Mario Vargas Llosa - Paradisul de după colţ (fragment)

Munca la acest autoportret ţi-a reamintit de portretul pe care, în acele săptămâni exilaţi în Casa Galbenă din Arles din cauza ploilor şi a mistralului, i l-ai făcut lui Vincent, pictând floarea-soarelui, floarea care îl obseda pe olandez. O picta fără odihnă şi se referea la ea deseori când îşi expunea teoriile despre pictură. Acest flori nu urmau mişcarea soarelui din întâmplare sau după un mandat orb al legilor fizicii. Exista în ele ceva din focul astrului-rege şi, dacă le observai cu devoţiunea şi insistenţa cu care o făcea Vincent, observai aura care le înconjura. Pictându-le, el încerca, fără ca ele să înceteze să mai fie floarea-soarelui, să le facă să fie şi făclii, sfeşnice. Ce nebunie! Când ţi-a arătat Casa Galbenă pentru prima oară, Olandezul Nebun ţi-a arătat, orgolios, floarea-soarelui pictată de el care literalmente strălucea ca un aur lichid, în flăcări, deasupra patului tău. Tu abia dacă ţi-ai reprimat o expresie de dezgust. De aceea l-ai pictat înconjurat de floarea-soarelui. Tabloul nu avea – oricât ai fi vrut – lumina vibrantă pe care Vincent o punea în tablourile lui. Din contra, era ceva opac, mat, şi atât florile, cât şi pictorul apăreau ca nişte siluete estompate, fără contur. Vincent era nu atât un om clar conturat, consistent, ci mai degrabă un corp, un manechin rigid, uscat, pradă unei insuportabile tensiuni, gata să izbucnească, să se dezlănţuie: un om-vulcan. Rigiditatea braţului drept, mai ales, care ţinea pensula, revela un efort supraomenesc pe care trebuia să-l facă pentru a continua să picteze. Şi toate acestea se învălmăşeau pe faţa lui ridată, în privirea lui tulbure care părea să spună: „Eu nu pictez, eu mă sinucid.” Lui Vincent nu i-a plăcut deloc portretul. Când i l-ai arătat, l-a privit un timp, foarte palid, muşcându-şi buza de jos, ticul care îl apuca în clipele lui nefericite. În cele din urmă şopti: „Da, acesta sunt eu. Dar nebun.”
Şi oare nu erai, Vincent? Sigur ca da. Paul a început să se convingă când a observat schimbările bruşte de atitudine care-i chinuiau prietenul, viteza cu care trecea de la laudele copleşitoare, dezgustătoare, la agresivitate, la discuţii absurde, supărându-se pentru orice fleac. După fiecare ceartă, cădea într-o letargie de moarte, într-un imobilism din care Paul, speriat, îl scotea zgâlţâindu-l cu tandreţe, oferindu-i absint să bea sau târându-l la madame Virginie ca să se culce cu Rachel.
Atunci te-ai hotărât: trebuia să pleci. Această convieţuire se va sfârşi rău. Cu tact, ai încercat să-l pregăteşti, aruncând în convorbirele de după-masă câte ovorbă, că din motive familiale va trebui să pleci din Arles înainte să se împlinească anul pe care căzuserăţi de acord să-l petreceţi împreună. Mai bine că nu ai făcut-o, Paul. Olandezul a ghicit pe dată că erai deja hotărât să pleci şi, scos din minţi, l-a apucat isteria. Părea un amant disperat că fiinţa iubită îl părăsea. Cu lacrimi în ochi şi cu vocea sugrumată, te ruga, te implora să rămâi tot anul cu el. Sau nu-ţi mai vorbea zile întregi, privindu-te cu ciudă şi ură, ca şi cum i-ai fi făcut cel mai mare rău. Uneori, ţi se făcea o milă infinită de această fiinţă neajutorată, dezarmată în faţa lumii, care se agăţa de tine pentru că te simţea puternic, un luptător. Dar alteori, te apuca indignarea: nu aveai tu destule probleme, de ce trebuia să le mai suporţi şi pe ale Olandezului Nebun?
Cu câteva zile înainte de Crăciunul lui 1888, lucrurile se precipitară. Paul se trezi brusc într-o dimineaţă, în camera lui din Casa Galbenă, cu o senzaţie apăsătoare. În lumina slabă care intra pe fereastră, distinse silueta lui Vincent lângă pat, privindu-l. Se ridică, speriat. „Ce s-a întâmplat, Vincent?” Fără să spună vreun cuvânt, prietenul ieşi din cameră ca o umbră. În ziua următoare, jură că nu-şi aducea aminte să fi intrat în cameră la el; poate era somnambul. După două zile, în ajunul Crăciunului, la cafeneaua din Place Forum, Paul îl anunţă că, spre regretul lui, trebuia să plece. Problemele de familie necesitau prezenţa lui la Paris. Va pleca peste câteva zile şi, dacă lucrurile vor merge bine, era posibil să se întoarcă şi să mai stea un timp cu el. Vincent îl asculta mut, dând din când în când, cu mişcări exagerate, din cap. Tăcură amândoi, sorbind în continuare câte o înghiţitură de absint. Şi brusc, olandezul luă paharul golit pe jumătate şi i-l aruncă drept în faţă, cu furie. Paul reuşi să se ferească. Se ridică şi ieşi cu paşi mari îndreptându-se spre Casa Galbenă. Îngrămădi într-o geantă două-trei lucruri de primă necesitate şi, când să iasă, dădu nas în nas cu Vincent care tocmai intra. Îi spuse că se ducea la un hotel şi că va veni a doua zi să-şi la restul lucrurilor. Îi vorbi fără supărare:
-O fac pentru amândoi, Vincent. Paharul acela poate să-mi spargă capul dacă-l arunci a doua oară. Şi nu ştiu dacă mă voi mai abţine ca în seara asta şi nu o să mă reped să-ţi rup gâtul. Prietenia noastră nu trebuie să se termine aşa.
Palid ca un mort, cu ochii roşii, Vincent îl privea fix, fără să spună nimic. De la un timp se tundea ca un recrut sau ca un călugăr budist şi când era trist sau furios ca acum, craniul părea că i se zbate, asemenea tâmplelor sau bărbiei.
Paul plecă şi – îşi amintea foarte bine – afară, frigul iernii îi intră în oase. Mergând prin oraşul medieval, auzea în case familiile cântând colinde. Se duse spre gară la un hotel modest unde o cunoştea pe patroană. Traversând piaţa Victor Hugo, simţi în spatele lui, foarte aproape, paşii cuiva. Se întoarse, speriat, şi într-adevăr, la câţiva metri, cu un brici de bărbierit în mână, desculţ, Vincent îl fulgera cu o privire teribilă.
-Ce înseamnă asta? Ce-i cu tine? strigă.
Olandezul se întoarse şi începu să fugă. Ai făcut rău, Paul, că nu ai alertat imediat jandarmeria despre starea prietenului tău? Da, fără nicio îndoială. Dar cum naiba puteai să-ţi imaginezi că sărmanul Vincent, după acea tentativă ratată de a te tăia, îşi va reteza urechea stângă şi îi va duce bucata de carne plină de sânge, învelită într-o bucată de ziar, lui Rachel, curvuliţa slăbănoagă de la madame Virginie. Şi apoi, ca şi cum ar fi fost un fleac, să se culce în pat cu urechea înfăşurată în prosoape pe care, în dimineaţa următoare, când ai intrat în Casa Galbenă – înconjurată de poliţişti şi gură-cască – le-ai văzut pline de sânge, la fel ca şi cearşafurile, pereţii, tablourile. Părea că Olandezul Nebun nu numai că-şi tăiase urechea, dar că, într-un ritual barbar, botezase cu sângele lui tot decorul mutilării. Şi acum, gunoaiele astea, derbedeii din Paris, te făceau pe tine vinovat de tragedia lui Vincent. Pentru că olandezul, după ce a comis acea enormitate, nu şi-a mai revenit. Mai întâi, închis în Hôtel Dieu din Arles; apoi, aproape un an, în sanatoriul din Saint-Rémy; şi, finalmente, în ultima lui lună de viaţă, în mica localitate Auvers-sur-Oise, unde a sfârşit împuşcându-se greşit, în burtă, agonizând cu dureri atroce o zi întreagă înainte să-şi dea sufletul. Acum nemernicii din Paris, care nu i-au cumpărat niciodată nici măcar un tablou cât timp a trăit, decretaseră post-mortem că Vincent era un geniu. Şi că tu, pentru că nu l-ai salvat în noaptea aceea de Crăciun, erai călăul şi cel care l-a distrus. Canaliile!
Vor descoperi şi după moartea ta că erai un geniu, Paul? Vor începe să se vândă şi tablourile tale la preţurile mari la care se vindeau acum cele ale Olandezului Nebun? Bănuiai că nu. Pe de altă parte, nici nu-ţi mai păsa atât de mult ca altădată să fii recunoscut, celebru, pictor nemuritor.

Albert Camus - Străinul (fragment)

Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: "Mama decedată. Înmormîntarea mîine. Sincere condoleanţe." Asta nu înseamnă nimic. Poate că a fost ieri.
Azilul de bătrîni e la Marengo, la optzeci de kilometri de Alger. Voi lua autobuzul la ora două şi voi sosi în cursul după-amiezii. Astfel, voi putea sta de priveghi şi mă voi întoarce mîine seară. I-am cerut patronului meu două zile de concediu şi nu putea să mă refuze avînd o asemenea scuză. Dar nu părea încîntat. I-am spus: "N-am nici o vină". Nu mi-a răspuns. Atunci m-am gîndit că n-ar fi trebuit să-i spun asta. În fond, n-aveam de ce să mă scuz. Mai degrabă el ar fi trebuit să-mi prezinte condoleanţe. Dar mi le va prezenta, fără îndoială, poimîine, cînd mă va vedea în doliu. Deocam­dată e ca si cum mama n-ar fi murit. După înmormîntare, dimpotrivă , va fi un lucru încheiat şi totul va fi căpătat o înfăţişare oficială.
Am luat autobuzul la ora două. Era foarte cald. Am mîncat la restaurant, la Céleste, ca de obicei. Toţi erau foarte trişti din cauza mea şi Céleste mi-a spus: "Avem nu­mai o mamă". Cînd am plecat, m-au condus pînă la uşă. Eram cam zăpăcit pentru că a trebuit să urc pînă la Emmanuel să împrumut o cravată neagră şi o panglică de pus la mînecă. Lui i-a murit un unchi, acum cîteva luni.
Am fugit ca să nu pierd autobuzul. Fără îndoială graba, goana, toate acestea, la care s-au adăugat zdruncinăturile, mirosul de benzină, reverberaţia drumului şi a cerului, m-au făcut să aţipesc. Am dormit aproape tot drumul. Şi, cînd m-am trezit, eram înghesuit lîngă un soldat care mi-a zîmbit si care m-a întrebat dacă vin de departe. Am spus "da", ca să închei discuţia.
        Azilul e la doi kilometri de sat. Am făcut drumul pe jos. Am vrut s-o văd pe mama imediat, dar portarul mi-a spus că trebuie să mă duc la director. Cum era ocupat, am aşteptat puţin. Portarul a vorbit tot timpul cît am aşteptat şi, în sfîrşit, am ajuns la director: m-a primit în biroul lui. E un bătrînel firav, decorat cu Legiunea de Onoare. S-a uitat la mine cu ochii lui de un albastru deschis. Apoi mi-a strîns mîna pe care a ţinut-o atît de mult în mîna lui, încît nu prea ştiam cum să mi-o retrag. A consultat un dosar şi mi-a spus: "Doamna Meursault a intrat aici acum trei ani. Dumneata erai singurul ei sprijin." Am crezut că-mi reproşează ceva şi am început să-i explic. Dar el m-a întrerupt: "N-ai de ce să te justifici, dragul meu. Am citit dosarul mamei dumitale. Nu aveai cu ce s-o întreţii. Ea avea nevoie de o îngrijitoare. Salariile voastre sînt mici. Şi, la urma urmelor, era mai feri­cită aici." Am spus: "Da, domnule director". El a adăugat: "Ştii, avea prieteni, oameni de vîrsta ei. Putea să le împărtă­şească preocupări care sînt din alte vremuri. Eşti tînăr şi ei i-ar fî fost urît cu dumneata."
Aşa era. Cînd era acasă, mama îşi petrecea vremea urmărindu-mă în tăcere cu privirea. În primele zile cînd a venit la azil, plîngea des. Dar asta din pricina obişnuinţei. După cîteva luni, ar fi plîns dacă ai fi luat-o de la azil. Tot din pricina obişnuinţei. Puţin şi din această cauză, în ultimul an aproape că nu m-am mai dus să o văd. Dar şi fiindcă asta îmi lua toată duminica - fără să mai pun la socoteală efor­tul de a merge pînă la autobuz, de a lua bilet şi de a face două ceasuri pe drum.
Directorul mi-a vorbit mult. Dar eu aproape că nu-l as­cultam. Apoi mi-a spus : "Presupun că vrei s-o vezi pe mama dumitale". M-am ridicat fără să spun nimic şi el a luat-o înainte spre uşă. Pe scară mi-a explicat: "Am transportat-o la mica noastră morgă. Ca să nu-i tulburăm pe ceilalţi. Ori de cîte ori un pensionar de-al nostru moare, ceilalţi sînt ner­voşi timp de două, trei zile. Şi asta îngreunează serviciul". Am trecut printr-o curte în care sporovăiau în grupuri o mulţime de bătrîni. Cînd treceam noi, tăceau. Iar în spatele nostru discuţiile începeau din nou. Ai fi zis o pălăvrăgeală indistinctă, de papagali. La intrarea unei clădiri micuţe, di­rectorul s-a despărţit de mine: "Te las, domnule Meursault. Stau la dispoziţia dumitale, în biroul meu. În principiu, înmormîntarea este fixată pentru ora zece dimineaţa. Ne-am gîndit că astfel o vei putea priveghea pe dispărută. Numai un cuvînt: mama dumitale şi-a exprimat, pare-se, deseori faţă de tovarăşii ei dorinţa de a i se face înmormîntare religioasă. M-am îngrijit de cele necesare. Dar voiam să te pun la curent". I-am mulţumit. Cît trăise, măicuţa, fără să fie necredincioasă, nu se gîndise niciodată la religie.
Am intrat. Era o sală foarte luminoasă, văruită, cu plafon de sticlă. Drept mobile, scaune şi capre în formă de X. Pe două din ele era aşezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu ca­pacul pus. Se vedeau numai şuruburile încă nestrînse, scli­pind pe scîndurile vopsite cu coajă de nucă. Lîngă sicriu stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o bas­ma colorată.
În clipa aceea, portarul a apărut în spatele meu. Alergase pesemne. S-a cam bîlbîit: "Am acoperit-o, dar trebuie să deşurubez capacul ca s-o puteţi vedea". Se apropia de sicriu cînd l-am oprit. Mi-a spus: "Nu vreţi ?" Am răspuns: "Nu !" El s-a oprit şi eu mă simţeam prost pentru că îmi dădeam seama că n-ar fi trebuit să spun asta. După un timp, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: "De ce ?", dar fără reproş, ca şi cum ar fi vrut numai să ştie pricina. Am spus : "Nu ştiu". Atunci, muşcîndu-şi mustaţa albă, a declarat fără să mă privească: "Înţeleg". Avea ochi frumoşi, de un albastru deschis, şi o faţă cam roşie. Mi-a dat un scaun şi s-a aşezat şi el ceva mai îndărăt. Femeia care stătea de veghe s-a ridicat în picioare şi s-a îndreptat spre ieşire. Atunci portarul mi-a spus: "Are un şancru". Cum nu înţelegeam, m-am uitat la infirmieră şi am văzut că avea sub ochi o legătură care-i înconjura capul. În dreptul nasului, legătura era plată. Nu se vedea decît albeaţa bandajului pe obrazul ei.
După ce a ieşit, portarul a spus: "O să vă las singur". Nu ştiu ce gest am făcut eu, dar el a rămas în picioare, înapoia mea. Această prezenţă în spatele meu mă stingherea. Camera era scăldată într-o frumoasă lumină de asfinţit. Şi simţeam că mi se face somn. I-am spus portarului, fără să mă întorc spre el: "De mult eşti aici ?" A răspuns imediat: "Cinci ani" - ca şi cum s-ar fi aşteptat dintotdeauna la întrebarea mea.
Pe urmă a pălăvrăgit mult .Ar fi fost foarte mirat dacă i s-ar fi spus că va sfîrşi ca portar la azilul din Marengo. Avea şai­zeci şi patru de ani şi era parizian. În clipa aceea l-am între­rupt : "A, nu eşti de-aici ?" Apoi mi-am amintit că, înainte de a mă duce la director, îmi vorbise de mama. Îmi spusese că trebuie să o înmormîntăm foarte repede, deoarece la şes e cald, mai ales în această regiune. Atunci îmi spusese că trăise la Paris şi că îi venea greu să-l uite. La Paris, se stă cu mortul trei, patru zile uneori. Aici nu ai timp, nici n-ai apucat să te obişnuieşti bine cu gîndul că a murit, că şi trebuie să alergi după dric. Nevastă-sa îi spusese atunci: "Taci din gură, astea nu sînt lucruri pe care să le spui domnului". Bătrînul roşise şi-şi ceruse scuze. Intervenisem spunînd: "Ba nu. Ba nu." Mi se părea adevărat şi interesant ceea ce spunea el.
În mica sală mortuară, mi-a povestit că intrase la azil din sărăcie. Cum se simţea în putere, s-a oferit să facă această slujbă de portar. I-am atras atenţia că în definitiv era şi el un pensionar. Mi-a spus că nu. Mă izbise mai dinainte felul lui de a spune: "ei", "ceilalţi" şi mai rar "bătrînii", vorbind despre pensionari, dintre care unii nu erau mai în vîrstă ca el. Dar, fireşte, nu era acelaşi lucru. El era portar şi, într-o oa­recare măsură, avea drepturi asupra lor.
Infirmiera a intrat în acel moment. Se lăsase dintr-o dată seara. Întunericul se întinsese brusc deasupra geamlîcului. Portarul a învîrtit comutatorul şi eu am fost orbit de strălu­cirea neaşteptată a luminii. El m-a poftit să merg în sala de mese la cină. Dar nu-mi era foame. Mi-a propus atunci să-mi aducă o ceaşcă de cafea cu lapte. Cum mie îmi place foarte mult cafeaua cu lapte, am acceptat şi el s-a întors puţin după aceea cu o tavă. Am băut. Am simţit atunci nevoia să fumez. Dar am ezitat pentru că nu ştiam dacă pot s-o fac de faţă cu mama. M-am gîndit, n-avea nici o importanţă. Am oferit portarului o ţigară şi am fumat amîndoi.
La un moment dat, el mi-a spus : "Ştiţi, prietenii doam­nei, mama dumneavoastră, vor veni s-o vegheze şi ei. Aşa e obiceiul. Trebuie să mă duc s-aduc scaune şi cafea neagră." L-am întrebat dacă puteam să sting una din lămpi. Străluci­rea luminii pe pereţii albi mă obosea. El mi-a spus că nu e posibil. Instalaţia era astfel făcută: ori toate, ori nici una. N-am mai luat seama la el. A ieşit, s-a întors, a aşezat scaunele. Pe unul din ele a îngrămădit nişte ceşti în jurul unui ibric. Apoi s-a aşezat în faţa mea, dincolo de măsuţă. Infirmiera şedea şi ea în fundul sălii, cu spatele. Nu vedeam ce face. Dar, după mişcarea braţelor, puteam să cred că tricotează. Era o vreme călduţă, cafeaua mă încălzise şi prin uşa deschisă pătrundea o mireasmă de noapte şi de flori. Cred că am aţipit puţin.
Un foşnet m-a trezit. Fiindcă închisesem ochii, albeaţa camerei mi s-a părut şi mai orbitoare. În faţa mea nu se ve­dea nici o umbra şi fiecare obiect, fiecare unghi, toate curbele se desenau cu o puritate de care te dureau ochii. Atunci au in­trat în cameră prietenii mamei. Erau în total vreo zece şi se strecurau tăcuţi prin această lumină orbitoare. S-au aşezat fără ca vreun scaun să scîrţîie. Îi vedeam asa cum nu văzusem niciodată pe nimeni şi nici un amănunt de pe feţele lor sau de pe veşmintele lor nu-mi scăpa. Totuşi, nu-i auzeam şi-mi venea greu să cred în realitatea lor. Aproape toate femeile purtau şorţ şi cordonul cu care-şi încingeau talia le scotea şi mai bine în relief pîntecele bombat. Pînă atunci nu băgasem niciodată de seamă ce pîntecoase pot fi femeile batrîne. Bărbaţii erau aproape toţi foarte slabi şi purtau bastoane. Mă mira că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o lumi­niţă lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Cînd s-au aşezat, cei mai mulţi dintre ei m-au privit şi au dat din cap stingheriţi; buzele lor fiind în întregime devorate de gura fără dinţi, n-am putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau dacă era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau. În acel moment, am observat că erau cu toţii aşezaţi în faţa mea, clătinînd din cap, în jurul portarului. Am avut o clipă impresia ridicolă că veniseră să mă judece.
Puţin după aceea, una dintre femei a început să plîngă. Şedea în rîndul al doilea, îndărătul unei tovarăşe de-a ei, şi n-o vedeam prea bine. Plîngea cu sughiţuri mici, la intervale regulate; mi se părea că n-are să se mai oprească niciodată. Ceilalţi parcă n-o auzeau. Se pleoştiseră, posomorîţi şi tăcuţi. Se uitau la coşciug sau la bastonul lor sau la orice alt­ceva, dar nu se uitau decît la acel lucru. Femeia plîngea mereu. Eram foarte mirat pentru că nu o cunoşteam. Aş fi vrut să n-o mai aud. Totuşi, nu îndrăzneam să-i spun să tacă. Por­tarul s-a aplecat spre ea, i-a vorbit, dar ea a scuturat capul, a îndrugat ceva şi a continuat să plîngă cu aceeaşi ritmicitate. Portarul a venit atunci spre mine. S-a aşezat alături. După un răstimp destul de lung, m-a informat, fară să mă privească: "Era foarte bună prietenă cu doamna, mama dumnea­voastră. Zice că era singura ei prietenă aici şi că acum nu mai are pe nimeni."
          Am stat aşa vreme îndelungată. Suspinele şi gemetele fe­meii se auzeau mai rar. Smiorcăia mult. A încetat în cele din urmă. Nu-mi mai era somn, dar eram obosit şi mă dureau şalele. Acum, tăcerea tuturor acestor oameni îmi făcea rău. Auzeam numai din cînd în cînd un zgomot ciudat şi nu pu­team înţelege ce anume este. Cu timpul, am reuşit să pricep că dintre bătrîni cîţiva îşi sugeau interiorul obrajilor, făcînd astfel să se audă  aceste plescăituri bizare. Ei nici nu-şi dădeau seama, atît erau de cufundaţi în gîndurile lor. Aveam chiar impresia că această moartă, întinsă în mijlocul lor, nu însemna nimic pentru ei. Acum însă cred că era o impresie falsă.
Am băut cu toţii cafea, serviţi de portar. Pe urmă, nu mai ştiu. Noaptea a trecut. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, am deschis ochii şi am văzut că bătrînii dormeau ghemuiţi, afară de unul singur care, cu bărbia sprijinită de mîinile încleştate pe baston, mă privea ţintă, ca şi cum n-ar fi aştep­tat decît să mă trezesc. Apoi am adormit iarăşi. M-am trezit pentru că mă dureau din ce în ce mai tare şalele. Lumina zi­lei se strecura prin plafonul de sticlă. Puţin după aceea, un bătrîn s-a trezit şi a tuşit îndelung. Scuipa intr-o batistă mare cu pătrăţele şi de fiecare dată aveai impresia că se rupe ceva din el. I-a trezit pe ceilalţi şi portarul le-a spus că trebuie să plece. S-au ridicat în picioare. Acest priveghi incomod le făcuse chipurile pămîntii. La ieşire, spre marea mea mirare, mi-au strîns cu toţii mîna, ca şi cum această noapte în care nu schimbasem nici un cuvînt sporise intimitatea dintre noi.

Serghei Esenin - La revedere, prietene, la revedere

POEZIA DE ADIO
La revedere, prietene, la revedere

La revedere, prietene, la revedere.
Dragul meu, în inima-mi rămâi.
Despărţirea ce se prevede
Promite o nouă revedere.
La revedere, prietene, rămân tăcut
Nu fi trist şi în sprâncene crunt –
În această viaţă, a muri nu e noutate;
Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât.

Cesare Pavese - Simplitate

Omul singur – care-a stat la puşcărie – se-ntoarce-
în puşcărie
Ori de câte ori muşcă dintr-un codru de pâine.
În puşcărie visa iepuri gonind
Peste ţarina iernii. În negura iernatică
Omul trăieşte între ziduri de străzi, bând
Apă rece şi muşcând dintr-un codru de pâine.
Unii cred că după asta viaţa renaşte,
Că răsuflarea se domoleşte, că iarna se-ntoarce
Cu mireasmă de vin în cârciuma cea caldă,
Şi focul cel bun, grajdul, şi masa de seară. Unii cred, 
Cât timp sunt înăuntru cred. Într-o seara, iată, e
liber să iasă,
Dar iepurii alţii i-au prins şi-i mănâncă la căldură
Voioşi. De nevoie se uită la ei de la geam.

Omul singur cutează să intre să bea un pahar
Atunci când dă-ngheţul, şi se tot uită la vinu-i din
faţă:
Culoare fumegoasă, damful greu la stomac.
Muşcă din codrul de pâine ce mirosea a iepure
În puşcărie, dar acum nu mai miroase nici a pâine
Nici a nimic. Şi până şi vinul miroase a negură şi-
atât.

Bărbatul singur se duce cu gândul la câmpiile-alea,
mulţumit
Să le ştie arate de-acum. În încăperea pustie
Încearcă să cânte în şoaptă. Revede
De-a lungul şanţului smocul murilor despuiaţi
Care-n august a fost verde. Îşi fluieră căţeaua.
Şi-apare iepurele şi nu le mai e frig.

traducere : Geo Vasile

Semplicità

L’uomo solo – che è stato in prigione – ritorna in prigione Ogni volta che morde in un pezzo di pane In prigione sognava le lepri che fuggono Sul terriccio invernale. Nella nebbia d’inverno L’uomo vive tra muri di strade, bevendo Acqua fredda e mordendo in un pezzo di pane.

Uno crede che dopo rinasca la vita, Che il respiro si calmi, che ritorni l’inverno Con l’odire del vino nella calda osteria, E il buon fuoco, la stalla, e la cene. Uno crede, Fin che è dentro uno crede. Si esce fuori una sera, E le lepri le han prese e le mangiano al caldo Gli altri, allegri. Bisogna guardarli dai vetri.

L’uomo solo osa entrare per bere un bicchiere Quando proprio si gela, e contempla il suo vino: Il colore fumoso, il sapore pesante. Morde il pezzo di pane, che sapeva di lepre In prigione, ma adesso non sa più di pane Né di nulla. E anche il vino non sa che di nebbia.

L’uomo solo ripensa a quei campi, contento Di saperli già arati. Nella sala deserta Sottovoce si prova a cantare. Rivede Lungo l’argine il ciuffo di rovi spogliati Che in agosto fu verde. Dà un fischio alla cagna. E compare la lepre e non hanno più freddo.

Jacques Prevert - Această dragoste

Această dragoste
atât de violentă
atât de firavă
atât de tandră
atât de disperată
această dragoste
frumoasă ca ziua
şi urâtă ca vremea
când vremea e urâtă
această dragoste atât de adevărată
atât de frumoasă
atât de fericită
scăldată-n bucurie
şi-atât de derizorie
tremurând de spaimă ca un copil în beznă
şi totuşi sigură de ea
ca omul calm în miez de noapte
această dragoste ce sperie pe atâţia
şi-i face să vorbească
şi-i face să blesteme
această dragoste păzită
pentru că noi o păzim
această dragoste
hăituită, rănită, călcată
-n picioare, isprăvită,
negată, uitată
această dragoste-ntreagă
atât de vie încă
şi însorită
este dragostea ta
este dragostea mea
a celui care-a fost
acest lucru pururea
altul
şi mereu neschimbat
la fel de-adevărată ca o plantă
şi ca o pasăre vibrând
caldă şi vie ca vara
noi amândoi putem
să mergem şi să ne întoarcem
putem să uităm
pe urmă s-adormim
să ne trezim, să suferim,
să-mbătrânim
să adormim din nou
sau să visăm la moarte
să ne trezim surâs şi râs
să-ntinerim
dragostea noastră rămâne
îndărătnică asemenea unui catâr
vie ca dorinţa
şi crudă ca memoria
stupidă ca regretul
şi tandră precum amintirea
rece ca marmora
frumoasă ca ziua
fragilă ca un prunc
surăzând ne priveşte
şi ne vorbeşte fără cuvânt
şi o ascult tremurând
şi strig
şi strig pentru tine
şi strig pentru mine
rugându-mă de ea
pentru tine pentru mine pentru
toţi cei ce se iubesc
şi care s-au iubit
da îi spun dragostei
pentru tine pentru mine şi pentru toţi
ceilalţi
pe care nu-i cunosc
rămâi acolo
nu te clinti
nu pleca
noi care suntem iubiţi
noi te-am uitat
dar tu nu te uita
noi nu te-avem decât pe tine pe pământ
nu ne lăsa să îngheţăm
mereu mai departe mereu
oriunde-ai fi
dă-ne iar un semn de viaţă
mult mai târziu din marginea pădurii
din pădurea memoriei
ţâşneşte deodată
întinde-ne mâna
salvează-ne.

Serghei Esenin - Nu regret, nu mă jelesc, nu strig

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig
Nu voi mai fi tânăr niciodată.

N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum,
Inimă răcită prea devreme.
S-o pornesc din nou desculţ la drum
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii.
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!

În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.

Toţi suntem vremelnici pentru veci
Rar ning fagii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte.

Trad : George Lesnea

Georg Trakl - Cântec de noapte

Răsuflarea Neclintirii. Un chip de animal

Încremeneşte în faţa albăstrimii, a sfinţeniei sale.

Straşnică-i tăcerea în piatră.

Masca unei păsări noptatice. Suave acorduri întreite

Se pierd într-unul. Elai! Fata ta

Se pleacă mută peste apa albăstrie.

O, voi tăcute oglinzi ale adevărului!

La tâmpla solitarului, de fildeş,

Se arată reflexul îngerului căzut.

Georg Trakl - Naşterea

Munţi: cernire , tǎcere şi zǎpadǎ.
Sângerie, vânǎtoarea coboarǎ în pǎdure;
O, privirile moi ale sǎlbǎticiunii.


Liniştea mamei; sub brazi negri
Se deschid somnoroasele mâini,
Când luna rece rǎsare nǎruitǎ.


O, naşterea omului. Sub temei de stâncǎ
Apa albastrǎ vâjâie nocturn,
Suspinând, îngerul prǎbuşit îşi zǎreşte imaginea,


O paloare se trezeşte în odaia înǎbuşitoare.
Îndoitǎ, luna
Ilumineazǎ ochii bǎtrânei împietrite.


Vaierul, strigǎtele facerii ! Cu aripi negre
Noaptea atinge tâmplele bǎiatului,
Zǎpadǎ, care cade domol din nor de purpurǎ.

Georg Trakl – Psalm

E o lumină pe care vîntul a stins-o,
E un ulcior ţărănesc, pe care după-amiaza îl părăseşte un om beat
E o viţă de vie, arsă şi neagră, cu găuri pline de păianjeni.
E o încăpere, pe care au spoit-o cu lapte.
Nebunul a murit. E o insulă în Marea Sudului
Destinată zeului Soare. Duruie tobele,
Oamenii se pornesc în dansuri războinice,
Femeile îşi ondulează şoldurile sub liane şi flori de foc,
În timp ce marea cîntă.O, pierdutul nostru paradis,
Nimfele au părăsit pădurile de aur.
Străinul a fost îngropat. Atunci începe o ploaie de scîntei,
Fiul lui Pan apare sub înfăţişarea unui terasier,
Care la amiază adoarme pe asfaltul încins.
Sunt fetiţe într-o curte îmbrăcate în hăinuţe de o mizerie sfîşietoare!
Sunt odăi, pline de acorduri şi sonate.
Sunt umbre, care se îmbrăţişează în faţa oglindei oarbe.
La ferestrele spitalului se soresc convalascenţii.
Un abur alb aduce de pe canal molime sîngeroase.
Sora străină apare iar în visele urîte ale cuiva.
Calmă în aluniş se joacă cu stelele sale.
Studentul, poate un alter ego, o urmăreşte îndelung de la fereastră.
Îndărătul lui se aţine fratele său mort, sau coboară pe vechea scară
în spirală.
La umbra castanilor bruni păleşte silueta novicelui tînăr.
Grădina e în amurg. Prin galeriile mănăstirii dau tîrcoale liliecii.
Copii portarului se opresc din joacă şi caută aurul cerului.
Ultimele acorduri ale unui cvartet. Mica oarbă fuge tremurînd pe alee
Şi mai tîrziu umbra ei pipăie umbra zidurilor reci, înconjurată de
basme şi legende sacre.
E o luntre goală, care seara lunecă-n jos pe canalul negru.
În beznele vechiului azil se surpă ruine omeneşti.
Orfanii morţi zac lîngă zidul grădinii,
Din odăi sure apar îngeri cu aripi murdare.
Viermi picură din pleoapele lor îngălbenite.
Piaţa din faţa bisericii e sumbră şi tăcută, ca în zilele copilăriei.
Cu tălpi argintii lunecă vieţi trecute,
Şi umbrele celor blestemaţi coboară pe apele ce suspină
În mormîntul său magul alb se joacă cu şerpii lui.
În tăcere deasupra tîmplei se deschid ochii de aur ai lui Dumnezeu.

Trad:Ştefan Augustin Doinaş

Cesare Pavese - Lo steddazzu*

Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznă
Şi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldă
Vine de pe ţărm unde e matca mării
Îmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu se
Poate petrece. Până şi pipa-ntre dinţi
Atârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.
Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengi
Şi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,
În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zile
În care nimic nu se poate petrece. Nu-i  lucru mai amar
Decât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenită
O stea verzuie, surprinsă de zori.
Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de foc
La care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;
Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţi
Unde e un pat de zăpadă. Trecerea molcomă-a timpului
E nemiloasă cu cel care nu mai aşteaptă nimic.

Merită osteneala ca soarele să se înalţe din mare
Şi ziua cea lungă să-nceapă? Mâine
Se vor întoarce zorii călduţi cu lumina lor străvezie
Şi totul va fi ca şi ieri şi nimic altceva nu se poate
petrece.
Omul cel  singur ar vrea numai să doarmă.
Când ultima stea se stinge pe cer,
Omul îşi pregăteşte pipa domol şi-o aprinde.

* în dialectul din Brancaleone Calabro (Calabria), unde poetul a fost exilat în 1935 şapte luni de regimul fascist, înseamnă stea mare, verzuie, nume atribuit planetei Venus.

trad: de Geo Vasile

Lo steddazzu*

L’uomo solo si leva che il mare è ancor buio E le stelle vacillano. Un tepore di fiato Sale su dalla riva, dov’è il letto del mare, E addolcisce il respiro.Quest’è l’ora in cui nulla Può accadere. Perfino la pipa tra i denti Pende spenta. Notturno e il sommesso sciacquìo. L’uomo solo ha già acceso un gran fuoco di rami E lo guarda arrossare il terreno. Anche il mare Tra non molto sarà come il fuoco, avvampante.

Non c’è cosa più amara che l’alba di un giorno In cui nulla accadrà. Non c’è cosa più amara Che l’inutilità. Pende stanca nel cielo Una stella verdognola, sorpresa dall’alba. Vede il mare ancor buio e la macchia di fuoco A cui l’uomo, per fare qualcosa, si scalda; Vede, e cade dal sonno tra le fosche montagne Dov’è un letto di neve. La lentezza dell’ora È spietata, per chi non aspetta più nulla. Val la pena che il sole si levi dal mare E la lunga giornata cominci? Domani Tornerà l’alba tiepida con la diafana luce E sarà come ieri e mai nulla accadrà. L’uomo solo vorrebbe soltanto dormire. Quando l’ultima stella si spegne nel cielo, L’uomo adagio prepara la pipa e l’accende.