Wislawa Szymborska - Bunătatea orbilor

Poetul îşi citeşte versurile în faţa orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atît de greu.
Vocea îi tremură.
Mîinile la fel.

Îşi simte fiecare propoziţie
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.

Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminiţele, luna,
pentru peştii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atît de tăcut din înaltul cerului.

Citeşte – de vreme ce e prea tîrziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiştea-nverzită,
despre acoperişurile roşiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvaşe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în uşa-ntredeschisă.

Şi-ar dori să nu mai menţioneze – deşi nu are de ales –
toţi sfinţii de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mîini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pînzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.

Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduinţa, mărinimia.
Ei ascultă, zîmbesc şi aplaudă.

Cîte unul chiar se apropie
cu o carte ţinută pe dos
cerînd un autograf de nevăzut.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Wislawa Szymborska - Teroristul... pândeşte

Bomba va exploda în bar la unu şi douăzeci.
Acum e doar unu şi şaisprezece minute.
Unii încă mai au timp să intre.
Alţii să iasă.

Teroristul e de cealaltă parte a străzii.
Distanţa îl protejează
şi priveşte ca la cinema:

O femeie într-o jachetă galbenă... intră.
Un bărbat cu ochelari fumurii... iese.
Un grup de băieţi în blugi... discută.
Şaisprezece minute şi patru secunde.
Un puştan norocos călare pe scuter... trece.
Un pălugan... intră.

Şaptesprezece minute şi patruzeci de secunde.
O fată... se plimbă; o fundă verde-i flutură-n păr.
Autobuzul o acoperă.
Unu şi optsprezece minute.
Fata a dispărut.
O fi intrat? N-o fi intrat?
O să vedem cînd or să scoată cadavrele.

Unu şi nouăsprezece minute.
Se pare că nimeni nu mai intră.
Un grăsan chelbos părăseşte localul.
Se scotoceşte prin buzunare.
Mai sînt zece secunde pînă la şi douăzeci.
Grăsanul se întoarce să-şi recupereze mănuşile.

E unu şi douăzeci.
Cum se tîrăşte timpul.
Acum e momentul.
Nu, nu chiar acum.
Ba da, acum.
Bomba... explodează.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Wislawa Szymborska - Unora le place poezia

Unora –
asta înseamnă că nu tuturor.
Nici măcar celor mai mulţi, doar cîtorva.
Nu punem la socoteală şcolile, unde-i impusă,
nu-i socotim nici pe poeţi,
ne dă cam două fiinţe dintr-o mie.

Le place –
dar le place şi supa cu găluşte,
şi complimentele, chiar şi culoarea albastră,
haina cu care s-au obişnuit,
nu mai vorbesc de propria lor părere
sau mîngîiatul unui cîine.

Poezia –
dar ce e poezia?
S-au dat atîtea răspunsuri evazive
la această întrebare.
Nici eu nu ştiu ce-i poezia,
şi mă agăţ de-acest nu ştiu ca de-un colac de salvare.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Wislawa Szymborska - Nevasta lui Lot

Probabil am privit în urmă din curiozitate.
Dar e posibil să fi avut şi alte motive.
Am privit în urmă jelindu-mi vasul de argint.
Din neatenţie, în timp ce-mi încheiam sandala.
Să nu mai văd ceafa plină de virtuţi
a soţului meu, Lot.
Ştiam că nici de-aş cădea moartă
nu s-ar opri din drum.
Din nesupunerea unui om înjosit.
Cercetînd dacă pe urme îmi călca cineva.
Lovită de tăcere, sperînd că Dumnezeu se răzgîndise.
Cele două fiice ale noastre dispăruseră peste vîrf de deal.
Simţeam cum îmbătrînesc. Distanţă.
Rătăceam fără sens. Toropeală.
Am privit în urmă aşezîndu-mi desaga pe pămînt.
Am privit în urmă cu teamă, neştiind încotro să păşesc.
În cale mi-au apărut şerpi,
păianjeni, şoareci de cîmp, şi pui de vulturi.
Nici buni, nici răi. Pur şi simplu orice vietate
se chinuia să răzbată prin panica iscată.
Am privit în urmă devastată.
Ruşinată pentru că mă furişam.
Pentru că-mi venea să urlu, să mă-ntorc.
Sau doar pentru rafala de vînt ce mi-a despletit părul
şi mi-a-ndepărtat pentru o clipă veşmîntul ce m-acoperea.
I-am simţit privindu-mă de pe zidurile Sodomei,
i-am simţit izbucnind în rîs, o dată şi încă o dată.
Am privit în urmă cu mînie.
Savurîndu-le soarta cumplită.
Am privit în urmă pentru toate cele menţionate mai sus.
Am privit în urmă fără vreo intenţie.
O piatră mi s-a rotit sub talpă, mîrîind la mine.
Brusc, pămîntul s-a despicat şi mi-a tăiat drumul.
Pe-o margine de crăpătură un hîrciog păşea mărunt,
şi-n acel moment amîndoi am privit în urmă.
Nu, nu. Am continuat să alerg,
m-am tîrît, am încercat să zbor
pînă cînd întunericul s-a prăvălit din ceruri
şi odată cu el ţărînă şi păsări moarte.
N-am putut să respir şi m-am rotit fără sens.
De cineva m-ar fi văzut şi-ar fi închipuit că dansam.
Probabil am avut ochii deschişi.
Probabil am căzut cu faţa spre oraş.

Traducere de Doru Cosmin Radu

Jack Kerouac – haiku-uri

în dulapul meu de medicamente
musca iernii
a murit de bătrânețe

jaluzelele mele japoneze
sunt trase
citesc despre Etiopia

jaluzelele mele cristice
sunt trase
citesc despre Virgina

ascultând păsările cum cântă
pe voci diferite îmi pierd
perspectiva despre istorie

am mers în pădure
să meditez
a fost prea frig

sunt așa de furios
c-aș mușca
din vârful munților

urăsc extazul
acelui trandafir
acelui păros trandafir

păpușile galbene se înclină –
săraca femeie
e moartă

lună plină –
pin –
casă veche

lună plină în copaci
– peste drum
închisoarea

pentru un moment
luna
a purtat ochelari de scafandru

bând vin
– regina greciei
pe un timbru poștal

știi de ce mă cheamă Jack?
de ce?
uite de ce

biroul plin
de scrisori –
mintea mea e liniștită

viscol în suburbii
– poștașul
și poetul plimbându-se

după cutremur,
un copil plângând
în acea tăcere

o mașină vine dar
pisica știe
că nu e un șarpe

o pasăre ciugulind coceni
pe o coastă ierboasă de deal
proaspăt cosită

un mare gras fulg
de zăpadă
căzând singur singurel

un taur negru
și o pasăre albă
stând împreună pe țărm

un balon prins
în copac – apus
în grădina zoo din Parcul Central

ah păsările
la apus,
mama și tatăl meu

vocea criticilor
în holul teatrului –
o molie pe covor

„vântul e de-acord cu mine
nu soarele” –
sfoara de haine

luna
e o
lămâie oarbă

acele păsări stând
afară pe gard –
toate vor muri

cai de catifea
la licitația din vale –
femeie cântă

ei iată-mă
e 2 p.m. –
ce zi e?

copacul arată
ca un câine
lătrând la Paradis

rozalii
pe cartea sfântă
– genunchii îmi sunt reci

în gheața dimineții
pisicile
pășesc cu grijă

nicio telegramă azi
– doar mai multe frunze
căzute

castelul gandharvelor*
e plin de cupluri tinere
îmbătrânind

flori galbene de dimineță
– gândindu-se la
bețivii mexicului

scena națională
– soarele amiezii târzii
în acei copaci

amurg – băiat
lovind păpădiile
cu un băț

ț-ai adus omagiul
lunii,
iar ea s-a scufundat

apă într-o gaură
– iată
cerurile ude

aș vrea să fiu un cocoș
să-mi las sperma
pe trotuar strălucind!

lună de august – oh
am un buboi
pe o coapsă

beat ca un huhurez
trimit scrisori
prin furtună

toată ziulica purtând
o pălărie care nu era
pe capul meu

fete frumoase și tinere alergând
sus pe treptele bibliotecii
în fustele lor scurte

traversând stadionul de fotbal,
venind de la muncă,
singuraticul om de afaceri

inutil! inutil!
– ploaia grea
ajunge în mare

după duș,
printre trandafirii umeziți
pasărea aruncându-se în apă

micul vierme
se coboară de pe acoperiș
pe un fir confecționat de el

pocnește din deget
oprește lumea!
– plouă și mai tare

căderea nopții – prea întuneric
să citesc pagina,
prea frig

urmărindu-se,
pisicile mele se opresc
când tună

seară de primăvară –
cele două
surori de optsprezece ani

poștașul a întârziat
– geamul closetului
sclipește

stadion de baseball gol
– un prihor
țopăie de-a lungul băncii

noapte de primăvară –
o frunză căzând
de pe hornul meu

o mierlă – nu!
o mierlă albastră –creanga părului
încă se clatină

canapeaua mea deranjată
– vocea femeii
din camera de alături

tălpile pantofilor mei
sunt curate
de la colindatul prin ploaie

albină, de ce te
holbezi la mine?
nu sunt o floare!

hambarul, înnotând
în o mare
de frunze suflate de vânt

licurici dormind
pe această floare,
lumina ta-i aprinsă!

* gadharva e numele unor ființe distincte din hinduism și budism; de asemenea, este și termenul folosit pentru muzicienii pricepuți din muzica indiană clasică

Traducător Iulian Leonard

Wislawa Szymborska - Platon, sau de ce

Din motive incerte
sub circumstanțe neștiute
Ființa Ideală a încetat să mai fie satisfăcută.

Ar fi putut continua la infinit,
tăiată din întuneric, forjată din lumină,
în grădinile sale adormite deasupra lumii.

De ce, oare, a început să caute senzații tari
în compania rea a materiei?

La ce bun ar fi pentru epigoni,
inepți, bătuți de soartă,
lipsindu-le orice cale către eternitate?

Înțelepciunea saltă
cu un ghimpe înfipt în călcâiul său?
Armonia a deraiat
de la apele învolburate?
Frumusețea
cu viscerele sale neatrăgătoare
și Binele –
de ce umbră,
când nu avea una înainte?

Trebuie să fi fost un motiv,
oricât de incert,
dar chiar și Adevărul Gol, ocupat cu răvășirea
garderobei pământului,
nu-l va trăda.

Să nu mai zic, Platon, de acei poeți îngrozitori,
gunoi împrăștiat de briza ce vine de sub statui,
resturi ale acelei mărețe Tăceri de sus.

Traducător Florin Buzdugan

Wislawa Szymborska - Fotografie din septembrie 11

Au sărit de la etajele în flăcări –
unu, doi, câțiva,
de mai sus, de mai jos.

Fotografia i-a păstrat în viață
iar acum îi ține
deasupra pământului înspre pământ.

Fiecare este încă întreg,
cu o față anume
și sângele bine ascuns.

Este suficient timp
pentru păr să se dezlege,
pentru chei și monede
să cadă din buzunar.

Încă sunt în apropierea aerului,
în interiorul compasului de locuri
care abia acum s-au deschis.

Pot face doar două lucruri pentru ei –
să descriu acest zbor
și să nu adaug un ultim vers.

Traducător Florin Buzdugan

Wislawa Szymborska - Sfârșitul și începutul

După fiecare război
cineva trebuie să facă ordine.
Lucrurile nu se vor
îndrepta de la sine, în fond.

Cineva trebuie să împingă molozul
la marginea drumului
ca vagoanele pline de cadavre
să poată trece.

Cineva trebuie să se nămolească
în gunoi și cenușă,
arcuri de canapea,
cioburi de sticlă
și cârpe pline de sânge.

Trebuie adusă o grindă
ca să proptească un perete.
Trebuie pus un geam,
repusă o ușă.

Estetic nu e,
și durează ani întregi.
Toate camerele de filmat s-au dus
după un alt război.

Ne vor trebui iarăși podurile
și noi stații de tren.
Mânecile se vor jerpeli
de la atâta suflecat.

Cineva, cu o mătură în mâini,
încă-și amintește cum a fost.
Altcineva ascultă
și dă din capul său întreg.
Dar sunt deja cei din apropiere
care încep să umble de colo-colo,
care se plictisesc.

Afară din tufișuri
uneori cineva încă aruncă
argumente ruginite
și le duce în mormanul de gunoaie.

Cei care au știut
ce se-ntâmpla aici
trebuie să le facă loc celor
care știu mult prea puțin.
Și aproape nimic decât puțin.
Și, în cele din urmă, cei care nu știu mai nimic.

În iarba care dă pe dinafară
cauze și efecte
cineva trebuie întins în afară,
lama ierbii în gura sa
holbându-se la nori.


Traducător Florin Buzdugan

Héctor P. Agosti- Brâncuşi

Sfântul Ioan al Crucii a putut asculta muzica

inefabilă a „singurătăţii sonore”.

Brâncuşi ne inundă

cu sonora lui linişte

E o muzică patetică şi în acelaşi timp

senină, ca şi cum ne-am simţi deodată aidoma primului

om de la purcederea lumii,

uluiţi de imensa linişte , dar copleşiţi

în acelaşi timp

de reala şi profunda sa sonoritate.

La Brâncuşi parcă s-ar fi împlinit

profeţia lui Antonio Machado:

că vorbesc doar inima şi piatra,

o piatră redevenită inimă prin graţia poeziei şi o

şi mai tare inimă în neîntreruptul ei dialog

liniştit.

Omul descoperă astfel o dimensiune rotundă.

Se află el însuşi în faţa lumii,

se află el însuşi în lume,

se află el însuşi în sine:

se poate contempla în totalitatea lui

de fiinţă totală.

Iar liniştea se populează de muzici,

deoarece Brâncuşi face ca omul să se nască

în înfiorare.

Trad. Ion Caraion

Konstantinos Kavafis - Cuvântul şi tăcerea

“Dacă vorbele n-au nici un înţeles, tăcerea e preţioasă”- proverb arab

“De aur e tăcerea şi de argint Cuvântul.”

Care profan rostit-a astfel de blasfemie?

Ce asiat zănatic, orb şi mut, sfidând la fel destinul orb şi mut

care nebun, străin de lume, duşman

virtuţii, a numit sufletul o himeră, cuvântul de argint?

Singurul dar al nostru  atotcuprinzător,

tristeţi şi-avânt, iubire, bucurie,

singurul fapt uman în tot ce-avem sălbatic!

Tu care îl numeşti de-argint nu ai credinţa

în viitorul dezlegând tăcerea, în tot ce-ar însemna

 cuvânt de taină

Neînţelept eşti, mersul nainte nu te-ncântă-

cu ce nu ştii-tăcerea de aur-te hrăneşti.

Eşti bolnav-căci tăcerea-i neştiutoarea-i boală,

iar Cuvântul cel cald şi-atrăgător-sănătate,

Tăcerea –i umbră, noapte; Cuvântul-plină zi.

Cuvântul adevăr e, viaţă-nemurire.

Să cuvântăm întruna, tăcerea nu-i a noastră

de vreme ce ni-e chipul după al Vorbei chip.

Să cuvântăm întruna, căci gândul sfânt din noi e

vorbirea cea de abur a sufletului mut.

15 ianuarie 1892

Trad. Elena Lazăr