceva nici nu mi‑ar fi trecut prin minte!"
George, auzind această poveste, zâmbi. Pălăria aceea a fost, fără îndoială, pretext pentru o glumă! El însuşi era meşter în aşa ceva!
— Foarte îndrăzneţ! Straşnic "pirat"!
Şi vorba lui George, "piratul", trecu din gură în gură, devenind, în cele din urmă, porecla favorită pentru Bosinney.
După aceea, mătuşile au dojenit‑o pe June pentru pălărie, spunând:
— Noi socotim că tu, drăguţă, n‑ar fi trebuit să‑i îngădui aşa ceva.
June le răspunse cu aerul ei poruncitor şi viu, ca o mică întruchipare a voinţei ce era:
— Oh! Dar ce importanţă are? Phil nu ştie niciodată cu ce e îmbrăcat!
Nimeni nu s‑a aşteptat la un răspuns atât de jignitor. Un bărbat care să nu ştie cu ce e îmbrăcat? Nu, nu se poate!
Dar cine era acest tânăr care şi‑a purtat atât de bine de grijă logodindu‑se cu June, moştenitoarea recunoscută a bătrânului Jolyon? O fi el arhitect, însă asta nu‑l îndreptăţea să poarte asemenea pălărie. Din întâmplare, nici un membru al familiei Forsyte nu era arhitect, unul dintre ei însă cunoştea doi arhitecţi, care n‑ar fi pus niciodată pe cap asemenea pălărie pentru o vizită de rigoare şi în plin "sezon" londonez. Primejdios — ah, primejdios!
June, fireşte, nu vedea nici un soi de primejdie. Ea — cu toate că nu avea încă nouăsprezece ani — îşi crease reputaţia de femeie originală. Doar ea era aceea care îi spusese doamnei Soames — întotdeauna atât de bine îmbrăcată — că penele sunt ceva vulgar. Iar acum, doamna Soames renunţase să mai poarte pene; căci June, draga de ea, era înspăimântător de îndrăzneaţă!
[...]

Emily Dickinson - De număr, socotesc întâi poeţii

 
De număr, socotesc întâi poeţii,
Pe urmă soarele şi vara,
Iar după vară, cerul -
Şi asta ar fi tot.
Însă de recapitulez,
Poeţii par să le cuprindă toate -
Pe ceilalţi spectacolul nu prea-i interesează.
Spun, deci, poeţii – şi `nţeleg tot ce e viaţă.
O vară ţine pentru ei întregul an,
Şi pot creia atâta soare cât ştie cerul să cuprindă,
Iar dacă cerul, în sfârşit,
Ar fi aşa frumos pe cât l-au prevestit poeţii,
Celor ce cred într`înşii
Le va fi `ndreptăţit si visul trecător,
Spre binecuvântarea lor.


Traducere de Margareta Sterian

Cesare Pavese - Femei pătimaşe

Fetele la apusul soarelui se bagă în apă,
Pe când marea se evaporă, cât vezi cu ochiul.
În pădure frunzele tremură, iar când ies afară
Precaute călcând pe nisip, se  aşează la ţărm. Spuma
Îşi vede de jocurile ei zbuciumate cât e ţărmul de
lung.

Fetelor le e teamă de algele scufundate
Sub valuri, căci te-apucă de picioare şi de umeri:
De tot ce-i goliciune a trupului. Se-ntorc repede la
mal,
Zicându-şi pe nume, şi uitându-se una la alta.
Chiar şi umbrele pe fundul mării, în beznă
Sunt enorme şi se văd mişcându-se şovăitoare,
Parcă atrase de trupuri ce trec. Pădurea
E un refugiu tihnit pe când soarele asfinţeşte,
Mai sigur ca prundişul , dar fetelor negricioase
Le place să se arate stând încolăcite-n cearşaf.

Stau între ele pe vine, trăgându-şi cearşaful
Pe picioare, scrutând întinderea mării
Ca pe o pajişte sub soarele muribund. Ar cuteza
vreuna
Din ele să se-ntindă goală pe-o pajişte? Din mare
Vor să tresalte algele, ce se ating de picioare,
Gata să-nşface şi să-mpresoare trupul tremurător.
Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.

Străina aceea necunoscută care înota nopţile
Singură şi goală, în întuneric atunci când luna se-
ascunde,
A dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată.
Era corpolentă şi trebuia să fi fost alb-orbitoare
Ca ochii de pe fundul mării să fi ajuns pân’ la ea.

Trad: Geo Vasile

Donne appassionate

Le ragazze al crepuscolo scendono in acqua, Quando il mare svanisce, disteso. Nel bosco Ogni foglia trasale, mentre emergono caute Sulla sabbia e si siedono a riva. La schiuma Fa i suoi giochi inquieti, lungo l’acqua remota.

Le ragazze han paura delle alghe sepolte Sotto le onde, che afferrano le gambe e le spalle: Quant’è nudo del corpo. Rimontano rapide a riva E si chiamano a nome, guardandosi intorno. Anche le ombre sul fondo del mare, nel buio, Sono enormi e si vedono muovere incerte,

Come attratte dai corpi che passano. Il bosco È un rifugio tranquillo, nel sole calante, Più che il greto, ma piace alle scure ragazze Star sedute all’aperto, nel lenzuolo raccolto.

Stanno tutte accosciate, serrando il lenzuolo Alle gambe, e contemplano il mare disteso Come un prato al crepuscolo. Oserebbe qualcuna Ora stendersi nuda in un prato? Dal mare Balzerebbero le alghe, che sfiorano i piedi, A ghermire e ravvolgere il corpo tremante. Ci son occhi nel mare, che  traspaiono a volte.

Quell’ignota straniera, che nuotava di notte Sola e nuda, nel buio quando muta la luna, È scomparsa una notte e non torna mai più. Era grande e doveva esser bianca abbagliante Perché gli occhi, dal fondo del mare, giungessero a lei.

T.S. Eliot - Rugăciune către Maria

Stăpână cu altar pe promontoriu,
Te roagă pentru toți ce sunt pe nave,cei
A căror îndeletnicire -i peștele și
Cei care fac negoțuri legiuite
Și cei care-i conduc.

Rostește-o rugă iar și-n numele
Femeilor ce și-au văzut feciorii sau soții
Pornind în larg și nemaiîntorcându-se:
Figlia del tuo Figlio
Regină-a Cerului.

Roagă-te și pentru cei ce-au fost pe nave, și,
Călătoria și-au sfârșit-o pe nisip, în buzele mării
Sau în negrul gâtlej ce-afară nu-i mai aruncă
Sau orișiunde nu-i poate-ajunge al clopotului mării
Perpetuu angelus.


(Patru cvartete)
În românește de Sorin Mărculescu

Rainer Maria Rilke - Elegia a zecea

De-ar veni în sfârşit ziua când, ieşind din crunta înţelegere,
imn de bucurie şi slavă să înalţ îngerilor ce încuviinţează.
Nici una din limpezile bătăi ale inimii să nu dea greş
pe strunele moi, şovăielnice, sau
gata să se rupă. Chipul meu înrourat
mai strălucitor să mă facă; înflorească-n sfârşit nezăritele lacrimi.
O, cât de dragi mi-aţi fi atunci, mâhnitelor nopţi.
Cum de nu v-am primit îngenuncheat, nealinate surori,
cum de nu m-am lăsat răsfirat în răsfiratele voastre şuviţe.
Noi, risipitori ai durerilor. Cum încercăm să întrezărim,
în trista durată, dacă nu cumva se sfârşesc. Ele sunt însă, în adevăr,
frunzişul pururea verde, sensul nostru obscur,
UNUL din anotimpurile tainicului an, şi nu numai
anotimp - ci mult mai mult - loc, aşezare, culcuş, sol, lăcaş.

Vai, într-adevăr, cât de străine sunt uliţele Cetăţii-Durere,
unde, în falsa linişte făcută din zgomot asurzitor,
violent smulsă din tiparele golului,
se făleşte poleita larmă, monument al tumultului.
O, cum ar zdrobi un înger sub tălpi, fără urmă, Târgul Consolării,
mărginit de Biserică, de-a gata cumpărată:
curăţică şi închisă şi dezamăgită, ca un oficiu poştal duminica.
Afară însă, necontenit se-ncreţesc marginile bâlciului.
Scrâncioburi ale libertăţii! Scafandrii şi scamatorii zelului!
Şi tirul cu figurinele norocului chinovărit,
unde ceva ţopăie la ţintă şi zdrăngăne ca tinicheaua,
când unul, mai dibaci, nimereşte. Şi în aplauze pleacă-ameţit
mai departe, la voia întâmplării; căci tarabele pe orice curios îl atrag
trâmbiţând şi lărmuind. Adulţii au ceva
mai departe de văzut, cum banii puiesc anatomic,
nu numai pentru distracţie: sexul banului,
totul, întregul, afacerea -, asta instruieşte şi te face rodnic...
... Oh, dar numai ceva mai încolo, în afară
după ultimul gard pe care-i lipit afişul: "Fără de Moarte",
acea bere amară, care pare dulce celor ce o sorb,
în timp ce alte distracţii proaspete mestecă într-una...,
chiar în spatele gardului, chiar după el, acolo se află cu adevărat REALUL.
Copiii se joacă, îndrăgostiţii se-mbrăţişează, -deoparte
şi gravi în iarba săracă, şi câini domnesc peste natură.
Adolescentul este atras mai departe, poate îndrăgeşte
o tânără Tânguire... În urma ei mergând, ajunge-n poieni. Ea-i spune:
- Departe. Noi locuim acolo, afară...
Unde? şi tânărul o urmează.
Ţinuta-i îl farmecă. Umerii, gâtul -, poate că
este de nobilă viţă. Dar o lasă, se-ntoarce,
se uită-napoi, face semn... La ce bun? E doar o tânguire.

Numai morţii tineri, în starea lor dintâi
a liniştii peste timp, a desprinderii,
o urmează cu drag. Pe fete
le-aşteaptă şi se-mprieteneşte cu ele. Blând le arată
ceea ce poartă: perle ale durerii şi-ale răbdării
finele văluri. - Pe tineri însă
îi însoţeşte tăcând.

Dar acolo, în vale, unde-şi au lăcaşul, una din cele mai vârstnice Tânguiri
îl ia în grijă pe tânăr când acesta pune-ntrebări: - Odinioară,
spune ea, am fost un neam mare, noi Tânguirile. Străbunii noştri
săpau la mine acolo în munţii cei mari; găseşti câteodată
la oameni, vreo aşchie şlefuită din durerea străveche,
sau, din bătrânul vulcan, o bucată de mânie-mpietrită ca zgura.
Ei bine, de-acolo-şi trăgea obârşia. Cândva fost-am bogate. -
Şi ea-l conduce cu blândeţe prin întinsa privelişte a Tânguirilor,
şi-i arată coloanele templelor sau ruinele falnicelor castele
din care prinţi ai Tânguirii domneau odinioară-nţelept
peste ţară. Îi arată înalţii arbori de lacrimi
şi câmpii de-nfloritor alean
(cei vii le ştiu numai în chip de catifelat frunziş);
i-arată animalele bocetului, păscând, - şi uneori
o pasăre ţâşneşte cuprinsă de spaimă şi zboru-i săgetat
în privirea lor înălţată înscrie până departe icoana însinguratului ei ţipăt. -
Seara, îl duce la mormintele strămoşilor
din neamul Jeluirilor, - sibile, prooroci.
Dar când noaptea se-apropie, atunci păşesc mai încet, şi-n curând
asemenea lunii se-nalţă, veghind peste toate
monumentul funebru. Frate cu cel de la Nil,
sublimul Sfinx -: chip al tăinuitei cămări.
Şi uimirea-i cuprinde în faţa acestei încununate frunţi, ce pururi
tăcând, pe cumpăna stelelor aşează
icoana umană.

Ci privirea sa ameţită încă de proaspăta moarte
nu o desluşeşte. Contemplarea ei, dimpotrivă,
sperie bufniţa dindărătul marginii Pschentului (Pschentul este coroana Egiptului de Sus şi a Egiptului de Jos - n.r.) Şi ea
cu o prelungă, înceată atingere de-a lungul obrazului,
pe cea mai pârguită rotunjime a lui,
delicat desenează în noul
auz al mortului, pe-o foaie
îndoit desfăcută, negrăitul contur.

Iar mai înalt, stelele. Noile. Stelele acestui tărâm al Durerii.
Lin Tânguirea le numeşte: - uite, aici:
CAVALERUL, TOIAGUL, iar constelaţia mai deplină ei o numesc:
COROANE DE FRUCTE. Şi mai departe, către pol:
LEAGĂN; DRUM; CARTE-ARZĂTOARE; PĂPUŞĂ; FEREASTRĂ.
Dar pe cerul de miazăzi, fără prihană ca-n palma unei mâini
binecuvântate, limpede strălucind - marele M,
care-nsemnează Mumele... -

Dar e timpul să plece cel mort, şi tăcând, Tânguirea mai vârstnică
îl duce până la valea prăpăstioasă
unde, în clarul lunii, licăreşte
Izvorul Bucuriei. Cu evlavie
ea îl numeşte şi-i spune: "La oameni
acesta-i un şuvoi ce năvalnic îi poartă".

Se opresc la poalele muntelui.
Şi-acolo ea-l strânge la piept plângând.

Singur el urcă, se pierde în munţii Durerii-din-Începuturi.
Şi nici măcar o dată nu mai răsună pasul său
din acel destin fără grai.

Dar dacă cei nesfârşit morţi ar trezi în noi un simbol
iată, ne-ar arăta mâţişorii
atârnând în alunii golaşi sau
ne-ar vorbi despre ploaia ce cade pe-ntunecatul pământ primăvara.

Şi noi, care-nţelegem norocul
ca pe-un SUIŞ, am fi cuprinşi de-nfiorare
care-aproape ne doboară
când ceea ce este fericit CADE.


traducere : George Popa

Stephane Mallarme - Vero Novo

 
A primăverii zile bolnave vin şi-alung
Senina iarnă, albă, când arta e lucidă,
Şi-n minte, unde sânge posomorât prezidă,
Se-ntinde neputinţa cu un căscat prelung.

Mi se-ncropesc sub ţeastă amurguri albe, dense,
Un cerc de fier mi-o-ncinge, precum un sarcofag.
Şi cat în pribegire, un Vis frumos şi vag.
Prin câmpi, în coptul zilei şi-al sevelor imense.

Dar cad, strivit de-arome de iarbă şi copac,
Şi-o groapă sap cu faţa-mi să-nnăbuş Reveria
Muşcând lut cald în care-ncolţeşte liliac.

Şi-aştept, în scufundare, să urce nostalgia...
- Estimp, Azurul râde-n frunzişul efemer,
În care zburdă păsări şi ciripesc spre cer.

Mihail Lermontov - Mie

Că n-o iubesc şi n-o ador,
Aşa mi-a spus cu nepăsare,
Vrând nesfârşitul să-l măsor
Şi dragostei să-i pun hotare.

Dispreţuindu-i măreţia
O clipă doar, ea-mi dovedi
Că nu pot alunga robia
Ce sufletul mi-l copleşi,

Că nimeni lanţul nu-mi doboară,
Că liniştea mi-e doar atât:
Un glas de heruvim ce zboară
Peste-un infern posomorât.

Mihail Lermontov - Îngerul

Pe ceruri, în noapte, un înger zbura
Şi-un cântec din ceruri cânta.
Şi lună, şi stele, şi norii pe vânt
Uimiţi ascultau acel cânt.

Cânta despre drepţii cu albe veşminte
Din umbrele raiului sfinte.
Cânta despre Tatăl ceresc, lăudându-l -
Şi neprihănit era cântul.

Ducea către lumea aceasta de jale
Un suflet în braţele sale;
Iar cântul rămase în sufletul crud
Uitat în adânc, neştiut.

Şi vreme-ndelungă, prin lume, cu dor
Tânji într-un chin arzător,
Nestinsă de tristele omului plângeri,
Cântarea aceea de îngeri.

Mihail Lermontov - Rugăciunea

În clipe de amărăciune
Când scârba mă cuprinde,
De-o mangâioasă rugăciune
Eu îmi aduc aminte.

Ş-o putere-nviitoare
Dintr-însa îmi răsună
Şi o simţire alinătoare
Cu dânsa împreună...

Parcă dai jos o greutate
Când grijile-ncetează,
Nădejdi, credinţe-apropiate
Viaţa-ţi luminează...