Nu bietul animal ce zace acolo
Chelălăind de durere,
Sînt cel ce mă redă mie însumi, cu o tresărire,
Ca la explozia unei bombe, a unei bombe care
A răvășit întreaga lume.
Nu pot face altceva
Decât să cânt acestea
Și astfel să-mi astâmpăr
Durerea.
O AMORȚEALÃ SOMNOROASÃ îmi îneacă simțirea
De parcă aș fi băut
Cucută. Mă gândesc
La poezia
Lui Rene Char
Și la tot ce trebuie să fie văzut
Și suferit,
L-a tot ce l-a făcut
Să vorbească numai despre
Râurile cu trestii,
Despre narcisele și lalelele
Ale căror rădăcini acestea le udă,
Până și despre fluviul nezăgăzuit
Ce scaldă rădăcinile
Suav mirositoarelor flori
Ce populează
Calea
Laptelui.
ÎMI AMINTESC de Norma*,
Prepelicarul englezesc al copilăriei mele,
De mătăsoasele ei urechi
Și de ochii ei, atât de grăitori.
Într-o noapte
A făcut câțiva căței
În cămara noastră, iar eu am lovit cu piciorul
Pe unul din ei,
Crezând, speriat cum eram,
Că ei
O mușcă de piept
Ca s-o omoare.
Și iarăși îmi amintesc
De un iepure de casă mort,
Zăcând neputincios
În palma întinsă
A unui viitor.
Cum stăteam alături
Și mă uitam,
El a scos un cuțit
Și râzând,
L-a-nfipt în rușinea animalului.
Aproape că am leșinat.
DE CE TREBUIE să mă gândesc la acestea acum?
Chelălăitul unui câine care moare
Să-l alung din gând
Cât mai repede.
Rene Char,
Ești un poet care crede
Că puterea frumuseții
Îndreaptă toate strâmbătățile.
Eu cred la fel.
Închipuirea și curajul
Ne vor face să întrecem
Bietele, mutele dobitoace,
Toți oamenii să creadă asta,
Așa cum m-ai învățat și tu
Să cred.
Traducere de Leon Levițchi
