PAUL VALÉRY - INSINUANTUL

Curbe, o, meandru
Al seducţiei, – oare
E vreun gest mai tandru
Decât o lentoare ?

Drumu-mi ce-l ştiu bine
Eu îl vreau şi-al tău;
Gându-ascuns în mine
Nu e să-ţi fac rău.

Surâzândă,-n fasta
Seară, – te răneşte
Libertatea asta
Ce descumpăneşte ?

Curbe, o, meandru,
Taina mea adâncă,
Verbul cel mai tandru
Amâna-l-aş încă.

În traducerea lui Şerban Foarţă

Guillaume Apollinaire - Loreley

La Bacharach de-o vrăjitoare blondă se zvonea
Mureau pe rând bărbaţii îndrăgostiţi de ea

Episcopul chemând-o-într-o zi la judecată
Orbit de frumuseţea-i o şi iertă îndată

O Loreley frumoaso cu ochi de nestemate
Ce mag a pus în tine puterea-i fără moarte

Sătulă sunt de viaţă mi-s ochii blestemaţi
Căci au murit părinte privindu-mă bărbaţi

Mi-s ochii două flăcări nu nestemate rare
Zvârliţi-i dar în flăcări să-şi afle-a lor pierzare

În flăcările tale eu ard copila mea
Să te condamne altul tu m-ai vrăjit deja

Nu râdeţi preasfinţite rugaţi-vă deci iute
Daţi semn să mă omoare şi Domnul să vă-ajute

Iubitul meu plecat e pe-ndepărtat meleag
Daţi semn să mă omoare căci n-am nimica drag

Mi-e inima bolnavă eu trebuie să mor
De m-aş privi-n oglindă ar trebui să mor

Mi-e inima bolnavă căci n-am pe-al meu iubit
Mi-e inima bolnavă de când m-a părăsit

Episcopul la sine trei cavaleri chemat-a
Duceţi-o-n mânăstire e rătăcită fata

Te du nebună Lore cu ochi tremurători
Vei fi în alb şi negru măicuţă mâine-n zori

Porniră-apoi toţi patru la drum peste muscele
Îi implora frumoasa cu ochii plini de stele

Lăsa-ţi-mă o clipă pe acel mal frumos
Ca să mai văd o dată castelul meu frumos

Şi să-mi mai văd în fluviu ochi limpezi blonde plete
Voi merge-apoi în schitul de văduve şi fete

Zburda pe stâncă vântul prin părul ei bălai
Strigară cavalerii o Lore Loreley

Pe Rin soseşte-o luntre e el de bună seamă
Iubitul meu e-ntr-însa el m-a văzut mă cheamă

O inima-mi se-nmoaie iubitul meu soseşte
Atunci ea se apleacă şi-n Rin se prăbuşeşte

Căci s-a văzut în unde frumoasa vrăjitoare
Cu ochii săi ca Rinul cu părul ei de soare


Versiune românească de
Petru Dincă

Sappho - Invocaţie către zeiţa Afrodita

Afrodita, fiica lui Zeus, vicleană
Tu din tronul tău scăpărând lumină,
Nu mă frânge în chinuri, te rog, stăpână
Nici în aleanuri.

Zeiţa: "Cine te supără?
Persuasiunea pe cine vrei să convingă?
În curând cea care fuge acum de tine te va urmări,
şi, dacă nu te iubeşte, te va iubi."

Sappho - Unei femei needucate

Când vei fi murit, vei zace pe veci,
fără ca cineva să-şi aducă aminte de tine;
tu n-ai avut niciodată parte de trandafirii Pieirii;
fără renume aici, tot aşa vei rămâne şi în Hades,
rătăcind încolo şi încoace printre morţii necunoscuţi.

Sappho - Afrodita

Fericit mire, căsătoria s-a împlinit aşa cum ţi-a fost pe plac,
ai fecioara pe care ţi-ai dorit-o;
înfăţişarea ta, mireasă, este numai graţie,
privirea ţi-e nespus de dulce,
iubirea e răspândită pe faţa ta frumoasă.
Afrodita te-a cinstit în mod deosebit...

Wislawa Szymborska - Bunătatea orbilor

Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.

Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.

Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.

Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales –
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.

Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Wislawa Szymborska - Teroristul... pândeşte

Bomba va exploda în bar la unu şi douăzeci.
Acum e doar unu şi şaisprezece minute.
Unii încă mai au timp să intre.
Alţii să iasă.

Teroristul e de cealaltă parte a străzii.
Distanţa îl protejează
şi priveşte ca la cinema:

O femeie într-o jachetă galbenă... intră.
Un bărbat cu ochelari fumurii... iese.
Un grup de băieţi în blugi... discută.
Şaisprezece minute şi patru secunde.
Un puştan norocos călare pe scuter... trece.
Un pălugan... intră.

Şaptesprezece minute şi patruzeci de secunde.
O fată... se plimbă; o fundă verde-i flutură-n păr.
Autobuzul o acoperă.
Unu şi optsprezece minute.
Fata a dispărut.
O fi intrat? N-o fi intrat?
O să vedem cînd or să scoată cadavrele.

Unu şi nouăsprezece minute.
Se pare că nimeni nu mai intră.
Un grăsan chelbos părăseşte localul.
Se scotoceşte prin buzunare.
Mai sînt zece secunde pînă la şi douăzeci.
Grăsanul se întoarce să-şi recupereze mănuşile.

E unu şi douăzeci.
Cum se tîrăşte timpul.
Acum e momentul.
Nu, nu chiar acum.
Ba da, acum.
Bomba... explodează.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Wislawa Szymborska - Unora le place poezia

Unora –
asta înseamnă că nu tuturor.
Nici măcar celor mai mulţi, doar cîtorva.
Nu punem la socoteală şcolile, unde-i impusă,
nu-i socotim nici pe poeţi,
ne dă cam două fiinţe dintr-o mie.

Le place –
dar le place şi supa cu găluşte,
şi complimentele, chiar şi culoarea albastră,
haina cu care s-au obişnuit,
nu mai vorbesc de propria lor părere
sau mîngîiatul unui cîine.

Poezia –
dar ce e poezia?
S-au dat atîtea răspunsuri evazive
la această întrebare.
Nici eu nu ştiu ce-i poezia,
şi mă agăţ de-acest nu ştiu ca de-un colac de salvare.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Wislawa Szymborska - Nevasta lui Lot

Probabil am privit în urmă din curiozitate.
Dar e posibil să fi avut şi alte motive.
Am privit în urmă jelindu-mi vasul de argint.
Din neatenţie, în timp ce-mi încheiam sandala.
Să nu mai văd ceafa plină de virtuţi
a soţului meu, Lot.
Ştiam că nici de-aş cădea moartă
nu s-ar opri din drum.
Din nesupunerea unui om înjosit.
Cercetînd dacă pe urme îmi călca cineva.
Lovită de tăcere, sperînd că Dumnezeu se răzgîndise.
Cele două fiice ale noastre dispăruseră peste vîrf de deal.
Simţeam cum îmbătrînesc. Distanţă.
Rătăceam fără sens. Toropeală.
Am privit în urmă aşezîndu-mi desaga pe pămînt.
Am privit în urmă cu teamă, neştiind încotro să păşesc.
În cale mi-au apărut şerpi,
păianjeni, şoareci de cîmp, şi pui de vulturi.
Nici buni, nici răi. Pur şi simplu orice vietate
se chinuia să răzbată prin panica iscată.
Am privit în urmă devastată.
Ruşinată pentru că mă furişam.
Pentru că-mi venea să urlu, să mă-ntorc.
Sau doar pentru rafala de vînt ce mi-a despletit părul
şi mi-a-ndepărtat pentru o clipă veşmîntul ce m-acoperea.
I-am simţit privindu-mă de pe zidurile Sodomei,
i-am simţit izbucnind în rîs, o dată şi încă o dată.
Am privit în urmă cu mînie.
Savurîndu-le soarta cumplită.
Am privit în urmă pentru toate cele menţionate mai sus.
Am privit în urmă fără vreo intenţie.
O piatră mi s-a rotit sub talpă, mîrîind la mine.
Brusc, pămîntul s-a despicat şi mi-a tăiat drumul.
Pe-o margine de crăpătură un hîrciog păşea mărunt,
şi-n acel moment amîndoi am privit în urmă.
Nu, nu. Am continuat să alerg,
m-am tîrît, am încercat să zbor
pînă cînd întunericul s-a prăvălit din ceruri
şi odată cu el ţărînă şi păsări moarte.
N-am putut să respir şi m-am rotit fără sens.
De cineva m-ar fi văzut şi-ar fi închipuit că dansam.
Probabil am avut ochii deschişi.
Probabil am căzut cu faţa spre oraş.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Jack Kerouac – haiku-uri

în dulapul meu de medicamente
musca iernii
a murit de bătrânețe

jaluzelele mele japoneze
sunt trase
citesc despre Etiopia

jaluzelele mele cristice
sunt trase
citesc despre Virgina

ascultând păsările cum cântă
pe voci diferite îmi pierd
perspectiva despre istorie

am mers în pădure
să meditez
a fost prea frig

sunt așa de furios
c-aș mușca
din vârful munților

urăsc extazul
acelui trandafir
acelui păros trandafir

păpușile galbene se înclină –
săraca femeie
e moartă

lună plină –
pin –
casă veche

lună plină în copaci
– peste drum
închisoarea

pentru un moment
luna
a purtat ochelari de scafandru

bând vin
– regina greciei
pe un timbru poștal

știi de ce mă cheamă Jack?
de ce?
uite de ce

biroul plin
de scrisori –
mintea mea e liniștită

viscol în suburbii
– poștașul
și poetul plimbându-se

după cutremur,
un copil plângând
în acea tăcere

o mașină vine dar
pisica știe
că nu e un șarpe

o pasăre ciugulind coceni
pe o coastă ierboasă de deal
proaspăt cosită

un mare gras fulg
de zăpadă
căzând singur singurel

un taur negru
și o pasăre albă
stând împreună pe țărm

un balon prins
în copac – apus
în grădina zoo din Parcul Central

ah păsările
la apus,
mama și tatăl meu

vocea criticilor
în holul teatrului –
o molie pe covor

„vântul e de-acord cu mine
nu soarele” –
sfoara de haine

luna
e o
lămâie oarbă

acele păsări stând
afară pe gard –
toate vor muri

cai de catifea
la licitația din vale –
femeie cântă

ei iată-mă
e 2 p.m. –
ce zi e?

copacul arată
ca un câine
lătrând la Paradis

rozalii
pe cartea sfântă
– genunchii îmi sunt reci

în gheața dimineții
pisicile
pășesc cu grijă

nicio telegramă azi
– doar mai multe frunze
căzute

castelul gandharvelor*
e plin de cupluri tinere
îmbătrânind

flori galbene de dimineță
– gândindu-se la
bețivii mexicului

scena națională
– soarele amiezii târzii
în acei copaci

amurg – băiat
lovind păpădiile
cu un băț

ț-ai adus omagiul
lunii,
iar ea s-a scufundat

apă într-o gaură
– iată
cerurile ude

aș vrea să fiu un cocoș
să-mi las sperma
pe trotuar strălucind!

lună de august – oh
am un buboi
pe o coapsă

beat ca un huhurez
trimit scrisori
prin furtună

toată ziulica purtând
o pălărie care nu era
pe capul meu

fete frumoase și tinere alergând
sus pe treptele bibliotecii
în fustele lor scurte

traversând stadionul de fotbal,
venind de la muncă,
singuraticul om de afaceri

inutil! inutil!
– ploaia grea
ajunge în mare

după duș,
printre trandafirii umeziți
pasărea aruncându-se în apă

micul vierme
se coboară de pe acoperiș
pe un fir confecționat de el

pocnește din deget
oprește lumea!
– plouă și mai tare

căderea nopții – prea întuneric
să citesc pagina,
prea frig

urmărindu-se,
pisicile mele se opresc
când tună

seară de primăvară –
cele două
surori de optsprezece ani

poștașul a întârziat
– geamul closetului
sclipește

stadion de baseball gol
– un prihor
țopăie de-a lungul băncii

noapte de primăvară –
o frunză căzând
de pe hornul meu

o mierlă – nu!
o mierlă albastră –creanga părului
încă se clatină

canapeaua mea deranjată
– vocea femeii
din camera de alături

tălpile pantofilor mei
sunt curate
de la colindatul prin ploaie

albină, de ce te
holbezi la mine?
nu sunt o floare!

hambarul, înnotând
în o mare
de frunze suflate de vânt

licurici dormind
pe această floare,
lumina ta-i aprinsă!

* gadharva e numele unor ființe distincte din hinduism și budism; de asemenea, este și termenul folosit pentru muzicienii pricepuți din muzica indiană clasică

Traducător Iulian Leonard

Wislawa Szymborska - Platon, sau de ce

Din motive incerte
sub circumstanțe neștiute
Ființa Ideală a încetat să mai fie satisfăcută.

Ar fi putut continua la infinit,
tăiată din întuneric, forjată din lumină,
în grădinile sale adormite deasupra lumii.

De ce, oare, a început să caute senzații tari
în compania rea a materiei?

La ce bun ar fi pentru epigoni,
inepți, bătuți de soartă,
lipsindu-le orice cale către eternitate?

Înțelepciunea saltă
cu un ghimpe înfipt în călcâiul său?
Armonia a deraiat
de la apele învolburate?
Frumusețea
cu viscerele sale neatrăgătoare
și Binele –
de ce umbră,
când nu avea una înainte?

Trebuie să fi fost un motiv,
oricât de incert,
dar chiar și Adevărul Gol, ocupat cu răvășirea
garderobei pământului,
nu-l va trăda.

Să nu mai zic, Platon, de acei poeți îngrozitori,
gunoi împrăștiat de briza ce vine de sub statui,
resturi ale acelei mărețe Tăceri de sus.

Traducător Florin Buzdugan

Wislawa Szymborska - Fotografie din septembrie 11

Au sărit de la etajele în flăcări –
unu, doi, câțiva,
de mai sus, de mai jos.

Fotografia i-a păstrat în viață
iar acum îi ține
deasupra pământului înspre pământ.

Fiecare este încă întreg,
cu o față anume
și sângele bine ascuns.

Este suficient timp
pentru păr să se dezlege,
pentru chei și monede
să cadă din buzunar.

Încă sunt în apropierea aerului,
în interiorul compasului de locuri
care abia acum s-au deschis.

Pot face doar două lucruri pentru ei –
să descriu acest zbor
și să nu adaug un ultim vers.

Traducător Florin Buzdugan

Wislawa Szymborska - Sfârșitul și începutul

După fiecare război
cineva trebuie să facă ordine.
Lucrurile nu se vor
îndrepta de la sine, în fond.

Cineva trebuie să împingă molozul
la marginea drumului
ca vagoanele pline de cadavre
să poată trece.

Cineva trebuie să se nămolească
în gunoi și cenușă,
arcuri de canapea,
cioburi de sticlă
și cârpe pline de sânge.

Trebuie adusă o grindă
ca să proptească un perete.
Trebuie pus un geam,
repusă o ușă.

Estetic nu e,
și durează ani întregi.
Toate camerele de filmat s-au dus
după un alt război.

Ne vor trebui iarăși podurile
și noi stații de tren.
Mânecile se vor jerpeli
de la atâta suflecat.

Cineva, cu o mătură în mâini,
încă-și amintește cum a fost.
Altcineva ascultă
și dă din capul său întreg.
Dar sunt deja cei din apropiere
care încep să umble de colo-colo,
care se plictisesc.

Afară din tufișuri
uneori cineva încă aruncă
argumente ruginite
și le duce în mormanul de gunoaie.

Cei care au știut
ce se-ntâmpla aici
trebuie să le facă loc celor
care știu mult prea puțin.
Și aproape nimic decât puțin.
Și, în cele din urmă, cei care nu știu mai nimic.

În iarba care dă pe dinafară
cauze și efecte
cineva trebuie întins în afară,
lama ierbii în gura sa
holbându-se la nori.


Traducător Florin Buzdugan

Héctor P. Agosti- Brâncuşi

Sfântul Ioan al Crucii a putut asculta muzica

inefabilă a „singurătăţii sonore”.

Brâncuşi ne inundă

cu sonora lui linişte

E o muzică patetică şi în acelaşi timp

senină, ca şi cum ne-am simţi deodată aidoma primului

om de la purcederea lumii,

uluiţi de imensa linişte , dar copleşiţi

în acelaşi timp

de reala şi profunda sa sonoritate.

La Brâncuşi parcă s-ar fi împlinit

profeţia lui Antonio Machado:

că vorbesc doar inima şi piatra,

o piatră redevenită inimă prin graţia poeziei şi o

şi mai tare inimă în neîntreruptul ei dialog

liniştit.

Omul descoperă astfel o dimensiune rotundă.

Se află el însuşi în faţa lumii,

se află el însuşi în lume,

se află el însuşi în sine:

se poate contempla în totalitatea lui

de fiinţă totală.

Iar liniştea se populează de muzici,

deoarece Brâncuşi face ca omul să se nască

în înfiorare.

Trad. Ion Caraion

Konstantinos Kavafis - Cuvântul şi tăcerea

“Dacă vorbele n-au nici un înţeles, tăcerea e preţioasă”- proverb arab

“De aur e tăcerea şi de argint Cuvântul.”

Care profan rostit-a astfel de blasfemie?

Ce asiat zănatic, orb şi mut, sfidând la fel destinul orb şi mut

care nebun, străin de lume, duşman

virtuţii, a numit sufletul o himeră, cuvântul de argint?

Singurul dar al nostru  atotcuprinzător,

tristeţi şi-avânt, iubire, bucurie,

singurul fapt uman în tot ce-avem sălbatic!

Tu care îl numeşti de-argint nu ai credinţa

în viitorul dezlegând tăcerea, în tot ce-ar însemna

 cuvânt de taină

Neînţelept eşti, mersul nainte nu te-ncântă-

cu ce nu ştii-tăcerea de aur-te hrăneşti.

Eşti bolnav-căci tăcerea-i neştiutoarea-i boală,

iar Cuvântul cel cald şi-atrăgător-sănătate,

Tăcerea –i umbră, noapte; Cuvântul-plină zi.

Cuvântul adevăr e, viaţă-nemurire.

Să cuvântăm întruna, tăcerea nu-i a noastră

de vreme ce ni-e chipul după al Vorbei chip.

Să cuvântăm întruna, căci gândul sfânt din noi e

vorbirea cea de abur a sufletului mut.

15 ianuarie 1892

Trad. Elena Lazăr

Yannis Ritos – Simfonie de primăvară

I

Voi părăsi

piscul alb acoperit cu zăpadă

ce încălzea cu un surâs rece

nemărginita mea singurătate.

Îmi voi scutura de pe umeri

cenușa aurie a aștrilor,

așa cum vrăbiile

își scutură zăpada

de pe aripi.

Așa modest, omenos, întreg

așa preabucuros și neprihănit

voi trece

pe sub acaciile înflorite

ale mângâierilor tale

și voi bate

în geamul prealuminos al primăverii.

Voi fi băiatul cel bun

care le zâmbește lucrurilor

și sie însuși

fără șovăire sau neîncredere.

Ca și cum nu aș cunoaște

chipurile palide

ale amurgurilor de iarnă,

lămpile din casele pustii

și trecătorii singuratici

pe sub lumina lunii

în august.

Un copil.

II

Îmi închisesem ochii

pentru a scruta lumina.

Orb.

Arsesem flacăra

pentru a respira.

Nopțile

ascultam foșnetul tăcerii

iar răsuflarea zâmbetului

nu cunoștea pocăința.

Să îmi curgă lacrimi

pe mâinile-mi diafane

cuprins de o bucurie diafană

ce nu cunoaște dorința.

Nu dezmierdări. Nu vise.

Mai departe.

Acolo unde visul se năruie

și pieirea își află pierzania.

Și ai venit tu.

III

Privește iubito

cum te privesc

mâinile mele îndurerate.

Ca doi copii orfani

care plângeau seara

fără pâine

și au ațipit tremurând

în zăpadă.

Înghețaseră, dar nu cerșeau.

Țineau

o floare tăcută

și se jucau gingaș și stângaci

pe drumurile desfundate.

Iubito

privește cum șovăie

mâinile mele întunecate.

Cum se poate deschide

această poartă a luminii

pentru mine care nu am cunoscut

nici umbra unei sclipiri?

Sfios stau afară în frig

și privesc ferestrele mari,

trandafirii luminați

și cristalele

și îmi tot spun să pornesc la drum

înspre noaptea știută

și tot stau

în fața ușii tale.

Nu mă chema încă.

Hai să prelungim

aceste ceasuri tulburi,

preapline

în care două lumi

se întâlnesc

în care două glasuri grave

plutesc

pe o coardă de argint

și un strop de rouă

tresaltă și se leagănă

în floarea nopții.

Aici va sta,

acolo va cădea.

Iubito

ce se pregătește pentru noi

sub privirile zeilor

în spatele acestei revărsări de lumină?

V

Bătaia clopotelor luminii

ne întâmpină

pe țărmul auriu al mării.

Aurora trece pe nisip

abia umezindu-și tălpile goale

în undele de aur.

O tânără fată

a deschis fereastra

și i-a zâmbit mării.

Și-a închis ochii în fața luminii

pentru a scruta în străfunduri

strălucirea surdă

a zâmbetului ei.

Ascultă toaca

bisericilor de la țară.

Vine de foarte departe

de la foarte mare adâncime.

De pe buzele copiilor,

din neștiința rândunelelor,

din curțile albe, duminica,

din caprifoiul și hulubăriile

caselor sărăcăcioase.

Ascultă toaca

bisericilor în primăvară.

Sunt bisericile

ce nu au cunoscut răstignirea

și învierea.

Au cunoscut doar icoanele

Băiatului de doisprezece ani

cu o mamă gingașă

care îl aștepta seara în prag,

și cu un tată pașnic care răspândea mireasma de ogor

și purta în ochi solia

viitoarei Maria Magdalena.

Hristoase al meu

ce ar fi fost drumul tău

fără smirnă și fără nard

pe picioarele tale prăfuite?

Departe, departe

priveai

cerul

cu un surâs de azur

în timp ce mirul spicelor

și pașii femeilor

râdeau

în fața ferestrei tale.

Iubito,

culegând mușețel

și privind marea

vom spune iarăși

rugăciunea noastră din copilărie

laolaltă cu păsările și cu frunzele.

Și de departe, din străfunduri toaca

bisericilor copilăriei

va cânta cântecul

gingașului Nazaret

peste câmpiile înverzite.

VI

Iubito

viața și bătaia aripilor mele

țin doar o clipă.

Nu vezi

pe pielea mea

strălucirea primei deschideri?

Nu auzi

în fibrele mele

mii și mii de aripi ale unor mici ciocârlii

pe care de-abia le-a atins

prima rază

a zorilor?

Cât sunt de tânăr.

Cât sunt de tânăr

la adăpostul pleoapelor tale.

Mușchiul de pământ

de pe bătrânele izvoare

ce își adună lacrimile de argint

în oglinzile albastre ale cerului

doarme îndărătul ochilor mei

care te privesc.

Nici o ruptură.

Amintirea despărțirilor

nu îmi zbârcește mâinile

pe care zorii le-au prins în căușul mîinilor tale.

Pe buzele tale gust

verdeața de la țară

și legendele mării.

Căldura trupului tău

mă îmbracă în veșmântul soarelui.

Pecetluiește răsăritul

din ferești.

Cugetările și stihurile

se prelungesc în noapte

iar din patul nostru noi

de-abia le auzim glasurile

ca niște sporovăieli de bețivi

care îi vorbesc propriei umbre

și lunii nevolnice.

Lumina din părul tău de prințesă

acoperă umerii nopții.

Aștrii se cufundă

în adâncurile ochilor tăi

și noi înflorim

încrezători și frumoși

asemenea creaturilor

în prima zi a Domnului

când nu întrebaseră și nu se minunau de nimic.

VIII

Mi-am azvârlit

armura

pe coridorul tău luminos.

Eram gol când am bătut

la ușa iatacului tău.

Scăldându-mă în strălucirea

așteptării

unei vieți depline

de pe trupul meu se scurgeau

picăturile soarelui.

Și atunci când patul s-a deschis

înspre cerul inundat de lumină

mi-am depus la picioarele tale

ultima-mi mască.

Astfel

un zeu a abandonat

împovărătoarea lui putere

și elogiile lingușitorilor.

Înveșmântat

în aripile albe ale neprihănirii

a venit să își încolăcească gâtul

în jurul coapselor trandafirii

ale Ledei.

Acolo și-a recunoscut dumnezeirea

și a scris cu ciocul

pe carne

poemul Elenei.

Iubito

tot sufletul îmi tremură,

frunziș al recunoștinței.

Mă rog în genunchi.

Doamne al meu, Doamne al meu

dragostea mea dispăruse

ca să mă bucur și să pricep

măreția ta.

IX

Murmurul serii

și sclipirile iasomiilor

așteaptă un răspuns

în fața pragului nostru.

Ce vor de la noi?

Ce ne aduc?

Trupul tău gol

trupul tău gol

gol-goluț

împlântat în inima nopții

răsărit de aur

– lumina întrupată.

Gol

înfășurat în trupul tău

fără de flori, glas și cântec.

Nici o altă lumină

să nu umbrească lumina

ce răsare din carnea ta.

Dragostea

mai mare

decât tăcerea

îl unește pe Dumnezeu cu omul

și umple nemărginita prăpastie

cu aripi și flori.

Închid ochii.

Trăiesc și iubesc.

O coardă muzicală

întinsă pe trupul tău

veghează și răspunde

vigorii cerului

și pământului.

Un geamăt de fericire

se înalță din măruntaiele pământului

din peșterile pădurii

străbate timpul

și spațiul

în noaptea înmărmurită.

Înlăuntrul său se zvârcolește

întreaga viață și întreaga moarte.

Mijește de ziuă,

Liniște.

Oboseala zeilor.

Cine este?

O rază bate

cu degetul ei mic

în geamul închis.

Nu vorbi.

Două trupuri goale

strălucesc prin brumă –

două berze

neclintite

pe acoperișul lumii

mai presus de solemnitatea

câmpiilor în floare de dimineață.

X

Iubire, iubire

nu mi-ai adus

nici o firimitură de lumină ca să pot cina.

Nemâncat, gol și fără lacrimi

colindam prin munți

și îmi aținteam ochii neînduplecați

înspre cer

căutându-mi răsplata

tăcerii și a cântecului.

Gingașele amurguri,

culmile domoale ale munților

și serile strălucitoare de vară

mă întrebau unde ești, iubire.

Și eu nu aveam ce să răspund

și plecam în tăcere

azvârlindu-mă la pământ

ca să îmi ascund umilința.

Zorii pământii

își rezemau pe pervazul meu

bărbia lor străvezie,

își pironeau ochii lor mari și albaștri

pe fruntea mea lată

și mă priveau cu amărăciune,

cerându-mi să mă dezvinovățesc.

Ce să răspund, iubire?

Și treceam pragul

îmi scuturam părul negru corb în lumină

și le cântam în lung și în lat vânturilor

cântecul „nesupusului”.

Încăpățânat, palid și trufaș

priveam lumea și strigam:

” Nu am nimic,

toate sunt ale mele”.

Și totuși un glas de copil

plângea stăruitor înlăuntrul meu

fiindcă nu veniseși, iubire.

În nopțile de primăvară

când polenul aștrilor

și al florilor

veghea pe pielea mea

o sclipire îndurerată

se târa prin sufletul meu nemărginit

fiindcă întârziai să vii, iubire.

De aceea chiar și cele mai strălucitoare stihuri ale mele

aveau ascuns în inima lor

zvâcnetul unui suspin

fiindcă lipseai din inima mea, iubire.

Când rătăceam

în singurătatea toamnei

prin pădurile golașe

căutând cu degetele strânse

soarele care se ridica palid

pe deasupra lacurilor înghețate,

pe tine te căutam, iubire.

Și atunci când îmi întorceam

ochii de la pământ

și ciuruiam cu priviri de foc

zidurile nopții

era pentru că nu voiam să plâng

pentru că nu te gândeai la mine, iubire.

Căutându-l pe Dumnezeu

te căutam pe tine.

Așteptându-te pe tine

mi-am umplut grădinile

cu crini albi

ca să-ți afunzi în ei pulpele

în serile argintii

în care luna îți stropește cu rouă

chipul tău preaslăvit din fildeș.

Pentru tine, iubire, am pregătit totul

și dacă am învățat să cânt atât de dulce

a fost pentru că în chiar glasul meu

căutam să găsesc urmele pașilor tăi

căutam să sărut

fie și numai praful umbrei tale,

iubire.

  XI

Eu care am dormit

(atâția ani)

fără foc, fără opaiț

eu care îmi îmbrățișam doar

umbra mea tăcută

mi-am dezvelit buzele

ca să preaslăvească

venirea ta.

Atât de sărac eram, iubire,

atât de sărac

încât nu aveam în palmă nici o mângâiere

ca să îmi cumpăr ceasurile

în care nu aveam obolul unui sărut

ca să-l dau căpitanului umbrelor

să mă treacă pe celălalt mal.

Toată viața mi-am risipit-o

săpând în pustie

și așteptând fără să o cunosc

sămânța privirilor tale.

Călit

de amărăciune

și de veghe

m-am învrednicit de sosirea ta.

Îți mulțumesc.

Îți mulțumesc.

M-am născut ca să apuc

să dau binețe pe marginea drumului

soarelui din ochii tăi.

Dacă nu ai fi venit, iubire,

ce i-aș fi răspuns lui Dumnezeu

când într-o noapte

dedesubtul torțelor aștrilor

m-ar fi întrebat

cum am arat pământul,

cum am folosit

semințele florilor

pe care mi le-a încredințat?

Lasă-mă să plâng

pe genunchii tăi

în mijlocul binefăcătoarelor tale mângâieri.

XII

Plăsmuind flori netrebuincioase

am uitat să trăiesc.

Dincolo

de gratiile cărților

am întemnițat chipurile

trandafirii ale zilelor.

Degetele

săruturilor neîngăduite

se înfiorau moarte

pe găurile flautelor.

Cine a ghicit

moartea trandafirilor

și lacrimile miresmelor

în sunetele neîntinate

și pe fruntea înălțată cu trufie?

Lumina galbenă

a lămpii

îmi înlăcrima mansarda

în vreme ce glasurile câmpurilor

și ale păsărilor

se revărsau în noaptea nesfârșită

de iulie.

Afară

marea și cerul.

Înăuntrul

figura anchilozată

mâinile goale.

O umbră violet

umplea de praf oglinzile

și buzele.

Pe când mâna ta strălucitoare

străbătea noaptea

pe ceasul stricat din colț

limbile zorilor răspândeau o lumină fosforescentă

și cucul mort

vestea primăvara.

(Doamne, cum au tresăltat

draperiile neclintite.)

Zilele mele cele moarte

nu muriseră.

Te așteptau tăcute

în spatele ușii închise

asemenea unor fete

ce nu cunosc dragostea.

Cum vei plăti acum

o moarte îngropată

sub dezmierdările tale?

Un copil care s-a culcat

după douăzeci și opt de primăveri

ca să se trezească în mâinile tale?

XIII

Ceasuri trandafirii

toamne trandafirii.

Vremea surâde, surâde,

curge ca un râu de sănătate

printre oleandri.

Afară amiaza aurie

arde în vinele

greierilor.

Auzim glasurile copiilor

care se scaldă în soare

și în mare.

Știm cârciumile de la țară

ascunse în pădure

ceva mai sus de țărm.

Pe geamurile lor spălate

râd reflexe

verzi-albăstrui.

Lumina răcoroasă

își mijește ochii

la adăpostul arborilor.

De-ar muri săracii

la poarta veșniciei,

bătând în ea fără să fie auziți,

închizându-și ochii

pe verdeața trecătoare

ce chezășuiește veșnicia.

Suntem încredințați

în fiorii noștri de pământeni,

gustăm din veșnicie.

Nu e nici teamă, nici invidie.

Hotărâți, blânzi și buni

mângâiem

în bucuria noastră

toate făpturile lumii.

Îți strâng mâna.

Ce îmi lipsește

ca să urăsc viața?

Bărcile albe ancorate,

umbrele pescărușilor

se profilează

pe nisipul ud

și pe carnea ta.

Nici o sirenă nu șuieră.

Nimeni nu se strămută.

După-amiază călduroasă, aurie.

Popas al Nemărginirii

– inima noastră.

XIV

Ne întindem mâinile

în soare

și cântăm.

Lumina ciripește

în vinele ierbii

și ale stâncii.

Strigătele vieții

au încordat crengile,

arcuri ale puterii.

Scoarța copacilor

verde și lucioasă

strălucește

– rochie dungată ce plesnește

pe pieptul necopt al unei țărănci.

Cum ne iubim

trupurile noastre făcute pentru dragoste.

Nu ne chemați să plecăm.

Închiși în trupul nostru

ne aflăm pretutindeni.

Fiecare pasăre

ce se cufundă în albastru

fiecare buruiană

ce încolțește la marginea drumului

ne aduce vestea Domnului.

Oamenii

trec pe lângă noi

frumoși, iubiți

înveșmântați

în visul nostru, în tinerețea

și în dragostea noastră.

Iubim

cerul și pământul

oamenii și animalele

reptilele și insectele.

Și noi suntem

toate laolaltă

cerul și pământul.

Trupul nostru mândru

de frumusețea bucuriei.

Mâna noastră atotputernică

de elamnul dragostei.

În palma dragostei

încape universul.

XV

A meritat să existăm

ca să ne întâlnim.

Sărutul nostru a pecetluit

tăcerea veșnică.

Nu mai rămâne gol

nici măcar un colț trandafiriu

al celulelor noastre.

Nimic altceva.

Nimic altceva.

să plece umbrele și luminile

de pe fruntea ta fragedă.

Aruncă în foc

cununile uscate de laur

ce zbârcesc strălucirea

iatacului dragostei noastre.

Ce va adăuga o diademă

la diadema

părului nostru dezmierdat de sărutări?

Se înnoptează.

O fulgurare albă plutește

deasupra pădurii umbroase

– un șirag de porumbei

– mângâierile noastre viitoare.

Iartă-mă, iubire,

că-n seara asta cânt

ceasurile argintii

în care ar trebui să-mi înalț mâinile

înspre stelele părului tău.

Le arunc o firimitură

privighetorilor rănite

care odinioară îmi hrăniseră rana

cu lumină.

   XVI

Bucurie, bucurie.

Nu ne pasă

ce urme va lăsa sărutul nostru

în timp și în cântec.

Am atins

marele fără de scop

care nu-și caută scopul.

Dumnezeu

se împlinește pe sine

în sărutul nostru.

Îndeplinim mândri

porunca nemărginirii.

O mică fereastră

vede lumea.

O vrăbiuță spune

cerul.

Taci.

Pe unduirile buzelor noastre

sălășluiește absolutul.

Tăcem și ascultăm

în albastrul serii

răsuflarea mării,

asemenea pieptului unei fete fericite

care nu-și poate cuprinde

fericirea.

A căzut o stea.

Ai văzut?

Tăcere.

Închide ochii.

XVII

Înveșmântat în strălucirea

mângâierilor tale,

străbat cutezător

pădurea nopții.

Nimeni nu poate

pângări

marginile patului nostru.

Furtunile n-au decât să vină

să spargă oglinzile din grădini.

Zăpada-mi poate bloca ușa.

Noaptea

n-are decât să acopere cu palma-i

ultima lucarnă.

Eu voi arăta ploii

acest trandafir primăvăratic

pe care mi l-au lăsat pe mâini dezmierdările tale

și voi surâde vesel

în singurătatea mea.

Ce osândă va putea șterge

prealuminoasele urme

ale ochilor tăi?

XVIII

Îmi închid pleoapele

în noaptea tihnită

și aud ciripind miriade de aștri

acolo unde degetele tale s-au prelins

pe trupul meu.

Sunt

cerul înstelat

al verii.

Grație iubirii tale

am devenit atât de profund

și de frumos, atât de mare

încât nu mă mai poți

îmbrățișa.

Iubito,

haide să împărțim

darurile pe care mi le-ai adus.

Iată pădurea se încovoaie

sub greutatea florilor și a frunzelor ei.

XIX

Seara se apleacă.

Un mănunchi de trandafiri

în părul tău.

Gingaș, gingaș.

Se apleacă.

Privesc orele

luminoase

ce se topesc în adâncimile

chipului tău.

O rândunică

glăsuiește

în amurg.

Doi oameni.

Umbra lor pe drum.

Nu băgăm de seamă.

O mică strălucire

caută să se facă ascultată.

Nu suntem aici.

În afara mâinilor noastre

nu mai există nimic.

Nimic.

Polenul sărutului nostru

se pregătește

cu sclipirile lucrurilor.

Ce frumos se înfioară,

se adună ele

pe trupul tău.

Prin ochii tăi

iubito,

privesc lumea.

Și seara,

slujitoarea iubirii,

sporește miresmele din părul tău

stropește cu trandafiri patul nostru.

Noaptea desăvârșește nemărginirea

pentru a înflori în sângele nostru.

O stea căzătoare ne va șterge

crisparea.

Cât de nouă este umbra

în noua noastră atingere.

Nu mai știu să cânt.

Îți aparțin.

Viața îți aparține.

XX

… Seara de vară

a intrat pe fereastră

în camera albă

a casei mele părintești.

Întins

pe patul copilăriei mele

cu pleoapele pe jumătate închise

ascultam stelele și greierii

ce fredonau pe câmpuri.

La lumina lămpii inimoase

mama înflora

o ancoră din mătase albastră

pe șorțul meu de in.

Mâinile ei gingașe se perindau

peste focul luminos

– păsări albe

pe lacul tihnit al inimii mele.

Ancora înflorată

ținea zdravăn legate

în micul port al insulei noastre

bărcuțele molcome

și visurile mele.

Moartea nu a atins

verdeața grădinii noastre

și de la balconul nostru înflorit

nu a fluturat niciodată

batista despărțirii

înspre marea nemărginită.

Necunoscutul dormea

senin

la umbra mamei.

Iar eu

care nu știam nimic

îl vedeam pe bunul Dumnezeu

zâmbindu-mi

dindărătul ferestrei deschise

printre tufele aurii de stele.

O mireasmă de ierburi crude și de iasomie

se legăna în aerul blajin.

Și un picior sprinten

ca pasul radios al Îngerului

ne cutreiera casa.

Era pasul tău, iubire,

ce căuta de atâția ani

să mă întâlnească

în lumina lunii de vară.

Și eu vegheam

ascultându-ți pasul

ce umplea de cântec

inima lumii

și inima mea.

În seara asta simt din nou

în afara casei noastre

umbra ocrotitoare a Îngerului.

Iubire, tu mi-ai adus înapoi

păsărelele albe ale mamei

și această ancoră ce leagă

în portul tăcut

bărcile rănite.

Toată frumusețea mea se adună

ca să împodobească părul tău.

Și toate lucrurile dulci și gingașe

care erau ale mele, dar deveniseră parcă străine

și mă uitaseră

se întorc înapoi în mâinile tale

ca să se încălzească

să se trezească iar la viață

și să te sărute.

XXI

Părul tău

înmiresmează noaptea.

Pe pleoapa lunii

s-a uscat

lacrima îndoielii.

Împliniți,

sinceri

fără să cerem,

fără să așteptăm

atingem străfundurile

lumii.

În vinele diafane

ale florilor

ascultăm

pulsația trandafirie a timpului

ce se înrudește cu sângele nostru.

Ascultăm inima insectelor

și a frunzelor

palpitând alături de inima noastră.

Toate au venit

să-și încredințeze taina

în mâinile noastre.

Cum vom purta

pe umerii noștri dezmierdați de săruturi

întreaga fire?

Veacurile au pregătit îndelung

clipa aceasta

pentru ca veșnicia să se bucure

pe deplin de chipul ei luminos

în oglinda sărutului nostru.

A sosit plinirea.

Nu mai rămâne nimic altceva.

Acoperă-mă.

Mă tem, iubito.

Cum poate pământul

să țină în mâinile lui

atâta fericire?

O piatră va crăpa

geamul tăcerii.

Și suferința își va sprijini

fruntea ei palidă

în palma gânditoare.

Sfârșește trandafirii

înainte de a se ivi crăpătura,

înainte ca din rană

să țâșnească iarăși

cântecul nesecat.

XXII

În seara asta noaptea s-a oprit

la dragostea noastră.

Te infiori iubito

înveșmântată

în răcoarea argintie a lunii.

Tăcerea plutește prin aer.

Teama stăruie

pe vârfurile ochilor

și ale degetelor noastre.

Pasăre înfricoșată

încă necoaptă

sărutarea noastră

întreabă:

Dragoste, de ce ai venit?

Dacă pleci, dragoste?

Noi te-am înveșmântat

cu tot soarele

cu toată inima noastră

și când te vei rătăci

la întorsătura drumului

odată cu tine se vor rătăci

– pulbere albă sub pasul tău

stelele, păsările și florile.

Ție ți-am dat totul.

Nu am ținut nimic pentru noi.

Vom rămâne singuri

cu mâinile întinse

– o invocație încremenită

care să te cheme

și să audă propriul ei strigăt.

Gustul cerului se leagănă

și bucuria noastră este atât de amară

ca și cum ar fi plecat și noi am chema-o.

Aplecați

în barca înflorită

ne umezim degetele

în marea frământată

simțind până în străfund

fiorul veșniciei timpului.

Lumina se ivește

din unduirile aurii

ale mării tenebrelor.

Drumul haosului

sclipește întins

și barca brăzdează

spuma cea fără întoarcere.

Mă las în voia

ritmului tainic.

Nu mă trezi.

Încrezător,

fără vreo putere

în puterea sângelui

voi dormi

în vreme ce trandafirii mâinilor tale

vor veghea pe umerii mei.

În somn voi auzi

plescăitul velelor

și răsuflarea vânturilor.

În față

un zeu tăcut

va vâsli domol

și în părul tău vor scânteia

țăndările diamantelor

picăturile incolore

ale lunii

și ale apei.

Nu mă trezi.

De ce să ne împotrivim?

Ce am câștigat

atât amar de ani cât am mers neîmblânziți

împotriva valului?

A rămas doar truda

iubita trudă

fiindcă altceva nu am avut de iubit.

De-am adormi

la prora înflorită

fără să visăm.

Valul cunoaște

mai profund decât cunoașterea noastră

scopul nostru ce vâslește

în același fără de sfârșit scop al Lui.

Traducere: Tudor Dinu

(Din vol. YIANNIS   RITSOS, SIMFONIE DE PRIMĂVARĂ, Editura Omonia, 2009)

Yiannis Ritsos – Simfonie de primăvară